Meditatie - 9 mai 2010

[altmariustotal ortodox]

Meditaţie-Duminica a VI-a a Paştelui

Ne aflăm încă în timpul pascal. Cu cât ne apropiem mai mult de sărbătoarea Înălţării Domnului şi de cea a Rusaliilor, cu atât lecturile biblice la liturghie ne îndreaptă atenţia spre Duhul Sfânt. Între sărbătoarea Paştelui şi sărbătoarea Rusaliilor este o legătură de nedesfăcut. Rusaliile apar ca o continuare a Paştelui. La Înălţare, Isus dispare cu trupul său din ochii noştri, nu mai rămâne în mijlocul nostru în trup, dar, cum se exprimă apostolul Pavel, continuă să rămână în mijlocul nostru în Duh, în Duhul Sfânt. Prezenţa sa în mijlocul nostru de după Rusalii este mai bună decât cea dinainte de Înălţare, deoarece e o prezenţă universală, perenă, nelimitată. Dacă prezenţa lui Isus cu trupul înainte de Înălţare era limitată în timp şi spaţiu – 33 de ani în hotarele Palestinei, după Rusalii, prin puterea Duhului Sfânt, Cristos e prezent pe pământ simultan în toate locurile şi în toate timpurile: „E de folos pentru ca eu să mă duc (să dispar din ochii voştri cu trupul), căci dacă nu mă duc eu, Mângâietorul nu va veni la voi. Dar dacă mă duc, vi-l voi trimite” (In 16,7). Despre Duhul Sfânt ca dar al lui Dumnezeu îi vorbise Isus samaritencei deja la fântâna lui Iacob când i-a spus: „De ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este cel care îţi spune: Dă-mi, să beau!, tu însăţi ai fi cerut şi el ţi-ar fi dat apă vie!” (In 4,10). Darul lui Dumnezeu, apa vie este Duhul Sfânt, după cum rezultă tot din cuvintele lui Isus rostite la bazinul Siloe: „Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea... Spunea aceste cuvinte despre Duhul (Sfânt) pe care aveau să-l primească cei care aveau să creadă în el. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus încă nu fusese proslăvit”. Lecturile pe care le-am ascultat ni-l prezintă pe Duhul Sfânt ca pe un dar pe care Tatăl îl face Bisericii în general şi fiecărui ucenic în particular la rugămintea Fiului: „Eu îl voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veci. Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus eu”. Despre rolul pe care îl are Duhul Sfânt în Biserică ne vorbeşte prima lectură a Liturghiei în care apare clar că Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica atunci când aceasta trebuie să ia decizii de ceea mai mare importanţă şi o ajută să rămână unită. La Antiohia se înfiripase o comunitate creştină înfloritoare prin munca neobosită a celor doi mari misionari: Pavel şi Barnaba. O parte dintre creştini proveneau dintre evrei, o altă parte dintre păgâni. Dar de la bun început au apărut în Biserică tensiuni, neînţelegeri, discuţii. S-au creat două curente: pe de o parte erau tradiţionaliştii, integriştii am zice astăzi, nostalgicii. Erau creştinii de origine iudaică. Aceştia nu acceptau noutatea creştină. Nu se puteau debarasa de prescripţiile de cult impuse de Legea lui Moise cum erau tăierea împrejur, sărbătorile, posturile mozaice şi altele. Considerau că acestea erau necesare creştinilor spre a se mântui. Ei pretindeau că sunt necesare şi pentru păgânii care se încreştinau: aceştia trebuiau să fie tăiaţi împrejur, adică să devină mai întâi iudei ca să poată deveni creştini. Li se impuneau astfel o povară inutilă. O altă grupare susţinută de apostolul Pavel, vedea la iudeo-creştini o atitudine anacronică: mântuirea, îndreptăţirea nu vine prin prescripţiile de cult ale Legii lui Moise, a cărei misiune a încetat ci prin botez şi prin credinţa în Isus Cristos, singur Mântuitor al oamenilor. Spre a se pune capăt discuţiei biserica din Antiohia trimite la Ierusalim o delegaţie formată din Pavel şi Barnaba care să expună problema apostolilor de acolo. Apostolii şi preoţii s-au întrunit şi au ţinut primul conciliu ecumenic prezidat şi aprobat de apostolul Petru, primul papă al Bisericii. După dezbaterile de rigoare, s-a emis primul document pontifical, să zicem prima enciclică trimisă bisericii din Antiohia în care sunt expuse hotărârile conciliului din Ierusalim: păgânii care se încreştinează nu sunt obligaţi să împlinească riturile prescrise de Legea mozaică, precum este tăierea împrejur. Dar ca să evite o ruptură în Biserica din Antiohia, ca să-i menajeze pe iudeo-creştini pentru care ar fi fost o traumă prea dureroasă să părăsească dintr-o dată toate uzanţele religioase pe care le practicaseră toată viaţa înainte, autoritatea centrală a Bisericii, prudentă, înţelegătoare, pragmatică, realistă, cu mult simţ psihologic, a făcut câteva concesii: să se ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de carnea animalelor sugrumate – lucruri neesenţiale –, cu condiţia să accepte esenţialul: nu prin respectarea acestor prescripţii vine mântuirea, ci prin botez şi prin credinţa în Isus Cristos. Exact aşa a procedat recent urmaşul actual al lui Petru, Benedict al XVI-lea care printr-o enciclică a aprobat, celor care doresc, să celebreze liturgia tridentină cu condiţia ca cei taxaţi de tradiţionalişti sau integralişti să recunoască ceea ce este esenţial, şi anume că Conciliul al II-lea din Vatican este lucrarea Duhului Sfânt