altmarius

cultură şi spiritualitate

Mihai Beniuc Însemnările unui om de rând

Inedit:
Mihai Beniuc Însemnările unui om de rând (fragmente din paginile de jurnal şi memorii) de Ilie Rad

http://www.romlit.ro/mihai_beniuc_nsemnrile_unui_om_de_rnd_fragment...


În arhiva domnului prof. univ. dr. V. Fanache, de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj- Napoca, autorul exegezei Poezia lui Mihai Beniuc (1972), se află şi câteva caiete cu însemnările (relativ) zilnice ale poetului, pe care domnia sa le-a obţinut de la poet, în anul 1974 (anul morţii primei soţii a poetului, Emma Beniuc). Probabil în semn de recunoştinţă pentru teza elaborată, Mihai Beniuc i-a încredinţat profesorului clujean, într-un moment dramatic al vieţii sale (cauzat de moartea soţiei), aceste manuscrise. Caietele cu însemnări zilnice (format A5) sunt intitulate Însemnările unui om de rând. 
Primul caiet cuprinde însemnări din intervalul 2 martie 1965 – 4 aprilie 1965, ultimul caiet conţinând notaţii din 1974. 
Debarcat de la conducerea Uniunii Scriitorilor (între 1949-1965 a fost secretar, prim-secretar şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor), Mihai Beniuc îşi aşterne în aceste caiete impresiile sale „la cald”. O face cu intermitenţe, evadând uneori din realitatea imediată în anii interbelici sau în cei ai războiului. Ce e important de menţionat este faptul că cele mai multe notaţii din aceste caiete nu se regăsesc în volumul Sub patru dictaturi. Memorii (1940-1975). Ediţie îngrijită de Ion Cristoiu şi Mircea Suciu. Prefaţă de Ion Cristoiu, Editura „Ion Cristoiu” S.A., Bucureşti, (1999), ceea ce le sporeşte interesul literar şi documentar. 
Caietele sunt scrise cu pixul sau cu stiloul, destul de citeţ. Micile modificări sunt făcute ad-hoc şi nu ulterior scrierii lor. Am acordat cea mai mare atenţie transcrierii textelor. 
Am aplicat, la transcriere, normele ortografice actuale, păstrând însă toate particularităţile de limbă specifice epocii sau scriitorului. Astfel, cuvinte precum abea, câteodată, creiat, de-o cam dată, desbatere, femee, hasnale, ideia, sgomot au devenit abia, câteodată, creat, deocamdată, dezbatere, femeie, haznale, ideea, zgomot. 
Unele nume proprii au fost păstrate în ortografia autorului (Ulise), altele au fost corectate tacit (Garda de fier > Garda de Fier; Nicolaie Iorga ?> Nicolae Iorga). Numeroasele iniţiale, folosite exclusiv din graba condeiului, au fost „deconspirate” ori de câte ori acest lucru a fost posibil: R= Răutu, Z.St. = Zaharia Stancu, B.Z. = Barbu Zevedei ş.a. 
Aducem sincere mulţumiri domnului prof. univ. dr. V. Fanache pentru acordul de a pregăti o ediţie din aceste însemnări ale unui scriitor talentat, căzut în uitare şi dizgraţie, din cauza activităţii sale politice şi a funcţiilor pe care le-a avut la Uniunea Scriitorilor, ipostaze în care, cum spune Eugen Simion, „poetul a tăcut când trebuia sa vorbească şi a vorbit când trebuia să tacă”. 
Fragmentul de mai jos este de la începutul Caietului nr. 2. 
Subtitlurile aparţin editorului.
Ilie Rad 


„Am avut confirmarea că Zaharia Stancu a fost nu numai în slujba Siguranţei Generale”

