Meditatie - 25 august 2009

[altmariustotal ortodox]

Meditaţie-Marţi din săptămâna a XXI-a de peste an
Ministerul apostolic al sfântului Paul nu a urmat un parcurs liniştit, fără obstacole, ba, dimpotrivă. Apostolul a trebuit permanent să înfrunte situaţii dificile, de persecuţie, chiar dramatice. Aminteşte aceasta – şi găsim referinţele în lectura de astăzi – când le scrie tesalonicenilor: „Deşi înainte de aceasta am avut de suferit şi am fost batjocoriţi în Filipi, după cum ştiţi, totuşi am găsit în Dumnezeu curajul de care aveam nevoie pentru a vesti între voi, cu preţul unor mari eforturi, evanghelia lui Dumnezeu”. La Filipi – relatează sfântul Luca în Faptele Apostolilor – Paul şi tovarăşii săi au fost arestaţi, bătuţi, închişi şi eliberaţi datorită unei intervenţii providenţiale, un cutremur, în timp ce în noapte Paul şi Sila cântau imnuri, mulţumind lui Dumnezeu în această situaţie de persecuţie şi de suferinţă.
Cine a suferit şi a suportat tot felul de insulte, în mod normal, este descurajat, nu mai are curajul să continue în acea activitate publică. Sfântul Paul, în schimb, spune: „Am avut curajul să vă anunţăm evanghelia lui Dumnezeu”. Nu a încetat să predice; sosit la Tesalonic, îndată a început să predice evanghelia. Însă reţinem ceea ce Paul scrie: „Am găsit în Dumnezeu curajul de care aveam nevoie pentru a vesti între voi evanghelia lui Dumnezeu”. Recunoaşte că această atitudine surprinzătoare din punct de vedere uman a fost un dar al lui Dumnezeu. Paul este conştient de propria slăbiciune, este conştient că primeşte mereu puterea lui Dumnezeu. Şi de la Domnul primeşte şi integritatea morală. În acest text găsim două afirmaţii: Paul afirmă propria integritate în ministerul său şi în iubirea sa generoasă pentru tesaloniceni.
Integritatea perfectă este rodul unei opere divine pe care sfântul Paul o numeşte „calificare”: „Dumnezeu ne-a calificat pentru a ne încredinţa evanghelia”; nu „ne-a găsit demni”, cum este tradus în lecţionar, dar „ne-a făcut” demni să ne încredinţeze evanghelia. Dumnezeu pune la încercare mai înainte de a încredinţa un minister, încearcă persoana, şi tocmai prin încercările cele mai tari, îl face capabil să împlinească misiunea ce i-a fost încredinţată.
Calificat de Dumnezeu, Paul este preocupat să rămână în însăşi dispoziţiile pe care Dumnezeu i le-a dat: „Aşa cum Dumnezeu ne-a făcut demni pentru a ne încredinţa evanghelia, la fel, noi îl predicăm”, fără să pronunţăm cuvinte de adulare, fără gânduri meschine, ci cu intenţiile cele mai curate.
Pe de altă parte, Paul se angajează cu dăruire, cu toată dragostea sa în ministerul său. Nu se comportă ca un funcţionar al lui Dumnezeu, adică nu-şi descompune viaţa sa în două sectoare, unul în care este funcţionar, ministrul lui Dumnezeu, altul în care trăieşte afectele personale, relaţiile personale: Paul se angajează complet în ministerul său şi afectivitatea nu este pentru el un obstacol, ci, mai degrabă, este amplificată de elanul zelului apostolic. El le scrie tesalonicenilor. „Ca apostoli ai lui Cristos, am fi putut să cerem o cinste deosebită. Dimpotrivă, noi ne-am purtat faţă de voi cu multă gingăşie, cum se îngrijeşte o mamă de copiii ei”. Afectivitatea lui Paul nu e numai o afectivitate masculină, ci şi una maternă. Şi în Scrisoarea către Galateni exprimă aceasta prin cuvinte mişcătoare, scriind că suferă chinurile naşterii, deoarece ei sunt din nou născuţi în Cristos. „Atât de mult ne-a fost drag de voi – le spune tesalonicenilor – încât am fi dorit să vă dăm nu numai evanghelia lui Dumnezeu, ci şi viaţa noastră”. Afecţiunea maternă este una oblativă atunci când este autentică, o afecţiune generoasă. Şi sfântul Paul o dovedeşte. Nu vrea numai să predice, să dea acest dar al lui Dumnezeu, ci vrea să asocieze darului lui Dumnezeu un dar personal, disponibilitatea de a merge cu bucurie până la dăruirea propriei vieţi. Apostolul ne arată, deci, o cale de progres continuu în sfinţenie şi în caritate.
Vocaţia creştină înseamnă întotdeauna a uni sfinţenia şi caritatea. Integritatea personală, perfecta curăţie a intenţiei, absenţa completă de manevre ambigue dovedesc această aspiraţie spre sfinţenie şi, pe de altă parte, angajarea generoasă a întregii afectivităţi arată că sfinţenia nu blochează inima, ci o deschide şi îi permite să dea totul pentru a da mărturie despre dragostea lui Cristos.