ca şi Conciliul Tridentin. Interesant însă este cum îşi justifică părinţii conciliari de la Ierusalim deciziile: „S-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă”. Petru în Biserică e important şi necesar, dar mai important şi necesar e Duhul Sfânt, de aceea e amintit înaintea colegiului apostolilor în frunte cu Petru. Petru, capul şi centrul vizibil al Bisericii îşi îndeplineşte misiunea încredinţată de Cristos, dar Duhul Sfânt este cel care asigură unitatea Bisericii în jurul lui Petru, el călăuzeşte Biserica, el ia deciziile în Biserică. Duhul Sfânt este sufletul Bisericii, după cum Cristos este capul Bisericii, iar Maria este Mama Bisericii. Scria cardinalul Ratzinger – actualul papă Benedict al XVI-lea: „Pentru catolici Biserica e formată, e adevărat, din oameni care îi organizează chipul ei exterior; dar în spatele acestui chip structurile fundamentale sunt voite de însuşi Dumnezeu şi sunt intangibile. Îndărătul faţadei umane stă misterul unei realităţi supraumane asupra căreia reformatorul, sociologul – am putea adăuga, jurnalistul ignorant de la show-rile televizate – nu are nicio autoritate de a interveni”. Fiind făcută din oameni cu slăbiciuni şi limite în Biserică au fost, sunt şi vor fi întotdeauna tensiuni, neînţelegeri, contraste, îndoieli: tradiţionalişti şi progresişti, conservatori şi neofili (maniaci ai noutăţilor). Ca şi la Conciliul din Ierusalim, Ca şi la Conciliul din Ierusalim, Biserica se străduieşte să menţină echilibrul. Cum? Explică foarte frumos un mare biblist de astăzi, G. Ravasi: „Dinamismul împiedică Biserica să fie nostalgică, fidelitatea împiedică Biserica să se lase dusă la voia întâmplării de valuri, răbdarea împiedică Biserica să fie frenetică, profeţia face Biserica să înţeleagă semnele timpurilor, toleranţa şi dialogul feresc Biserica de boala integralismului, speranţa face ca Biserica să depăşească ezitările şi incertitudinile. Dar peste toate trebuie să domine credinţa în Duhul Sfânt, călăuza ultimă şi vie a Bisericii”. În al doilea rând, lecturile Liturghiei de azi arată ce înfăptuieşte Duhul Sfânt în fiecare dintre noi: pace, iubire, bucurie, seninătate, mângâiere sufletească. Isus îl numeşte Mângâietorul: „Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se înspăimânte”. „Dacă m-aţi iubi, v-aţi fi bucurat că v-am zis: Mă duc la Tatăl”. Pacea, bucuria, iubirea, mângâierea este însuşi Duhul Sfânt care îşi face locuinţa în noi. „Ucenicii erau plini de bucurie şi de Duh Sfânt” (Fap 13,52). „Împărăţia lui Dumnezeu e bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17). „Rodul Duhului Sfânt este iubirea, bucuria, pacea” (Gal 5,22). „Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Nu cum v-o dă lumea v-o dau eu”. Ce pace dă lumea? O pace care vine din afara omului, prin tratate, convenţii de neagresiune. Iar această pace, dacă lumea o poate realiza, rămâne în afara omului. Lumea poate să facă să amuţească armele, dar nu poate elimina războiul, sfâşierea, neliniştea, spaima, angoasa din interiorul omului. Lumea ne poate da cel mult nişte calmante, nişte sedative. Pacea, bucuria, iubirea, mângâierea vin numai din interior, de la Duhul Sfânt pe care Cristos ni-l dăruieşte. „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu şi Tatăl meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el”. Vom veni. Toţi trei: eu, Tatăl şi Duhul Sfânt, întreaga Sfântă Treime, cu tot binele pe care îl posedă Sfânta Treime. Dar în familia Sfintei Treimi, Duhul Sfânt este îmbrăţişarea, legătura de unire dintre Tatăl şi Fiul, este iubirea personificată. La Sfântul Duh se referă în primul rând Sfântul Ioan când scrie că Dumnezeu este iubire. Dar acolo unde iubirea este desăvârşită pacea, bucuria, fericirea este desăvârşită. „Rodul Duhului Sfânt este iubirea, pacea, bucuria”. Afirmaţia apostolului Pavel se aplică şi Sfintei Treimi. În familia Sfintei Treimi, sfântul Duh e izvor de iubire, de pace şi de bucurie, şi în familia Sfintei Treimi el este Mângâietorul. Scrie genialul sfânt Augustin: „Inefabila îmbrăţişare a Tatălui şi Fiului nu este Lipsită de bucurie, de iubire, de delectare. Această delectare, această plăcere, această bucurie, în Sfânta Treime este Duhul Sfânt. El este suavitatea celui care naşte şi a celui născut (a Tatălui şi a Fiului) şi inundată cu dărnicia sa şi cu abundenţa sa nemărginită toate creaturile, potrivit cu capacitatea lor” (De Trin. VI, 10,11). La fel se exprimă sfântul Ambroziu comentând Psalmul 46: „Duhul Sfânt este acel «râu al lui Dumnezeu» care coboară de sus, de la Sfânta Treime, şi care cu pâraiele sale înveseleşte cetatea lui Dumnezeu, adică Biserica” (De Spir S., III, 155 ş.u.). Isus, în evanghelia de azi, ne spune ce avem de făcut pentru a-l primi în dar de la el pe Duhul Sfânt, Duhul iubirii, al păcii, al bucuriei şi al mângâierii: un singur lucru: să-l iubim pe el. O iubire care se exprimă nu prin cuvinte şi sentimente, ci prin păzirea poruncilor sale. „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele. Şi eu îl voi ruga pe Tatăl, şi el vă va da un alt Mângâietor care să rămână cu voi în veci”. Pr. Claudiu Dumea