Mă-nvârt, ca-ntr-o cuşcă o fiară, în liniştea ce s-a creat în jurul meu. Am sentimentul arestatului din Puţul şi pendula lui E.A. Poe. Şi aştept. Mă-ntreb: a fost o viaţă aceasta, a mea? A fost sau n-a fost, totuna. Încerc s-o reconstitui pe apucate, în căutarea pietrelor unghiulare, a cheilor de boltă.
Desigur că fusesem reperat mai dinainte. O ştiam de la Cluj. Odată, pe când stăteam la masă, un ziarist beţiv, în 1940, la Restaurantul Ursus, peste drum de Biserica lui Matei Corvinul, a zis cu glas tare, trecând ameţit pe lângă mine: 
– Încă un candidat la închisoare! 
De altfel, în 1934, înfiinţasem „Amicii URSS”, asociaţie al cărei secretar eram. Frecventam la închisoare pe Tudor Bugnariu, cunoscând înaintea procesului pe tov. Maurer. În 1936 am fost la procesul lui Constantinescu-Iaşi, ca martor al apărării, la Chişinău. Apoi, se cunoştea şi din scris ce cugetam şi ce simţeam. Primul meu volum de versuri, Cântece de pierzanie, tipărit la Sighişoara, în 1938, nu apărea vreodată fără intervenţia lui N.D. Cocea şi prietenia lui personală cu cenzorul militar, care a luat asupra sa riscul. Nici nu au putut fi reluate de presă unele dintre poeziile din carte. Cenzura le-a oprit. 
Atunci, de ce să mă mir de colonelul Borcescu? 
Când i-a ţinut, câtva timp, locul lui Rădulescu, la filarea scrisorilor externe în Gara de Nord, a început să cheme la el pe toţi militarii intelectuali, după culoarea lor politică, presupusă sau cunoscută. O încercase şi Rădulescu, dar mai cu tact, cerând nişte „studii” scrise despre „primejdia comunistă”, despre „primejdia Gărzii de Fier”. N-a stăruit, când a văzut că nu i se răspunde, în orice caz mie, căruia şîiţ ceruse un „studiu” despre Garda de Fier, nu mi-a spus nimic, când a văzut că tac. 
Borcescu a luat-o direct. Dar şi viclean. 
M-a chemat la el imediat ce s-a aşezat în scaunul lui Rădulescu.
– Dumneata cunoşti desigur intelectualii de stânga, progresişti, fie chiar comunişti. Ai legături cu ei. Aş vrea să-mi faci o listă a lor, cu caracterizări.
A zis şi a tăcut. Mă privea. Voia să vadă cum reacţionez.
– Domnule colonel, de când sunt aici nu am văzut pe nimeni. Sunt concentrat şi-mi văd de serviciu, iar politică nici nu am făcut, nici nu fac. 
A strâmbat puţin din gură, a nemulţumire.
– Dumneata, poate, nu m-ai înţeles. Vezi şi dumneata cum merge războiul. Într-o zi Gestapo-ului poate să-i vină ideea să ridice pe intelectualii progresişti. Îţi dai seama ce pierdere ar fi pentru ţară?
– Da. Însă nemţii probabil nu cunosc intelectualii progresişti. 
– S-o crezi dumneata! Noi trebuie să-i apărăm. De aceea îţi cer ce-ţi cer. 
– Eu nu cunosc astfel de intelectuali. Cei care sunt aici sunt băieţi de treabă, îi ştiţi şi D-voastră, şi aceştia nu fac politică.
– Nu-i vorba de aceştia. În fine. Dumneata mai gândeşte-te! E datoria dumitale de patriot să faci ceea ce te-am rugat.Am să te chem din nou peste vreo zi-două. 
Am anunţat numaidecât legăturile de partid şi am întrebat ce am de făcut, exprimându-mi din nou dorinţa de a pleca pe front. Consideram nimerit momentul, mai mult, credeam că-i o necesitate, ca să scap de capcană.
– Şi dacă ceri să pleci pe front, nu se va considera că-i acţiune „patriotică”, după război? m-a luat ironic Mircea Biji. En quoi il avait raison, măcar în acel moment.
– Am să întreb, a continuat, şi vei primi foarte curând răspuns. 
Mi s-a şi dat răspunsul foarte repede: „Să stea pe loc şi să se ţină tare.” 
Tot foarte curând m-a chemat din nou Borcescu. 
– Eh, te-ai hotărât? 
– Nu cunosc pe nimeni, domnule colonel. Am cunoscut la Cluj pe Iuliu Maniu. 
– Nu ne interesează. Avem noi legături cu el. Eu vreau legăturile dumitale cu oameni de stânga. Ţi-am spus pentru ce. Ori te temi să nu devii cumva un om al Serviciului Secret? 
– N-aş vrea să devin şi n-aş putea fi de folos acestui serviciu!
– Domnule, dumneata-ţi închipui că poate fi cineva om mare în lume, fără a se încadra în astfel de servicii? 
Crezi că, de exemplu, Anthony Eden nu face parte din Intelligence Service? Te-nşeli de crezi aşa. Acesta-i drumul. 
– Pentru cine vrea să fie mare. Dar eu nu vreau să fac politică. 
Colonelul s-a încruntat. 
– Va să zică nu vrei! Bine. Ţi-am cerut un lucru patriotic, în interesul viitorului ţării.
– Nu pot. Nu ştiu nimic. 
– Ăsta-i limbajul tipic de… Nu-i nimic. Are să-ţi pară odată rău. Să nu zici că nu te-am prevenit.
Mai târziu, când a fost cercetat subt regimul nostru, Borcescu a pretins că el m-a angajat, dar că nu m-a folosit, ştiind că sunt comunist şi vrând să mă menajeze. De! Acestea le-am aflat de la tov. V., care mi-a mai spus că Rădulescu, comandantul meu, era şeful lui Intelligence Service în Romînia (sic!). Asta n-o ştiam.
Tot de la tov. V. am avut confirmarea că Zaharia Stancu a fost nu numai în slujba Siguranţei Generale, ci şi a lui Intelligence Service, drept care, credea tov. V., Zaharia Stancu nu va putea fi niciodată membru de partid. Se-nşela. De altfel şi Mihnea Gheorghiu a fost în legătură cu Intelligence Service şi este membru de partid. Şi mai sunt şi alţii. „Ei! şi ce-i?” mi-a spus odată tov. Rşăutuţ. Aceasta à propos de Mihnea. 
Borcescu, pentru ceea ce pretinde că a făcut pentru eliberarea mea de la închisoare, acum a venit abia să-mi ceară dovadă scrisă că am fost angajat în serviciul lui de spionaj. N-am acceptat atunci oferta lui, trebuia să recunosc însă acum că am acceptat-o. Frumos mi-ar sta, ştiu măcar că cineva a fost vândut de mine. Dar să mai fie şi dovezi! Aceasta à propos de ce-mi ceruse Borcescu, pe când eram soldat. Cât despre ajutorul lui, eu unul nu l-am simţit. 

