Meditatie - 31 ianuarie 2010

[altmariustotal ortodox]

Meditaţie-Duminica a IV-a de peste an
Observăm că duminica, la liturgia Cuvântului, ni se propun trei lecturi biblice. Ele, de fapt, ne prezintă cele trei faze sau cele trei perioade ale istoriei mântuirii: lectura din Vechiul Testament reprezintă timpul de pregătire pentru Evanghelie; Evanghelia reprezintă timpul lui Cristos; lectura a doua din scrisorile Apostolilor reprezintă timpul sau faza Bisericii şi ne arată cum se înfăptuieşte în viaţa comunităţii creştine Evanghelia lui Cristos.
Lectura luată din Vechiul Testament ne prezintă azi chemarea profetului Ieremia. Ieremia era originar din Anatot, o localitate situată la şase kilometri de Ierusalim. Tatăl său, Helkia, era preot. Dar de vreo trei secole această familie nu mai putea îndeplini funcţiile preoţeşti. Asupra ei atârna un blestem, fiindcă se trăgea din preotul Ebiatar, care luase parte la complotul împotriva împăratului Solomon (cf. 1Rg 2,26-27).
Din această familie izolată, excomunicată, suspendată de la cele divine – cum s-ar zice astăzi –, Dumnezeu l-a chemat pe Ieremia la misiunea de profet: l-a cunoscut din sânul mamei sale – în limbaj biblic, l-a „cunoscut” înseamnă că l-a iubit din sânul mamei sale, şi l-a consacrat, adică l-a pus deoparte. Reacţia lui Ieremia este să refuze: „Doamne, caută pe altcineva. Eu sunt tânăr, sunt un copil, nu ştiu să vorbesc, nu am darul oratoriei”. „Gura! Să nu spui «Sunt un copil». Să nu te temi de ei, căci eu sunt cu tine. Iată, fac din tine astăzi o cetate întărită, un stâlp de fier, un zid de aramă”. În inima tânărului a fost o dramă, o sfâşiere cumplită. Nu era un dur, un om violent, pus pe ceartă. Era o fire delicată, blândă, paşnică, timidă, un visător, un poet, şi tocmai el este trimis să tune şi să fulgere, să le arunce în faţă puternicilor lumii: regilor, dregătorilor, preoţilor, întregului popor, nelegiuirile, să le vestească nenorocirile şi catastrofele ce vor veni peste ei. Este izolat, luat în râs, prigonit, insultat, lovit, ameninţat, acuzat chiar de prieteni şi rude şi, în cele din urmă, potrivit tradiţiei, a murit tăiat în două cu beşchia. Compatrioţii săi ar fi voit să audă din gura lui cuvinte de laudă, de apreciere, măgulitoare, care să le gâdile urechile, nu dojeni, reproşuri, nu să cobească sau să prevestească nenorociri.
Tradiţia creştină, chiar de la început, a văzut în profetul Ieremia o prevestire a lui Cristos. Drama suferinţei şi pătimirii lui Ieremia a vestit drama suferinţei şi morţii lui Cristos. Evangheliştii îl descriu pe Isus dus la răstignire exact cu cuvintele cu care profetul Ieremia se scrie pe sine, în capitolele 11,19, din cartea sa: „Eram ca un miel blând pe care îl duci la înjunghiere”. Ca şi pe Ieremia, contemporanii săi l-au dispreţuit, l-au insultat, au încercat să-l arunce cu capul jos în prăpastie, l-au prigonit, l-au omorât. „La ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit”, constată cu tristeţe sfântul Ioan (1,11).
