MIROASE A TOAMNĂ...

[George Bulai]

toamna;
singurul anotimp care rimează cu doamna.
poţi să răsfoieşti toate dicţionarele scrise şi nescrise,
să dai serch pe google până te vei infecta cu cel mai de temut troian
şi să-ţi provoci o tragedie greacă în software-ul tău fără licenţă,
dar nu vei găsi niciun cuvânt care să rimeze cu toamna,
decât… doamna.
fiindcă numai ea, adică doamna,
este atât de perfectă, cum numai toamna poate fi;
nu te oboseşte, nu te arde,
nu te orbeşte, nu te plictiseşte,
nu te aruncă în valuri,
nu-ţi provoacă sete şi nici arşiţă,
nu te asfixiază,
ci, ştie doar să te răsfeţe;
din mustul primăverii, de fecioară,
sămânţa, copilărind în muguri,
trece, rând pe rând, prin toate culorile curcubeului,
de la verdele liniştit până la focul cel roşu,
prin codul portocaliu, dar şi cel galben de caniculă,
de la gingăşia primului ghiocel
la prima zbatere uşoară de fluture,
în apa de sub limba poftei de cireaşă năzdrăvană,
în grăuntele de pe ciocălăul dulce de cucuruz,
la marea desfătare a muşcăturii
din mărul discordiei,
la miracolul gurii căscate
în aşteptarea unei pere mălăieţe,
în contemplarea nobleţei din aurul gutuii
şi, o!, da!, în dulcea ameţeală din boabele de struguri
ce saltă arcuşul pe coarda întinsă
şi trezeşte dorul flăcăului de-o hârjoană printr-o claie de fân
cu o Ileană bălaie a cărei singură zestre
sunt cei mai minunaţi şapte ani de acasă…

poţi să cauţi în toate cărţile lumii,
dar nu vei găsi nicio asemănare între cele două cuvinte,
fiindcă eu am simţit în acest sfârşit de vară,
încă de la schimbarea la faţă,
că o femeie
miroase a... toamnă.