„Trebuia să fie împuşcat de orice regim revoluţionar. Dar câţi nu trebuiau?” 

Şi dacă totuşi Borcescu avea dreptate? Cine vrea să fie om de seamă, trebuie etc., cum zicea el. Probabil se cere să fii spion, agent sau francmason. Mulţi dintre cei pe care-i ştiu că au ajuns au fost. Totuşi, Borcescu nu-i om mare. Dar oare n-a reuşit el, fostul şef al Biroului 2 al Marelui Stat Major, să scape teafăr şi să trăiască între „tovarăşi”, în plin socialism? El care, în alte condiţii, trebuia să fie împuşcat de orice regim revoluţionar. Dar câţi nu trebuiau?
Prietenii mei, aşa-zişii mei prieteni… 
Zi-le pe nume. Bunăoară Zaharia Stancu.
Recent se zice că ar fi spus: „De vin ruşii îndărăt, vai de noi! Vine acela mic şi uite aşa ne taie cu cazmaua!” Şi arăta cum, izbind spre capete în stânga şi în dreapta. Erau vreo 15 scriitori de faţă. N-am verificat faptul, însă se non è vero, è ben trovato. 
Am de la Zaharia Stancu o foarte frumoasă scrisoare, trimisă din Roma, în drum spre India. Îmi mulţumeşte călduros de toate câte le-am făcut pentru el. Eu n-am ce de să-i mulţumesc. Dar de făcut, am făcut multe pentru el. 
L-am cunoscut înainte de-a-l vedea. Îl citisem ca poet şi-l urmăream ca publicist temut. Simpatie am câştigat pentru el când a tradus versurile lui Esenin, cu ajutorul unor basarabeni, dintre care am auzit de unul Baljalovski. Pare-mi-se figurează şi pe traducere, undeva pe coperta interioară. 
Am scris atunci despre Esenin şi despre Stancu. Era prin 1936, cred. Despre Stancu ceva mai târziu, poate în 1938 sau chiar 1939. Ştiu că mi-a reprodus articolul la el în revistă. [...]

