Meditatia zilei - 6 februarie 2018

[altmariustotal catolic]

Gal 2,19-20; Ps 125; Mt 28,16-20

 

Psalmul responsorial care vorbeşte despre lacrimi şi despre bucurie nu este foarte adaptat pentru martirii japonezi, pentru că ei nu au semănat cu lacrimi, ci cu bucurie. În cele ce se relatează despre ei, admirabil este însuşi faptul că feţele lor iradiau de bucurie în timp ce se îndreptau spre supliciu. Paul Miki, după ce a fost condamnat împreună cu ceilalţi, i-a scris cu multă simplitate unuia dintre superiorii Societăţii lui Isus: „Am fost condamnaţi la răstignire, dar nu vă preocupaţi pentru noi, deoarece suntem mângâiaţi în Domnul. Avem doar o singură dorinţă, aceea ca, mai înainte de a ajunge la Nagasaki, să putem întâlni un părinte din Societate pentru a ne putea mărturisi, pentru a putea participa la Liturghie şi pentru a primi Euharistia. Aceasta este singura noastră dorinţă”.

Vedem în aceasta bucuria speranţei bazată pe credinţa care aduce roade în caritate. Evident că numai credinţa putea fi fundamentul marii lor bucurii, pe care au manifestat-o chiar şi pe cruce. A fi răstignit împreună cu Cristos era pentru ei cea mai mare onoare, deoarece ei credeau cu toată inima lor că Isus Cristos s-a dat pe sine pentru ei, pentru mântuirea lor.

„Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine”. Crucea apare în credinţă ca şi culmea iubirii lui Cristos şi a iubirii pe care noi putem să i-o arătăm lui. În această credinţă, ei erau plini de speranţă şi de bucurie.

Speranţa lor era nu recompensa, ci martiriul: ei sperau că Isus îi va susţine până la moarte şi le va permite să-şi ofere viaţa cu o iubire fără margini. Gândul de a-l imita dându-şi viaţa pentru alţii era motiv de mare bucurie.

Pentru a comenta martiriul lor s-ar putea lua cuvintele din Scrisoarea întâi a sfântului Petru: „Daţi socoteală cu bunătate şi respect pentru speranţa care se află în voi” (1Pt 3,15-16). De pe înălţimea crucii, Paul Miki continua să-l predice pe Cristos şi să dea mărturie în favoarea speranţei sale. El le spunea celor prezenţi: „Eu sunt japonez ca şi voi, nu sunt un străin şi numai din cauza credinţei mele în Cristos am fost condamnat. În situaţia extremă în care mă aflu, puteţi crede în sinceritatea mea. Nu doresc în nici un fel să vă înşel şi vă declar că nu există cale de mântuire decât în credinţa faţă de Cristos”. Şi continua să arate că numai credinţa şi speranţa le umpleau inima de dragoste arzătoare: „Cristos vrea să iertăm celui care ne face rău şi să ne rugăm pentru el. Eu, deci, îi iert pe toţi cei ce au contribuit la moartea noastră şi le doresc să se convertească, pentru ca şi ei să se mântuiască”.

Şi toţi însoţitorii săi se bucurau şi cântau, rugându-se de pe înălţimea crucii.

Ne putem gândi că uneori este mai dificil să fim bucuroşi în circumstanţele obişnuite ale vieţii decât în cele extraordinare, în care harul ne susţine într-un mod special. Dar avem alte exemple spre a lumina viaţa noastră cotidiană. Tocmai pentru viaţa cotidiană ne spune sfântul Paul: „Eu sunt răstignit cu Cristos şi nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”. Crucea lui Cristos dădea sens numeroaselor dificultăţi ale fiecărei zile: el însuşi vorbeşte despre încercările atât de umilitoare care se abăteau asupra lor.

Dar în credinţă el vedea sensul profundei uniri cu Cristos, şi era bucuros în speranţă, răbdător în încercări şi îi învăţa pe toţi creştinii această cale a bucuriei.

Să-i cerem Domnului să ne ajute să ajungem la aceeaşi unire vitală cu el, pe care o vedem în viaţa acestor martiri, dar şi în viaţa atâtor sfinţi.