Meditatie - 30 august 2009

[altmariustotal ortodox]

Meditaţie-Duminica a XXII-a de peste an

Într-una din zile Isus a spus despre sine: „Eu nu am venit ca să desfiinţez, ci ca să o desăvârşesc” (Mt 5,17). Toate cele trei lecturi biblice ale Liturghiei de astăzi confirmă, întăresc această afirmaţie făcută de Isus. Întregul discurs al lui Moise, din care s-a citit la prima lectură este o invitaţie la observarea poruncilor lui Dumnezeu. Legile pe care Dumnezeu le dă poporului său izvorăsc din iubirea inimii lui Dumnezeu şi trebuie primite cu iubire şi recunoştinţă ca pe un dar preţios. Dumnezeu nu este un tiran care se bucură văzând cum supuşii gem sub povara legilor sale, ci este un tată care urmăreşte binele copiilor săi. Psalmistul compară legile lui Dumnezeu cu malurile pe care Dumnezeu le-a pus fluviilor: este adevărat că le îngrădesc apele, dar în acelaşi timp le salvează; fără ele un fluviu, un râu s-ar transforma într-o mocirlă, într-o mlaştină.
Mai mult, la nivel comunitar şi social, legea lui Dumnezeu a făcut dintr-o adunătură de triburi nomade din Egipt un popor omogen, închegat care a putut să-şi continue drumul spre Ţara Făgăduită. Legea dată de Dumnezeu după ieşirea din Egipt, a fost condiţia şi garanţia libertăţii acestui popor salvat din sclavie. Poporul evreu era conştient de acest lucru şi era mândru de legea primită. În observarea legii stătea cuminţenia şi înţelepciunea sa. În această lege consta superioritatea sa faţă de toate celelalte popoare. Se făleau evreii: care popor îşi are dumnezei atât de aproape cum este Dumnezeul nostru? Care popor are legi atât de înţelepte, cum ne-a dat nouă Dumnezeu?
În Noul Testament găsim aceeaşi valoare fundamentală a legii. A respinge legea în numele autonomiei, a libertăţii absolute, este o atitudine diametral opusă spiritului Evanghe-liei. Nici o virgulă şi nici o iotă, adică nici litera cea mai mică a alfabetului nu se scoate din lege, spune Isus în Evanghelia sfântului Matei. Dacă vrei să intri în viaţa veşnică păstrează poruncile. Sfântul Iacob în a doua lectură a Liturghiei reaminteşte învăţătura lui Cristos spunându-ne: „Nu vă mulţumiţi să ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu, dar puneţi-l în practică”.
Isus nu a desfiinţat legea, dar a desăvârşit-o. Cum a desăvârşit-o? adăugând alte legi? Extinzând aria de aplicare a legilor Vechiului Testament, de pildă, obligându-ne să-i iubim nu numai pe cei de un neam cu noi, nu numai pe cei care ne iubesc, dar şi pe străini, şi pe duşmani? Este şi asta. Dar desăvârşirea legii înfăptuită de Isus înseamnă în primul rând radicalizarea legii. Radicalizare vine de la rădăcină. Isus aduce observarea legilor la rădăcinile sale, iar rădăcinile sunt în inima omului: este o aducere din afară înăuntru, din exterior în interior. „Nu ce intră în om îl spurcă pe om, dar ceea ce iese din inima omului, aceea îl spurcă”. Un reputat rabin a recunoscut că acest cuvânt al lui Isus este unul din cele mai mari cuvinte din istoria religiilor.
În inima omului se hotărăşte ce este bun şi ce este rău în faptele sale. Dacă inima este rea, dacă rădăcinile faptelor sunt otrăvite şi faptele exterioare, aparent bune, sunt tot rele. Este cazul fariseilor: se rugau, posteau, dădeau de pomană, observau cu străşnicie cele mai mici prescripţii liturgice cum erau abluţiunile, spălările rituale ale mâinilor înainte de a mânca, ba observau cu străşnicie o mulţime de alte datini strămoşeşti care nu veneau de la Dumnezeu, dar toate acestea nu valorau nimic în ochii lui Dumnezeu, era formalism, ipocrizie. Căci toate acestea porneau dintr-o inimă murdară, plină de răutate, de invidie, de mândrie, de dorinţa de a fi văzuţi şi lăudaţi. Dar mai ales dintr-o inimă lipsită de iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni.
Acuza adusă de farisei în textul Evangheliei de azi s-a întâmplat după minunea înmulţirii pâinilor. Fariseii i-au văzut pe ucenici că au mâncat pâine fără ritul spălării mâinilor. De fapt nu numai ucenicii, dar şi cei cinci mii de oameni au mâncat pâine fără să-şi spele mâinile; erau în pustiu şi n-aveau apă. Ceea ce i-a şocat şi i-a indignat pe farisei a fost faptul că nu s-au spălat pe mâini. Dacă i-ar fi văzut pe cei 5000 de oameni flămânzi, leşinând sau murind de foame, n-ar fi fost impresionaţi.
Pe vremea lui Isus secta fariseilor număra circa 6000 de persoane. La distrugerea Ierusalimului în anul 70 au fost ultimii care au ţinut piept romanilor. Ce s-a mai întâmplat după această dată? Au mai rămas supravieţuitori? Da, şi încă foarte mulţi. Scriitorul francez G. Bernan scrie undeva aceste cuvinte: „Cine dintre noi se poate lăuda că nu are în venele sale măcar o picătură din sângele acelei rase de vipere?” – cum îi numeşte Isus pe farisei. Dacă observăm toate legile lui Dumnezeu şi ale Bisericii, plus datinile strămoşeşti şi toate practicile de pietate, astfel încât nimeni nu ne poate reproşa nimic, iar inima ne este plină de viciile pe care ni le aminteşte Isus în Evanghelia de azi, suntem urmaşii fariseilor: spălăm blidul pe dinafară, îl lăsăm murdar pe dinăuntru.
Moise în prima lectură le spunea evreilor: „Care popor îşi are dumnezei atât de aproape cum îl avem noi pe Domnul Dumnezeul nostru?” Este o realitate pe care noi, cei de faţă o trăim în aceste momente mai mult decât evreii. Cristos, Dumnezeul nostru acum la sfânta Liturghie este în mijlocul nostru. La sfânta Împărtăşanie va fi în inima noastră. Îi cerem lui să ne cureţe, să ne schimbe, să ne transforme inima. Amin.

Pr. Claudiu Dumea