Să revin la Z. Stancu. L-am cunoscut personal prin 1939-40, şi mai precis după Diktatul de la Viena, unde am stat mai mult de vorbă, în faimoasa „Café de la Paix”, la Blocul Telefoanelor, pe Calea Victoriei, unde se întâlneau scriitorii. După aceea, până după război, n-am mai vorbit, deşi l-am zărit de vreo două ori pe stradă. Decât că-i scriitor şi un temut pamfletar, nu ştiam nimic despre el. 
Era un bărbat frumos, înalt, cu un zâmbet plăcut, cu un râs răutăcios. Ochii lui albaştri sau poate verzi impresionau în faţa-i smeadă. Că era şchiop nu deranja pe nimeni, nici chiar pe el, şi mai ales pe femei nu, după cât am aflat ulterior. Îndeosebi Maria Banuş, pe care a lansat-o, cum pretindea el, a avut mult de-a face ca femeie cu dânsul. Zece ani a fost marea ei dragoste, tragică sufleteşte, chinuită. Bărbatul Mariei Banuş era duhovnicul ei, „săracul”, îmi spunea chiar ea, prin 1950, la Moscova. Dar pe atunci, Maria Banuş ajunsese o femeie săracă, îşi pierduse zestrea odată cu falimentul Băncii Marmorosch- Blank, zice Stancu. De fapt, romanele de şantaj ale lui Stancu se referă la alte fete bogate. Probabil e un capitol foarte murdar din viaţa sa acesta. Soţia sa face o impresie de martiră psihopată, et pour cause.
Dar alte capitole din viaţa acestui om nu sunt mai curate, ba dimpotrivă. Nici nu ştiu dacă are ceva curat în viaţa sa. Cel mai murdar capitol este însă dintre toate viaţa sa politică sau mai bine zis de agent al poliţiei şi al spionajului. [...] 

Zaharia Stancu tipărise „nişte articole cu tunete şi trăznete şi cu hârdaie de murdărie, din cele mai împuţite cazane naţionaliste, împotriva Uniunii Sovietice”

