Meditatie - 25 aprilie 2010

[altmariustotal ortodox]

Meditaţie-Duminica a IV-a a Paştelui

Crezul pe care îl rostim duminică de duminică la sfânta Liturghie se termină cu cuvintele: „Cred în viaţa veacului ce va veni”. E ultimul adevăr de credinţă pe care îl mărturisim în Crez. Şi cum sunt ultimele cuvinte ale Crezului, le rostim poate grăbiţi şi fără atenţia cuvenită. Tocmai asupra acestui adevăr de credinţă – credinţa în viaţa veşnică –, ne atrage în mod deosebit atenţia textele din Liturghia de astăzi: viaţa veşnică este rodul Învierii Domnului. Paul şi Barnaba, în prima lectură, predicau, la Antiohia Pisidiei, viaţa veşnică; evreii nu au crezut şi s-au făcut nevrednici de viaţa veşnică; păgânii, câţi erau orânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut. Isus, în Evanghelia pe care am auzit-o, le promite celor care ascultă glasul său: „Eu le dau viaţă veşnică”. Sfântul Ioan, în textul din Apocalips, pe care l-am auzit în lectura a doua, ne descrie mulţimea celor care au ajuns la viaţa veşnică: o mulţime imensă, venită din toate naţiunile şi popoarele, îmbrăcată în veşminte albe, cu ramuri de palmieri în mână, peste care el care şade pe tron, adică şi-a întins cortul, care nu mai simte sete, fiindcă Mielul-Păstor a condus-o la apele vieţii veşnice şi din ochii căreia Dumnezeu a şters dorice lacrimă. Fără îndoială că sfântul Ioan, descriind Ierusalimul ceresc cu cei ajunşi în viaţa veşnică, s-a inspirat din sărbătoarea evreiască Sukot, Sărbătoarea Corturilor, când evreii, timp de opt zile, locuiau în corturi, Sărbătoarea Bucuriei, când evreii, veniţi în pelerinaj la Ierusalim din toate ţările, se îmbrăcau în alb, purtau în mâini ramuri de palmieri şi formau o grandioasă procesiune de la templu la Bazinul Siloc, de unde preoţii scoteau apă în ulcioare de aur, cu care apoi stropeau altarul templului, iar fiicele Israelului cântau şi dansau prin vii, îmbrăcate în rochii albe. Nu există în lume decât o singură tristeţe şi o singură nefericire: aceea de a nu şti sau a uita că, în afară de această viaţă, este o altă viaţă, cea veşnică. Un scriitor modern, Franz Kafka, a descris în romanul său, „Castelul”, toată tragedia omului modern întemniţat în imanenţă, adică în buncărul unei lumi, al unei vieţi fără ieşire, într-o altă lume şi într-o altă viaţă. Descrie un castel regal cu nenumărate camere, scări, curţi interioare. Un curtean care a asistat la moartea regelui încearcă cu disperare să iasă din castel şi să ducă vestea în cetate, dar nu poate ieşi din castel. De altfel, chiar dacă ar reuşi să iasă, ce mare lucru ar putea să le spună oamenilor, că a murit un rege? Cine vizitează Sfântul Mormânt la Ierusalim poate să vadă în pereţii de piatră ai mormântului lui Cristos nişte găuri mari. Înviind din morţi, Cristos a făcut în mormântul fiecăruia dintre noi o breşă, o gaură prin care avem acces către o altă lume, către o altă viaţă. Această viaţă veşnică, pe care ne-o promite Cristos şi pe care ne-a dobândit-o prin Învierea sa, nu începe după moarte, ci începe deja în această viaţă. În Evanghelia de azi, Isus nu spune „le voi da viaţa veşnică”, ci „le dau viaţa veşnică”. „Cine crede în mine nu va avea viaţă veşnică, ci are viaţă veşnică. Cine mănâncă trupul meu nu va avea viaţă, ci are viaţa veşnică”. Să ne imaginăm că, la moarte, la judecată, vom primi un loz pe care îl vom deschide şi vom vedea ce e în el: câştigător sau necâştigător, viaţa veşnică sau osânda veşnică? Vviaţa veşnică nu este un titlu de proprietate cu care plecăm din lumea aceasta. Viaţa veşnică, Paradisul, începe ca şi Iadul, în această viaţă. O mistică din zilele noastre, sora Elisabeta a Sfintei Treimi, spunea: „Eu am găsit Paradisul pe pământ, fiindcă Paradisul este Dumnezeu, iar Dumnezeu este în inima mea”. Cel care ne conduce la viaţa veşnică este Cristos, Păstorul cel Bun, care îşi cunoaşte şi îşi iubeşte turma. Aşa fusese el descris deja în Vechiul Testament, de profetul Ezechiel: „Cum îşi cercetează un păstor turma când este în mijlocul oilor sale împrăştiate, aşa îmi voi cerceta eu oile şi le voi strânge din toate locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nori şi de ceaţă… le voi paşte pe munţii lui Israel, de-a lungul râurilor… le voi paşte pe o păşune bună” (Ez 34, 12-15). Cristos, Păstorul cel Bun, înălţându-se la cer, nu şi-a părăsit turma, ci rămâne în continuare în mijlocul ei şi o conduce la păşunea mântuirii, prin cei chemaţi să fie păstori sufleteşti. De aceea, Biserica a orânduit ca în duminica de azi, Duminica Bunului Păstor, să se celebreze Ziua mondială de rugăciuni pentru vocaţii la preoţie şi la viaţa consacrată. Cu ocazia zilei de astăzi, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea adresează un mesaj, o scrisoare în care îi îndeamnă pe tineri să-şi pună astăzi întrebarea pe care i-a pus-o lui Isus tânărul din Evanghelie: „Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să dobândesc viaţa veşnică?” Cu alte cuvinte: ce trebuie să fac ca viaţa mea să aibă sens? Care este voinţa sa? Iar dacă tânărul sau tânăra aude invitaţia lui Isus: „Urmează-mă!”, şi acceptă invitaţia, renunţând la orice ideal pământesc, urmându-l pe Isus cu generozitate şi dăruire totală, tânărul sau tânăra îşi găsesc sensul, împlinirea şi bucuria vieţii. Dar, atrage atenţia Sfântul Părinte, chemarea lui Isus, atenţia, iubirea, gingăşia lui pot rămâne fără răspuns, iar rezultatul este tristeţea, sentimentul deprimant al nerealizării. Ca în cazul tânărului bogat din Evanghelie, care s-a îndepărtat de Isus trist, şi tristă i-a fost viaţa până la moarte. Dar poate fi o situaţie şi mai tristă: a urma chemarea lui Isus, dar fără spirit de sacrificiu şi de renunţare, fără a părăsi totul, fără a renunţa la tine însuţi, fără a lua crucea în spate. Despre tânărul ce a refuzat să-l urmeze pe Isus, nu ne spune Evanghelia că tristeţea lui l-ar fi dus la deprimare totală, la dezechilibru psihic, la sinucidere. În schimb, acest lucru s-a întâmplat cu Iuda, care l-a urmat pe Isus, dar din interese pământeşti, pentru avantaje materiale – bani, carieră. Crucea, sacrificiul se cere de la toţi creştinii care vor să se mântuiască. Sfântul Ioan îi vede în faţa tronului din cer numai pe cei care vin din strâmtorarea cea mare şi care şi-au spălat veşmintele în sângele Mielului. Dar, mai ales, cei chemaţi la apostolat trebuie să fie conştienţi că nu-l pot urma pe Cristos fără crucea de pe umeri. În textele Liturghiei de azi, Isus este numit Păstor şi Miel, miel ce s-a lăsat înjunghiat, sacrificat, care şi-a dat viaţa pentru oile sale. În sfârşit, Sfântul Părinte, în mesajul său, doreşte să se înrădăcineze convingerea că toţi membrii Bisericii, fără nici o excepţie, au harul şi răspunderea de a se îngriji de vocaţii. La celebrările liturgice, noi deseori cântăm cuvintele Psalmului 22: „Domnul e păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic… Tu îmi întinzi masa în faţa duşmanilor mei”. Acum, la sfânta Liturghie, Isus ne întinde masa; el ne oferă ca hrană cuvântul său şi sfânta Euharistie: Trupul şi Sângele său. Întăriţi cu această hrană, noi suntem încredinţaţi că vom fi alături de mulţimea pe care sfântul Ioan o descrie în vedenia sa, acolo unde nu e nici foame, nici sete, nici arşiţă şi unde Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii noştri. Amin. Pr. Claudiu Dumea