Isus a fost profet; mai mult, în el s-au împlinit toate profeţiile. Evangheliştii amintesc în mai multe rânduri cum ascultătorii lui Isus exclamau: „Acesta este cu adevărat profetul pe care Dumnezeu a promis că îl va ridica dintre urmaşii săi!” Nu e nevoie să mai spun că profet, în sensul biblic al cuvântului, nu înseamnă ghicitor, cum sunt babele sau ţigăncile care prezic viitorul cu ghiocul sau trăgând în cărţi. Misiunea profetului este aceea de a aduce ordinea acolo unde este dezordine morală, de a lupta împotriva minciunii, a erorii, a păcatului, a-i aduce pe cei rătăciţi să observe legea lui Dumnezeu pentru propria lor fericire şi mântuire.
Ca şi Ieremia, Isus nu a măgulit urechile nimănui. A biciuit, a criticat dezordinea, păcatul, imoralitatea cu curaj, fără să se uite la faţa omului. Şi cu asta a deranjat, a iritat, şi-a făcut duşmani.
Dar între modul cum Ieremia şi-a îndeplinit misiunea profetică şi modul cum Cristos şi-a îndeplinit misiunea profetică este o deosebire esenţială: Ieremia suferă şi moare spunând: „Blestemată să fie ziua în care m-am născut. Doamne, Dumnezeul oştirilor, fă-mă să văd răzbunarea ta împotriva lor” (11,20). În schimb, Isus suferă şi moare iubind şi iertând: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac”.
Pe Cruce, Isus ne-a arătat că profeţia nu se poate separa de iubire. Moartea pe Cruce este actul suprem de profeţie la Isus, căci, prin ea, e condamnat şi distrus complet păcatul. Dar, în acelaşi timp, este actul suprem de iubire faţă de păcătoşi.
Orice creştin, ne învaţă Conciliul, prin Botez, devine părtaş la misiunea profetică a lui Cristos. E profet, trebuie să lupte împotriva păcatului, a dezordinii morale, să critice, să condamne păcatul, să mustre, să răspândească Evanghelia. Dar Apostolul Paul ne arată în lectura a doua că profeţia este subordonată iubirii: „Chiar dacă aş avea darul profeţiei, dacă n-am dragoste, nu-mi foloseşte la nimic”. Profeţiile se vor sfârşi, dragostea nu va pieri niciodată.
Orice creştin este obligat, în calitate de profet, să ia atitudine împotriva păcatului, să mustre, să dojenească, să atragă atenţia, cu riscul de a-şi face duşmani, dar când nu este însoţită de iubire, profeţia se transformă în bârfă, în critici sterile, în certuri, în manifestări de răutate, de ranchiună, de dispreţ, de răzbunare, de mândrie, de resentimente la adresa altora. Vom fi profeţi cu adevărat numai atunci când, asemenea lui Isus, vom fi în stare ca, din iubire, să suferim pentru cei pe care vrem să-i corijăm, să-i aducem pe calea cea bună. Este grăitoare povestirea cu bunicuţa care crescuse un nepoţel rămas orfan de mic copil. Dar câţiva ani a rămas descumpănită, constatând că Ruggero, nepotul ei, a devenit hoţ. A încercat toate mijloacele ca să-l corijeze. În zadar. Aflând de o nouă ispravă, l-a ameninţat: „Vezi vătraiul acesta? Dacă mai furi o dată, îl înroşesc în foc şi îţi ard mâna”. Dar Ruggero iarăşi fură bani din portmoneul bunicii. Prins asupra faptului, bunica îl duce în bucătărie, înfierbântă vătraiul în foc, îl apropie de mâna copilului îngrozit şi, dintr-odată, lasă copilul în pace şi apucă ea în mână vătraiul înfierbântat, arzându-şi mâna. Din acea zi, copilul s-a îndreptat şi a ajuns un om cinstit. „În acea zi” – avea să mărturisească el mai târziu – „am înţeles misterul Crucii”.
Să reflectăm astăzi, cuvânt cu cuvânt, textul sfântului Paul din lectura a doua a Liturghiei: „Dacă nu am dragoste, nu sunt nimic”. Dacă nu am dragoste, nici viaţa consacrată, nici voturile depuse nu-mi folosesc la nimic. Dragostea acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

Pr. Claudiu Dumea