Cu Zaharia Stancu niciodată n-aş fi vorbit despre rândunele. 
Iar prima discuţie mai semnificativă am avut-o prin septembrie 1940, când venisem fără vreo treabă la Bucureşti, să mai văd ce se petrece în capitala şaflatăţ sub stăpânirea legionarilor.
Mişunau peste tot cămăşile verzi, iar lângă Cişmigiu, în spatele Ministerului de Război, lângă fosta Operă (bombardată în 1944), era o forfotă, o furnicărie nemaipomenită, căci în palatul, pe atunci al Centrului de Statistică, se dădeau învoiri scrise de către „camarazi”, pentru ardeleni, ca să poată călători pe tren. Doar Bucureştiul era plin acum de refugiaţi, ca şi celelalte oraşe, unii funcţionari, alţii oameni politici, mulţi gură-cască şi netrebnici, desigur, şi fricoşi, nu puţini la număr. Ţăranii şi muncitorii rămăseseră la vetrele lor, prin munţi şi văi, ca-n timpuri străbune, ca dacii la invazia romanilor, ca romanii la invazia goţilor, mereu la fel, până astăzi, de două milenii. Năvălitorii s-au perindat şi au trecut ori unii s-au împământenit şi s-au aşezat alături sau printre păstorii, arătorii şi pădurenii de limbă ausonică şi de origini multiple – conglomerat social-istoric ?, nepăsători faţă de aşa-zisa frăţie a „sângelui”. 
Într-una din acele zile m-am întâlnit cu Stancu la „Café de la Paix”, „tractirul” scriitorilor, cum îi spunea poetul şi actorul Emil Botta. Era foarte amărât, pentru că legionarii îi desfiinţaseră publicaţia, indiscutabil cu meritele ei, Azi, dar pe care eu o detestam, de când tipărise acolo, sub semnătură proprie, nişte articole cu tunete şi trăznete şi cu hârdaie de murdărie, din cele mai împuţite cazane naţionaliste, împotriva Uniunii Sovietice. Era clar că aceste „merite” nu ar fi fost suficiente pentru ca Stancu să fie „iertat” de Garda de Fier şi primit în rândurile şeiţ. Prea era el omul poliţiştilor Gabriel Marinescu şi Cristescu, primul ucis de legionari într-un măcel ce-i caracterizează, la Jilava, al doilea bine merçi şi astăzi. 
– Şi acum, ce ai de gând să faci? l-am întrebat. 
– Am să mănânc, să beau cafea, să fumez şi să mă cac! 
Zaharia Stancu e ţăranul de la Dunăre, amestec ciudat de român şi bulgar (o soră de-a lui e măritată cu un bulgar, în Bulgaria), iar limbajul acesta îl caracterizează. 
A mai stins în ceaşca de cafea un muc de ţigară, al optulea sau al zecelea, apoi a continuat mai încet, privindu-mă în ochi. 
– Mi-am scos o măsea, dar simt că măseaua creşte iar la loc.
Am înţeles, dar m-am făcut a nu pricepe şi numai la insistenţa ochilor lui pătrunzători am dat aprobativ din cap. Dar n-am mai stăruit în această discuţie şi nu peste mult timp ne-am despărţit, în drum spre Piaţa Palatului. 
Undeva, în dreptul Hotelului Athénée Palace, am întâlnit-o, pe Calea Victoriei, pe poetesa Yvonne Rossignon, bună cunoscută, prietenă chiar a mea, de la Cluj. Spre surprinderea mea era în cămaşă verde, cu centură şi cu diagonală, impresionante pe corpul ei mare, leoninul cap pe umeri, greu sub părul blond-roşcat şi despletit, ca-n unele tablouri ale lui Tizian. 
– Ia te uită! am exclamat. De când ai intrat în rândurile ucigaşilor? – De totdeauna! mi-a răspuns mâniată brusc, după ce mă privise cu zâmbet, nu cu acela de altădată.
– De! 
– Plec în Italia, ca ataşat cultural. Pleacă şi Nicolae Caranica. 
– Aceasta mai rimează la ceva. 
Nicolae Caranica îmi fusese coleg la Universitate. Bun poet, rafinat. Dar un legionar fanatic. Macedonean. Văr cu unul din cei ce au ucis pe G. Duca. Şi pe acela-l chema Caranica. 
Ne-am despărţit. Simţeam că nu mai avem ce ne spune. 
În aceeaşi seară am plecat la Sibiu. Pe drum, în tren, mă gândeam la „măseaua” lui Stancu. „Va să zică, îi creşte iar!” – îmi ziceam. 
Cum nu-l cunoşteam, eram convins că în sinea sa redevine simpatizant al Uniunii Sovietice şi al comuniştilor şi că-şi reneagă articolele antisovietice şi actul de trădare faţă de Miron Constantinescu, Corbea, Matei Socor, Horia Liman şi nu ştiu mai cine, declaraţi la revista lui, în scris, agenţi ai Moscovei şi excluşi din munca redacţională. Această ultimă acţiune nu o cunoşteam prea bine. 
De articolul prim antisovietic, scris cu prilejul războiului în Finlanda, în 1939, mă izbisem direct. 
Am amintit de lunga ceartă cu directorul de la Ţară nouă, la Cluj, cu subsecretarul de stat Victor Jinga, de la Ministerul Muncii, care subvenţiona acest săptămânal cu subtitlul „îndreptar ardelenesc de gând şi faptă românească”. Noi, comuniştii, încercasem să ne strecurăm printre dizidenţa naţional- ţărănistă, a tineretului naţional- ţărănist, condusă de Jinga, sub oblăduirea lui Armand Călinescu. Făceam ce şi cât puteam, sub lozinca acceptată de patroni: „Nu avem niciun duşman la stânga”. 
Lucrurile au mers destul de bine, până la izbucnirea războiului sovietofinlandez, când V. Jinga a venit la Cluj, cu dorinţa expresă de a i se publica un articol antisovietic. Probabil aşa avea dispoziţii. Noi ne-am opus. Eu duceam tratativele, deci a nu ceda. Zile şi nopţi am discutat. Legătura de partid superioară, dr. Müller, de la Psihiatrie, ne lăsa să facem cum credem. Noi credeam într-un singur fel şi eram hotărâţi, în orice caz eu, pentru retragerea din redacţie. Aceasta era moartea revistei. 
Dar nici Jinga nu ceda. 
Atunci a apărut articolul lui Z. Stancu în Azi ori în Lumea românească, căci nu mai ştiu ce publicaţie avea pe-atunci. Era feroce, ca tot ce-l caracterizează pe-acest ţăran de la Dunăre, lipsit de scrupule total, executând cu „sfinţenie” cele mai murdare sarcini primite de la stăpâni şi fiind mereu în gură cu lozinca vieţii sale: „Mai bine să plângă mă-sa, decât să plângă mama!” 
– Ce mai zici acum? Prietenul dumitale, Zaharia Stancu, comunistul, atacă pe aceşti ticăloşi de peste Nistru. 
Nu-mi era nici prieten, nici [nu] ştiam să fie comunist. Eram convins că nu poate fi, după articolul publicat. 
Eu rezistam pe poziţie.

