Meditatia zilei - 1 iulie 2013

[altmariustotal catolic]

LUNI DIN SĂPTĂMÂNA A XIII-A DE PESTE AN

Gen 18,16-33; Ps 102; Mt 8,18-22

Curajoasa mijlocire a lui Abraham este un exemplu de minunată familiaritate şi de respect faţă de Dumnezeu. Abraham îi vorbeşte ca şi cum ar vorbi unui om: „Şi dacă ar fi cincizeci de drepţi… Dacă ar fi patruzeci… treizeci… douăzeci… zece”; el ştie însă că nu are dreptul: „Voi îndrăzni să vorbesc cu Domnul, eu, care nu sunt decât praf şi cenuşă!… ”. Dar s-ar putea spune că Dumnezeu, în condescendenţa sa, doreşte să fie rugat aşa, şi de fiecare dată se lasă înduplecat la cererea lui Abraham: „Nu-i voi distruge… ”. Se confirmă, astfel, rolul mântuitor al sfinţilor în lume.

Abraham, însă, nu îndrăzneşte să meargă până la capăt în rugăciunea sa; ar fi trebuit să ceară: „Şi dacă nu ar fi decât un singur drept?” În timpurile cele mai îndepărtate ale Vechiului Testament, era foarte puternic sensul responsabilităţii colective, aşa încât o asemenea rugăciune nici nu era de gândit. Isus va fi singurul drept care va salva toată umanitatea, luând asupra sa păcatul lumii.

În evanghelia de astăzi, îl vedem pe Isus, blândeţea infinită şi infinita condescendenţă, afirmând cu tărie urgenţa de a-l urma şi înlăturând posibilele iluzii. Cărturarului, care-i zice cu entuziasm: „Învăţătorule, te voi urma oriunde vei merge”, el îi răspunde ca ultimul sărman, ca ultimul dintre oameni: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului nu are unde să-şi plece capul”. „Mergi, vinde tot ce ai… ”. Este aceeaşi exigenţă: trebuie să se elibereze de orice bine pământesc pentru a-l urma pe Isus, pe deplin liber. Apoi, deja pe acest pământ, el îi va da însutit, dar cine caută însutitul nu-l caută pe Isus. Răspunsul dat discipolului care îi cere permisiunea de a merge mai întâi să-l îngroape pe tatăl său este afirmativ, dar peremptoriu: „Urmează-mă şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”. Isus nu vrea să spună că trebuie să avem mai puţină pietate pentru trupurile celor morţi; vrea să afirme doar importanţa urmării lui, şi încă imediat, trecând peste realităţile şi datoriile cele mai importante.

Isus se revelează şi în acest mod Fiu al lui Dumnezeu. El ştie ce bogăţii divine vrea să ne comunice şi, de aceea, este foarte decis: „Urmează-mă!”; restul nu are importanţă în faţa faptului de a fi cu el.

Noi avem deja fericirea de a-l urma; trebuie, însă, să fim întotdeauna vigilenţi şi să ne întrebăm: „Îl urmez eu cu adevărat pe el sau poate urmez înclinaţiile mele?”, pentru a putea relua drumul cel drept în urma lui, dacă este necesar, spre plinătatea vieţii.