Prezentare şi transcriere: 
Ilie Rad 

Vizualizări: 22

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

STATISTICI

Free counters!
Din 15 iunie 2009

197 state 

(ultimul: Anguilla)

Numar de steaguri: 260

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Tari lipsa: 45

1 stat are peste 600,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 85.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

3 state au peste 10.000 clickuri (ItaliaFranta,  

Germania)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

28 state au un click

Rating for altmarius.ning.com 

altmarius.ning.com-Google pagerank,alexa rank,Competitor

DE URMĂRIT

1. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

2. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

3. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

4. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

5. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

6 ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

7. DEPOZITUL DE CARTI 

http://www.calinblaga.ro/

8. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro/

9. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

10. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

11. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

12. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

13. ANTICARIAT ALEPH

https://www.anticariataleph.ro/

14. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

15.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

16. ANTICARIAT LOGOS

http://www.anticariat-logos.ro/

17. ANTICARIAT.NET

http://www.anticariat.net/informatii-contact.php

18. TIMBREE

www.timbree.ro

19. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

20 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

21. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

22. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

23. BUCURESTIUL MEU DRAG

http://www.orasul.ro/

24. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

25. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

26.RADIO ARHIVE

https://www.facebook.com/RadioArhive/

27.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

http://www.editura.uaic.ro/produse/colectii/documenta/1

28. EDITURA ISTROS

https://www.muzeulbrailei.ro/editura-istros/

29 ORIZONTURI CULTURALE

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

30. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

31. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

32. NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

33. KORUNK

http://ideakonyvter.ro/53-korunk

Insignă

Se încarcă...

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Erfolgsgeschichte Taunusbahn

Creat de altmariusclassic Sep 13, 2013 at 11:02am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Sep 13, 2013.

Schnell und Steiner

Creat de altmariusplus Iun 19, 2013 at 1:59pm. Actualizat ultima dată de altmariusplus Iun 19, 2013.

© 2019   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor