altmarius

cultură şi spiritualitate

MARGINALII AFECTIVE- FENOMENUL ARIZONA ÎNTR-UN REGAL DE CUVINTE: NICOLAE BĂCIUŢ

MARGINALII AFECTIVE

 

 

FENOMENUL ARIZONA ÎNTR-UN REGAL DE CUVINTE ŞI IMAGINI SONORE

 

Nicolae Băciuţ, ÎNTOARCERE ÎN ARIZONA, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2011

 

Mulţumesc celui care m-a creat că am reuşit să nu doresc altceva decât să scriu cărţi”.

-Romulus Guga-

 

 

          Fiecare om are un loc al său drag, unde doreşte să se întoarcă. Pleci de undeva ca să ai unde să te-ntorci. Vai de omul care nu mai are unde să se reîntoarcă! Spaţiul de graţie numit Întoarcere, e presărat cu amintiri, cu chipuri încă vii în memorie, cu resturi de vorbe, cu idei şi cu gânduri, ba chiar cu sunete care, uneori se estompează-n auz, alteori se prelungesc în tandre ecouri, hălăduind prin minte şi aşternându-se cuminţi, pe meninge. Nu e de mirare, aşadar, că autorul de faţă şi-a ales ca spaţiu de întoarcere hiperboreeana Arizona, emblema studenţimii universal-ardelene, din Clujul anilor ’70-’80 ai secolului care abia şi-a luat tălpăşiţa.

          De această dată, acest spaţiu a fost marcat cu borne spirituale care ţin de fruntariile culturii româneşti şi universale. Aceste indicatoare, aceste strălucite repere, aflate la un moment dat în arealul transilvan, numiţi corifei ardeleni care au dus cu strălucire faima neamului şi au susţinut istoria cuvintelor şi faptelor lor, – au influenţat, cum altfel? – generaţii de studenţi şi nestudenţi  „lume întâmplătoare, galerie”, prin matricea  spirituală care s-a numit, nume inspirat, Arizona. Acolo s-au întâmplat adevărate fenomene literare care astăzi de numesc curente, şcoli, grupări în jurul unei reviste, nuclee de spirit, prietenii literare. Nu puţine. Nu destule. Nu comune. Nu întâmplătoare, ci, aş îndrăzni să le numesc providenţiale, întâlniri ce ţin de destin literar, de şansă, de mister şi de perseverenţă în căutarea comuniunilor elective, a spiritelor înrudite, congenere sau nu, dar purtând aceeaşi emblemă: a valorii autentice.

            „Arizona” este un nume aproape mirific ce ţine de fantezia şi boema scriitoricească, aşa cum „Capşa” era lumea literaţilor şi a artiştilor bucureşteni, „locul tuturor întâlnirilor”. Dar, precizează Nicolae Băciuţ, cel care evocă acea lume de atunci şi de acum a „Arizonei literare”:

“Până la urmă, „Arizona” şi-a câştigat reputaţia de spaţiu al boemiei clujene, deşi, termenul e departe de a acoperi realitatea acestui loc. Pentru că el era mai mult de atât. Dar nici „Capşa clujenilor” nu cred că e o manta sub care să încapă „fenomenul Arizona”.

Că este o cofetărie, o berărie, o librărie, o bibliotecă, un muzeu, un spaţiu poate fi transformat în “mit” – aşa cum a ajuns “Arizona” –  acest fapt se datorează oamenilor care-l frecventează şi mai puţin locaţiei temporare, deşi, chiar şi unele locaţii se pot învălui într-un abur de legendă şi rămân în amintire ca locuri pe unde şi-au dus existenţa marile spirite creatoare.

Nicolae Băciuţ a dorit cu acest volum să aducă un elogiu acestui loc încărcat de duhul cuvintelor, în care s-au perindat şi au stat la “o ceşcuţă de vorbe” oameni care şi-au înscris numele în dicţionare de artă şi literatură.

Interviurile realizate de-a lungul a aproape trei decenii, cu aceste personalităţi stau mărturie, înscriindu-se şi ele într-o istorie vie încă, cea a publicisticii româneşti de dată recentă.

Nu ştiu dacă cineva s-a gândit la o „istorie” a „Arizonei”, - mărturiseşte Nicolae Băciuţ în prefaţa volumului -  ilustrată cu imagini vechi şi noi, într-o iluzorie recuperare a unui timp trecut. Trec prin Arizona aproape de fiecare dată când ajung la Cluj, încercând să reconstitui imagini în care eram amestecaţi echinoxişti, tribunişti, stelişti, napocişti... mari şi mici, fără ierarhii şi ranguri, unde încăpeam toţi, era loc pentru toţi, orcâte orgolii bântuiau la unii şi la alţii.

Oricum, e greu să te desparţi de „Arizona”, locul nesfârşitelor reîntoarceri... Cei care se întorc prin această carte în „Arizona” sunt doar o mică parte dintre cei care au „scris” istoria „Arizonei”.

Iar pe de altă parte, fiecare are o „Arizona” a lui...”

Frumoasă mărturisire de credinţă literară! Arizona este a celor care au trecut pe acolo şi au lăsat măcar o urmă. Cioburile acestor urme, puse una lângă alta o realcătuiesc şi o înalţă din nou la rang de ctitorie, de  catedrală literară. Pentru urmaşi, aşa cum Ştefan cel Infinit a lăsat Moldova urmaşilor urmaşilor noştri în veacul veacului….

Dar iată, Arizona poate deveni un spaţiu privilegiat şi pentru cei de departe care, cel puţin în spirit, trăiesc atmosfera de acolo, prin mărturiile ce le-au dat protagoniştii acestuia.

Cu sfială rostesc numele celor  care alcătuiesc cartea de faţă. Pentru că sunt uriaşi, aproape personaje mitice. Şi dacă n-ar exista opera lor zdrobitoare, mărturie că au trăit/ trăiesc în spaţiul românesc, aş crede că mă aflu într-un mit, o legendă care nu vreau să se termine niciodată, fiindcă apar mereu personaje fascinante pe care le urmez cu credinţa şi iubirea împinse până aproape de adorare.

Şi din acest punct de vedere, Nicolae Băciuţ este un magician care face să apară în memoria noastră senzuală şi afectivă, nume ca: Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Augustin Buzura, Ion Cristoiu, Romulus Guga, Radu Mareş, Teohar Mihadaş, Achim Mihu, Marian Papahagi, Ioana M. Petrescu, Pentru Poantă, Ion Pop, Adrian Popescu, Aurel Rău, Vasile Sălăjan, Radu Săplăcan, Ion Simuţ, Eugen Uricaru, Ion Vartic, Ion Vlad, Grigore Zanc.

Chiar dacă peste unii s-a aşternut ceaţa amintirii, ei îşi prelungesc existenţa prin operele lor, şi acum, iată, prin aducerea lor în memoria noastră în acest volum de publicistică.

Şi aceştia sunt doar o parte, spune Nicolae Băciuţ, din falanga de aur care şi-a pus amprenta pe lumea literară clujeană a anilor ’80. Sunt scriitori la lumina flăcării cărora, am ars neştiută şi eu, ştiindu-i doar din cărţile lor pe care le citeam flămândă şi în setată, chiar şi cu ochii închişi, adică visând. Da, visam un destin poetic, aidoma celor pe care le  cunoşteam prin intermediul operelor acestora,  graţie şansei pe care mi-a dat-o Dumnezeu de a lucra într-o bibliotecă unde să mă întreţin cu marile spirite ale lumii, cât e ziua de lungă. Iar noaptea, mă aşteptau acasă, alte spirite pe care să le descos, până la o anumită stare aproape onirică.

Revistele care au găzduit aceste interviuri mai pot fi consultate şi azi, dacă s-or fi păstrat arhivele. Dar faptul că Nicolae Băciuţ i-a adunat pe toţi “arizoniştii” – între pereţii de vată de zahăr şi acoperişul de turtă dulce ale unei cărţi fermecate, e meritoriu şi chiar o pledoarie necesară pentru completarea istoriei literaturii române în interviuri, cu nume şi date de referinţă, atât de utilă în aceste vremuri de promovare a nonvalorii pe toate căile.

Ioan Alexandru deschide seria intervievaţilor, încă de acum aproape trei decenii, într-un superb interviu publicat în “Vatra” nr. 6/ 1982. Ideea principală care se desprinde este: Iubirea e pânza, vântul, nava care ne salvează de vremelnicie”, cum frumos formulează autorul Imnelor, această inedită definiţie a iubirii.

Discuţia se axează pe spaţiul geografic şi spiritual inconfundabil, căruia  acest poet vizionar, i-a aparţinut.  Acelei Transilvanii de jertfă pe care el a cântat-o în versuri memorabile înscrise în toposul românesc şi devenite patrimoniu naţional.

            Iar răspunsurile bardului transilvan sunt absolute uimitoare:

- Trebuie ştiut de fiecare dintre noi că poporul nostru, asemenea unui stejar, este plămădit în întregimea lui, stand drept în Cosmos, din trei trepte sau izvoare: rădăcina getodacică, tulpina romană şi coroana creştină. Aceasta este viziunea completă asupra neamului nostru care în această triadă şi-a pornit cursul normal în istorie, cu aproape două milenii în urmă, şi astfel a rămas statornic în matca sa. Prin rădăcină, am ţinut legătura cu vechile neamuri, prin romanitate cu Europa latină, prin creştinismul romano-bizantin cu răsăritul şi popoarele vecine. Această triadă istoricii o suprapun peste cei trei factori esenţiali care generează istoria unui popor: factorul geografic, etnografic şi factorul spiritual”.

Ioan Alexandru motivează de ce a ales Imnele ca modalitate de exprimare a simţămintelor sale pentru ţară, pentru Ardeal, pentru istorie.

“Mai presus de toate, imnul e poezia care are în centrul său iubirea, agapeul, nu opus Logosului, iubirea veşnică, ce implică mai multe trepte: iubirea faţă de prunci, soţie, patrie, prieteni, eternitate. În aceste, trepte transpare tot Cosmosul.

Toată făptura noastră se vrea iubită. Toate plantele, toate animalele. Chiar şi vrăjmaşii. Iubirea toate le acoperă. Imnul se leagă de iubire precum Noe de corabie, să străbată istoria, să cunoască cufundarea, pieirea. Iubirea e pânza, vântul, nava care ne salvează de la vremelnicie. Toate cărţile mele sunt imne ale iubirii”.

Pentru Ioan Alexandru istoria înseamnă viziune:

“- Istoria înseamnă viziune. Aşa am găsit că vine înţelesul ei. A face istorie înseamnă a fi vizionar. Făptura înaintaşilor trebuie asimilată pentru a putea da un sens lucrării tale. Pentru noi, trecutul nu e un pumn de cenuşă, ci sunt înaintaşii şi ei ţin de viitor. Părinţii morţi sunt o avere chiar când osemintele lor nu sunt în ţară, cum sunt cele ale corifeilor ardeleni. Ce a fost în ei trebuie cuprins în noi. Noi ne-am întemeiat spiritualitatea pe oseminte. Voroneţul s-a clădit pe osemintele lui Daniil Sihastrul”.

Pentru orice roman iubitor de neam şi limbă, cuvintele acestea sunt scrise cu aur pe suflete. Nu se poate să nu le simţi vibraţia profund patriotică şi socială, cu alte cuvinte, să rămâi indiferent la aflarea sau citirea lor. Sunt cuvinte mântuitoare şi aducătoare de vindecare trupească şi spirituală. Citindu-le, te simţi solidar cu poetul. Iar acesta, în cele din urmă, va face parte din tine, din fiinţa ta, aşa cum şi tu, ca om, faci parte din fiinţa lui poetică, din cuvintele lui care tind la nemurire. O empatie, un feed-back, o undă de inefabil, un izvor cu apă freatică, o complicitate misterioasă şi tainică şi de nedefinit, se creează între autor şi cititor, având drept punct comun, drept miez dulce, cartea acestuia.

“- Sunt bucuros că fac parte dintr-o generaţie solidară. Am fost contestaţi, în parte, uneori cu patimă. Aşa se întâmplă poate cu fiecare generaţie. Poezia nu e însă în cărţi, ci în inimile cititorilor. Şi ţara aceasta citeşte poezie. Nu cred să fi fost vreodată poezia citită cum e citită cea a generaţiei mele (prin ea se face şi recitirea clasicilor) Păunescu, Nichita Stănescu, Sorescu, Ion Gheorghe, Blandiana, Constanţa Buzea şi atâţia alţii. Se face o poezie de ţinută naţională cel puţin la nivelul celei dintre cele două războaie mondiale. Există o generaţie de oameni serioşi care au în centrul lucrării lor fiinţa patriei. Meritoriu e la ei faptul că nu se aseamănă. Există loc pentru oricine. Ce mă leagă de generaţia mea este această solidaritate, chiar iubire – şi nu numai pentru cei pe care i-am pomenit aici. Când unul e trist, suferim cu toţii. Nu trebuie să acceptăm dezmembrări care duc la multe suferinţe şi abuzuri. Nu trebuie să se repete suferinţele lui Voiculescu, Blaga.”

Ioan Alexandru a fost un poet care a dat expresie înaltă şi adâncă, suferinţei neamului său. “Câtă vreme poezia nu se adânceşte în suferinţele unui neam, - spune el -  are puţine de spus acelui neam. Ce să le spun decât de a şti că poezia trebuie să-şi afle rădăcinile acolo unde poporul şi-a aflat mântuire de două milenii? Eu nu am încredere într-o poezie care ignoră Logosul şi istoria lui”.

Contactul cu spiritualitatea occidentală l-a apropiat şi mai mult de ţara lui. “Cu alţi ochi m-am întors în Maramureş. M-am apropiat mai mult de ţara mea. S-a declanşat o sete după spaţiul românilor şi cred că contactul cu alte civilizaţii e declanşator. (…) Momentele fundamentale ale formării mele ar fi întâlnirea cu satul, cultura universală şi valorile naţionale”.

            Ana Blandiana  dă o splendidă mărturie spirituală într-un interviu publicat în “Vatra” nr. 10/1985. Distinsa poetă mărturiseşte cum a descoperit versurile şi Poesia:

“…este mult mai puţin timp de când am înţeles nu numai că versurile şi poezia nu sunt două noţiuni care se confundă şi că poezia poate fi descoperită oriunde, uneori, rar, chiar şi în cuvinte. Atunci am înţeles acest adevăr, am înţeles că un poet nu este cel care caută sau chiar descoperă poezia, ci acela care este căutat de ea, chiar dacă el, cel căutat, nu va avea niciodată destul timp pentru a afla dacă a fost sau nu şi descoperit”.

Tot, dar absolut tot din ce “povestesc” aceste mari spirite trebuie luat în considerare ca mărturii valoroase pentru istoria literaturii româneşti şi universale. Cartea este atât de densă în conţinut şi în substanţa ei, atât de bine structurată, încât nu trebuie omisă nici o virgulă care stă între două cuvinte cu rostul ei, subliniind o idee  sau o imagine. A trece cu ochii închişi printre rânduri, pe deasupra cuvintelor, în graba neghioabă care ne alungă de la acea frumuseţe tihnită numită poezie, ar fi o greşeală. Doar poposind cu gândirea, cu sufletul şi inima pe aceste rânduri, putem înţelege de ce soarele răsare de la răsărit şi apune în partea cealaltă şi de ce apa izvorăşte din pământ şi curge la vale.

E un parcurs firesc al simţirii noastre şi nu dorim să ne lipsim de el, în pofida timpului şi a spaţiului, din ce în ce mai reduse pentru lucrurile adevărate. Se pare că Nicolae Băciuţ a înţeles asta şi nu precupeţeşte Timpul pentru a dezvălui gândurile marilor personalităţi intervievate. Convorbirile sunt toate parcă, purtate sau scrise la ceas de tihnă şi de  mare taină. Sunt scrise în cuvinte îngrijite şi alese, cu toată responsabilitatea unei vieţi petrecute deasupra hârtiei, în mii şi mii de pagini publicate ori aflate încă în manuscris. De aceea, cartea de faţă necesită răbdare, reculegere, veghe, atenţie, tihnă, ne-grăbire, cum ar fi spus monahul Nicolae dela Rohia.

Îmi regăsesc, aşa cum se întâmplă adeseori citind cărţi, aspiraţii şi gânduri vechi şi păstrate în chivotul inimii, ce parcă acum ies la suprafaţă, scrise de altcineva. Şi într-aceasta constă, cu adevărat, minunea, misterul creaţiei, în a te regăsi şi a te recunoaşte în cuvintele altora.

La Ana Blandiana, momentul crucial al conştientizării destinului său a fost legat de dispariţia tatălui ei – moment “– în care – spune poeta -  am avut revelaţia propriului meu destin, deosebit de cel al generaţiei mele cu care, până atunci, aveam senzaţia că mă identific. A fost momentul renunţării nu numai la sentimentele învăţate la şcoală, ci şi la maniheismul lor atât de simplificator; a fost momentul asumării propriilor mele rădăcini, complexe şi dureroase, şi a maturităţii care pentru mine e încercarea de a înţelege cât mai mult pentru a condamna cât mai puţin. Nu am renunţat la intransigenţă, ci la intoleranţă. Îngerul exterminator nu va salva omenirea niciodată; dacă salvarea e posibilă, ea va veni numai prin inteligenţă şi bunătate. Moartea tatălui meu e, în biografia mea, hiatusul dintre Persoana întâia plural şi Călcâiul vulnerabil”.

          Şi Ana Blandiana îşi recunoaşte apartenenţa spirituală la mişcarea clujeană: “Fără poeziile publicate la Cluj şi fără anii de tăcere care le-a urmat, nu numai că m-aş fi format altfel, dar şi audienţa a tot ce am scris după aceea ar fi fost alta. Nu sunt adepta judecării istoriei după principiul „ce-ar fi fost dacă”, pentru simplul motiv că, de cele mai multe ori, n-aş fi fost nimic. Viaţa nu apare decât în ediţii princeps, nonvarietur”.

          Dincolo de aceste mărturii se remarcă la fiecare frază, iscusinţa şi abilitatea publicistului Nicolae Băciuţ care, cunoscându-şi bine profesiunea, ştie să pună punctual pe “i” atingând cele mai mici nuanţe ale personalităţii fiecărui intervievat, la obiect, dar şi cu mare discreţie şi delicateţe, să nu lezeze orgoliul nimănui ci să-i provoace la mărturisiri pe care în alt context nu le-ar fi făcut. Astfel se face că descoperi în acest volum, mărturisiri inedite, adevărate documente literare, care recompun în mare măsură atmosfera literară a epocii, cu reprezentanţii ei de marcă şi curentele care au străbătut-o. Şi la fiecare lectură ori re-lectură ţi se oferă noi variante şi nuanţe de interpretare, astfel încât subiectele devin inepuizabile.

          În privinţa laboratorului de creaţie, Ana Blandiana a afirmat:

          “Pentru mine, un poem e expresia unei tensiuni spirituale dintr-un anumit moment al unui suflet, iar nu un obiect artizanal care poate fi cizelat la nesfârşit spre folosul şi cinstea artei meşteşugăreşti. Scriu atât de greu încât, odată sfârşită pagina, nu se mai pune problema întoarcerii la locul suferinţei”.

          Despre abordarea celorlalte genuri literare, în chip deosebit, proza fantastică, Ana Blandiana spune:

          “- Pentru mine, slăbiciunea cea mai evidentă, cea mai simţită, a poeziei este chiar ceea ce o deosebeşte şi ridică deasupra celorlalte genuri şi specii literare: marea ei elevaţie, esenţialitatea şi concentraţia ei. Dincolo de poezie îmi rămân mereu simpatii şi revolte, idei şi nuanţe care n-au încăput în tiparul aurei ei şi din care croiesc povestiri şi eseuri, tablete, nuvele şi poate chiar romane, recipiente mai puţin pretenţioase, dar mai largi, în stare să cuprindă tot ce-mi stă pe suflet şi-mi trece prin minte. Există în mine o nostalgie a logicii care se cere exprimată în construcţii mai puţin aburoase decât poemul, în arhitecturi mai limpezi şi mai răspicate. Spre surprinderea mea, cei ce-mi citesc paginile – criticii, în primul rând – au aerul de a descoperi şi în aceste pagini tot poezia, ceea ce, la urma urmei, nu demonstrează că nevoia mea de evadare spre zone mai clare nu era reală, ci că poezia e ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai trăit”.

          Poeta adirmă că a rămas cu nostalgia Transilvaniei ca matrice spirituală, ca spaţiu privilegiat al spiritualităţii şi istoriei:

“Am însă nostalgia Transilvaniei ca spaţiu privilegiat al spiritualităţii şi istoriei noastre. N-o să încetez niciodată să mă simt aparţinând acestui spaţiu grav şi demn, profund şi aspru, în care se situează izvorul fiinţei şi istoriei noastre ca popor şi ca celulă naţională specifică, unică, deosebită de altele. Sunt mândră că aparţin acestui spaţiu, dar este vorba de o mândrie deschisă – dacă se poate spune aşa – o mândrie în care apartenenţa la Transilvania cuprinde în sine apartenenţa la Europa, apartenenţa la lume şi la univers.”

Într-un alt interviu realizat la Târgu-Mureş în 6 aprilie 2003, distinsa poetă afirmă ca idee forte despre scriitorii de azi: „Nimeni nu se mai simte solidar sau alături de nimeni”.

            În ce priveşte curajul scriitorului în condiţiile libertăţii de exprimare, Ana Blandiana spune:

“Cred că datoria scriitorului a fost întotdeauna să scrie ceea ce crede şi să publice ceea ce a scris. În măsura în care face acest lucru, şi-a făcut datoria. Sigur că la aceasta ar trebui să se adauge, în condiţiile indiferenţei de acum, indiferenţă şi a scriitorului faţă de lumea în care trăieşte, că el trebuie să creadă. Are datoria să aibă o părere despre lumea prin care trece. N-are voie să se închidă în meseria lui ca într-o cochilie. Pentru că a fi scriitor nu e un artifex, nu e o artă în sensul de producere a unui obiect, ci e o artă în sensul exprimării de sine. Iar în cazul marilor poeţi nu e vorba nici măcar de exprimarea  propriului eu. Ci se exprimă altcineva care să scrie cu A mare”.

          Augustin Buzura, prozator român de referinţă a răspuns în patru rânduri la întrebările publicistului Nicolae Băciuţ, începând cu 1985. Primul interviu a fost publicat în Vatra  din februarie /1985. El este convins că adevărul  oricât de incomod ar fi, nu poate face rău semenilor. Dialogul se poartă în jurul romanelor lui Augustin Buzura “Refugii”; “Sălbaticii”, “Feţele tăcerii”; “Absenţii” în care autorul şi-a exersat puterea de creaţie având în centru  personaje feminine. Şi Augustin Buzura spune despre arta sa narativă:

 “De obicei, nu încep o carte până nu am în minte toate detaliile, până ce personajele nu mi se par vii, până nu ajung să simt că trăiesc alături de ele, că sunt reale, concrete, atât de concrete încât seara, când îmi încep lucrul, nu fac decât să le aştept în vizită… Scriind, nu le dau viaţă, eu doar le verific starea de sănătate ori, în unele cazuri, de boală. Sau, în termeni nesanitari, nu concep o sculptură, o finisez. Aşadar, trăind cu ele, mai ales cu ele, este firesc să le pot continua existenţele până dincolo de… moarte.”

Discuţiile se poartă la nivel conceptual, autorul definind noţiunea de scriitor total:

“După mine, un scriitor total ar trebui să exceleze în toate nu să le abordeze pe toate, în ceea ce mă priveşte, nu-mi place să mă risipesc şi nici să-mi secătuiesc resursele. Pe de altă parte, în roman este loc pentru poezie, teatru, eseu, gazetărie, ştiinţă, politică, istorie, filosofic, ba chiar şi pentru texte muzicale şi desene. Sigur, după oarecare experienţă literară, nu-i prea dificil să treci de la un gen la altul. Dar nu mi-ar plăcea să fiu judecat cu îngăduinţă. Dacă nu voi ajunge unde mi-am propus în proză, dacă nu voi reuşi să scriu ceea ce vreau şi cum vreau, n-am nevoie de circumstanţe atenuante, nu vreau să-mi spun că mi-am pierdut timpul prin alte grădini”.

          În al doilea interviu, Gusti Buzura detaliază ce înseamnă a scrie despre actualitate:

„A scrie despre actualitate înseamnă a trăi fiecare clipă alături de semenii tăi, a le exprima, cu mijloacele tale, bineînţeles, artistice, întrebările, durerile, bucuriile, preferinţele. Deci, a arăta lumea cum este, cum ar putea să fie. Şi, uneori, cum nu ar trebui să fie.”

            Romancierul explică de ce a simţit nevoia să-şi exprime ideile în romane, într-o frază concentrată în  care nu ai  nevoie de comentarii:

“Am scris dintr-o necesitate profundă, dureroasă, de a mă exprima pe mine, pe cei în mijlocul cărora trăiesc”.

Personal, mărturisesc că, la apariţia lor, am citit romanele lui Augustin Buzura, “Refugii”; “Orgolii”;  “Feţele tăcerii” – într-un soi de complicitate de breaslă, cu bibliotecarele care au primit ordin să  retragă aceste cărţi sau să fie puse la “păstrare”, întrucât evocau realităţi care nu puteau fi spuse în gura mare. La fel ca şi cărţile lui Grigore Zanc. Dincolo de interdicţiile care s-au pus, cărţile au circulat pe sub mână, şi nu numai lucrătorii cu cartea, dar şi unii cititori interesaţi au putut gusta din substanţa lor, fiindcă erau foarte bine scrise, de un condei exersat în construcţii de mare anvergură şi de curaj incredibil. Periodic, primeam liste cu scriitorii puşi la index şi trebuia să le retragem cărţile din biblioteca publică. Fără îndoială că nici o bibliotecară nu a ţinut cont de preţioasele indicaţii şi au păstrat cărţile, fiind citite cu mai mult interes, tocmai din aceste pricini. La fel s-a întâmplat şi cu cartea “Întâmplări de pe strada mea” – a Anei Blandiana şi cu multe alte cărţi ale scriitorilor din diaspora.

În 20 ianuarie 1990, romancierul i-a acordat lui Nicolae Băciuţ un al treilea interviu la Cluj-Napoca, axat pe idea “vidului în literatură” şi a raporturilor dintre literatură şi publicistică, aceasta din urmă ocupând primul loc al interesului general, în anii de după revoluţie.

În ceea ce priveşte competiţia genurilor în literature română, Augustin Buzura menţionează:

Dacă cercetăm puţin ţările din vest, care se află înaintea noastră, din păcate, literatura nu stă printer primele locuri ale interesului general. Televiziunea şi spectacolele, mai ales acelea care ţin de aşa zisul loisir, ocupă primele locuri ale interesului general. Literatura nu stă tocmai în faţă şi mă gândesc că ar fi păcat ca în viitor interesul oamenilor să se îndrepte spre genuri mai uşoare, ca să zic aşa, adică spre minima rezistenţă, spre ceea ce se poate asimila fără effort deosebit. Probabil că mulţi vor ajunge aici, dar ar fi păcat”.

          A patra rundă de discuţii cu ilustrul romancier a avut loc la Cluj-Napoca, tot în anul 1990 şi s-a axat pe literatura tinerilor:

“- Pentru moment,  - a spus Augustin Buzura - se poate judeca din perspectiva: „literatura rămâne literatură”, indiferent că e scrisă de tineri sau de bătrâni. Adică literatura o judecăm după valoare nu după vârstă. Există o literatură a tinerilor, e firesc să existe o literatură a tinerilor, dar privită din alt unghi, literatura este bună sau rea şi deci nu are nici o legătură cu vârsta”.

În decembrie 1982, reputatul publicist Ion Cristoiu i-a acordat lui Nicolae Băciuţ un lung interviu care a vizat problemele publicisticii româneşti, identitatea de scriitor. La data interviului, Ion Cristoiu nu debutase editorial, deşi el era o prezenţă simţită a fenomenului nostru literar” – aşa cum a precizat Nicolae Băciuţ.

          Ion Cristoiu îşi anunţa proiectele sale literare, printre care unul care

se intitulează Dicţionar de personaje, locuri şi întâmplări secundare”.

            Gazetarul şi-a exprimat părerea şi în privinţa polemicilor literare, prezente în majoritatea revistelor.

“Astăzi, când practica utilizării unor mijloace administrative în îndrumarea literaturii a dispărut complet, practica etichetărilor, a proceselor de intenţie, asumate de un scriitor împotriva altui scriitor e mai degrabă primejdioasă pentru cel care o practică decât pentru cel împotriva căruia e utilizată”.

Ion Cristoiu vorbeşte şi despre şansa prozei scurte în raport cu scrierile epice de mare întindere:

“- Şansa prozei scurte, după mine, este mult mai mare în raport cu romanul. Romanul a căpătat o mare ascendenţă asupra prozei scurte în cea de a doua parte a deceniului opt, prin problematică. (…) De obicei, proza scurtă este o probă a actualităţii şi, deci, şansa prozei scurte constă tocmai în această capacitate mult mai mare decât a romanului de a aborda din mers actualitatea. Cred că, dacă la ora actuală se constată un reviriment al prozei scurte, nu ştiu în ce măsură se înregistrează acest reviriment şi în audienţa la cititor a acestei proze, oricum, la critic deja se înregistrează. Se impun, cred, două condiţii pentru revirimentul absolut al prozei scurte şi pentru revanşa acesteia asupra romanului: una este că echilibrul dintre tehnica literară şi conţinut să-şi revină la normal, adică prozatorii tineri să găsească acea formă care să dea posibilitatea prozei scurte să abordeze realitatea şi, în acelaşi timp, să nu transforme această abordare în reportaj”.

Unul din punctele forte ale acestei cărţi, care constituie şi şansa pentru Nicolae Băciuţ de a fi devenit redactor la “Echinox” – lucru recunoscut în mai toate cărţile sale de publicistică, este interviul pe care acesta i l-a luat lui Romulus Guga, personalitate pregnantă a literaturii şi dramaturgiei româneşti, întâmplare fericită care i-a schimbat şi destinul literar, după cum, nu conteneşte să amintească, plin de recunoştinţă pioasă şi astăzi:

“La început a fost Romulus Guga. Înainte de a cunoaşte Târgu-Mureşul, înainte de a avea cele mai vagi intenţii de a mă stabili la Târgu-Mureş, l-am cunoscut pe Romulus Guga, care era pentru mine nu numai unul dintre întemeietorii Vetrei (serie nouă) ci şi un scriitor în jurul căruia gravita viaţa culturală a unui oraş, a unei zone distinse în geografia spirituală a ţării”.

În culori cât se poate de vii şi nuanţe calde, Nicolae Băciuţ îl descrie pe Romulus Guga şi-i simţim emoţia din glas şi prefirându-se printre cuvinte:

“Cu aparenţa sa de personaj venit dintr-un “ev mediu întâmplător”, Romulus Guga este un personaj real dintr-un ev spiritual neîntâmplător, care a făcut nu numai o revistă ci a şi instaurat un climat cultural de înaltă moralitate. Romulus Guga a apărut în peisajul scriitoricesc al Târgu-Mureşului ca o necesitate. O necesitate pentru o atmosferă în derivă şi care avea nevoie de spirite lucide, angajate şi, lucru esenţial, talentate. În jurul revistei Vatra, sau strâns, începând cu 1971, o mână de oameni care, după cum s-a putut vedea mai apoi, şi-au pus pecetea pe configuraţia vieţii spirituale târgumureşene. Azi, Vatra este una dintre cele mai sobre, mai bune şi mai apreciate reviste din ţară.

Romulus Guga nu înseamnă numai o revistă ci şi o operă, trecută, inexplicabil, într-un con de tăcere.”

          Este o evocare emoţionantă pornind de la interviul care a constituit debutul în publicistică a lui Nicolae Băciuţ în revista  Echinox, nr. 4/5/1981.

          Nicolae Băciuţ trece în revistă activitatea literară a lui Romulus Guga, poezia, proza şi dramaturgia lui, cărţi care vor da imaginea clară a personalităţii acestuia. Pagini de o negrăită frumuseţe şi duioasă nostalgie în care Nicolae Băciuţ îl alcătuieşte, în cuvinte emoţionante, un portret spiritual celui pe care l-a considerat mentorul său.   

          Acesta şi-a amintit, la rîndul său, de marile personalităţi ale culturii române cu care a venit în contact: Blaga, Agârbiceanu, Romulus Ladea.

          “Am trăit printre şi cu scriitori care sunt buni scriitori ai acestei ţări de astăzi: Dumitru Radu Popescu, Alexandru Căprariu, Vasile Rebreanu, Ion Lungu. Am copilărit cu Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Augustin Buzura şi alţi scriitori de primă mărime ai literaturii române contemporane. Au fost în serile în care Ion Pop, Liviu Petrescu, Nicolae Prelipceanu, Ion Cocora îşi aveau întâlnirile lor cu literatura română. Când mă gândesc la Cluj, cred că pot să mă compar cu spectatorul care şi-a pierdut acolo câteva speranţe şi şi-a câştigat puterea de-a fi el însuşi. De altfel, oraşul a reuşit un

unicat, a reuşit în ultimii douăzeci de ani să piardă câteva generaţii de scriitori. Ei s-au împrăştiat azi în întreaga ţară şi s-a afirmat fiecare după puterile lui, fiind astăzi oameni de bine ai acestei ţări. Câteodată mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă rămâneau toţi la Cluj? Dar mai bine să nu mă gândesc”.

          Marile conexiuni spirituale, însă, pot lua naştere, indiferent de areal. Dar dacă provin din aceeaşi arie geografică, din aceeaşi matrice spirituală, ei se simt înrudiţi sufleteşte şi au sentimentul apartenenţei la aceleaşi valori.

          Romulus Guga vorbeşte despre cărţile şi piesele sale de teatru, cum au fost receptate ele de contemporani.

            Despre scriitorul total, Romulus Guga a spus:

          “…să nu uităm că literatura a fost cândva, atunci demult, când s-a născut, o dramă a omului cu singurătatea lumii sale. În drama aceea a existat şi poezie şi dialog şi teatralitate şi mister şi ritualuri şi zei şi cunoaştere. Era starea de fericire a literaturii. Restul s-a petrecut pe urmă, când o fabrică a început să facă un şurub iar alta o roată. Trebuie să ne pronunţăm prin toate mijloacele în care talentul sau conştiinţa ne îndeamnă. Reuşim sau nu, asta este o altă problemă.”

          Romulus Guga considera revista “Vatra” ca un moment definitoriu pentru devenirea sa ca scriitor:

“Vatra este istoria împlinirii şi maturizării unor scriitori. Dar este în acelaşi timp şi locul în care Târgu-Mureşul şi-a câştigat, cred eu, locul în prima „divizie” a literaturii româneşti. Şi cum retrogradările sunt greu de presupus, echipa târgumureşeană are încă în faţa sa partide importante şi de răsunet. Am o singură tristeţe că, acum zece ani când revista urma să apară şi am avut o lungă conversaţie cu unul dintre înaintaşi, regretatul A. E. Baconski, şi care îmi vorbea despre himera sa transilvană, nu este astăzi printre noi să-i vorbesc despre a mea. Aş fi foarte fericit şi sunt de fapt, gândindu-mă la Fluxul memoriei care pentru mine reprezintă o nouă teorie a fizicii pe care marele poet a dăruit-o umanităţii noastre. Pentru că în fericirea noastră de acum, în fluxul memoriei, vom avea într-o zi prilejul să ne redescoperim mai bine ceea ce am fost şi ceea ce suntem. Iar

eu mă gândesc că voi ajunge într-o însorită zi de noiembrie pe ţărmurile largi, unde poetul se plimbă printre crizantemele sale şi, îmbrăţişându-l, îi voi spune că mi-am îndeplinit, cel puţin în această clipă a vieţii mele, aproape toate profeţiile politice”.

          Un alt intervievat de marcă, Radu Mareş, de data aceasta în martie 1988, a punctat principalele aspecte ale gazetăriei, domeniu în care  s-a afirmat cu succes.

          Şi acest scriitor dezvăluie unele din tainele scrisului său:

- Scriu şi scriu… Mă stimulează tot felul de fleacuri. Mai important, în sensul gravităţii, al impactului resimţit, e ce-mi diluează sau deturnează plăcerea scrisului”.

          În privinţa prieteniilor literare, Radu Mareş afirmă:

“- Prietenia rămâne una dintre cele mai pline de miez relaţii omeneşti, ca şi iubirea. În prietenie însă intri „cu garda deschisă“, deci devii vulnerabil şi nu doar la călcâi. Asta îmi explică scepticismul negru al atâtor proverbe de-ale noastre pe tema prieteniei care se cunoaşte de-adevăratelea „doar la nevoie“, restul fiind sau părând a fi vânare de vânt.

                Teohar Mihadaş – nume de referinţă în poezia românească, cum îl prezintă Nicolae Băciuţ, e o “prezenţă vitală, de neînlocuit pentru atmosfera spirituală a Bistriţei, pe care a potenţat-o cu binecunoscuta-I generozitate şi înţelegere, fără a face în vreun fel concesii valorii, pe care a întărit-o prin felul în care a stârnit oamenii înzestraţi în jurul unor nuclee care s-au numit fie cenacluri, fie, pur şi simplu, întâlniri întâmplătoare pe stradă sau într-o cafenea. A fost înconjurat mereu cu entuziasm de tinerii scriitori pentru care a constituit un bun prilej de întâlnire cu un nedisimulat exemplu de moralitate artistică şi cu un neîntrecut interpret de poezie, pe care o trăia şi rostea cu toată intensitatea simţirilor sale.”

            Nicolae Băciuţ îl determină pe Teohar Mihadaş să-şi facă autoportretul iar acesta se prezintă astfel:

- Ca pe o zeitate nouă, întrunind în stihia ei patru mari ipostaze: o desfacere eminesciană a aripilor limbii române, o coborâre mută, blagiană, precum Orfeu după Euridice, ad inferum, apoi nişte arcuiri semiramice cu armonii de orgă barbiană spre stările eleusine, precum şi desfăşurarea fabuloasă în timp şi dincolo de timp, în legendă şi începuturi, a lui Sadoveanu.”

Poetul îşi povesteşte experienţa la Teatrul Naţional din Cluj unde a îndeplinit funcţia de secretar literar. El consideră Poezia – cea mai frumoasă risipă a scriitorului Teohar Mihadaş. De asemenea, evocă personalitatea lui A.E. Baconsky: “cât a durat convorbirea am avut înaintea ochilor mei un domn în toată accepţiunea cuvântului, domn în felul cum discuta, cum se comporta, atent, alegant cu decentă distanţă, distins, cu ademenitoare diplomaţie. După plecarea mea, a spus redactorilor în subordine: Mihadaş are un temperament periculos, nu se poate colabora cu el". Avea perfectă dreptate: nici alţii n-au colaborat comod, cu mine. Am simţit că-l iubesc, iar el că mă admiră compătimitor!”

Un alt intervievat este prof. Achim Mihu de la Facultatea de Filozofie. Discuţia începe de la volumul “Meandrele adevărului” a filozofului, lucrare apărută în 1983 la Editura Dacia, Cluj-Napoca.

            Achim Mihu a ţinut cursuri despre cultura şi civilizaţia românească peste ocean. În acest context îşi relatează experienţa:

“În 1978-79, am fost la Universitatea Minnesota, din Minneapolis. Am predat cu acel prilej tot două cursuri. Unul de Elaborarea teoriei, pentru studenţi negraduaţi, iar celălalt pentru doctoranzi intitulat Sociologia cunoaşterii. Paralelă între Marx şi Mannheim. În toate aceste cazuri, am avut o experienţă nu numai interesantă, dar şi plină de semnificaţii. Am constatat pretutindeni un interes viu şi sincer faţă de România, istoria şi contemporaneitatea ei. Era o plăcere dar şi o mare responsabilitate să prezint situaţia de la noi. Aveam sentimentul că sunt purtătorul de cuvânt al întregii ţări. M-am pregătit intens pentru fiecare curs în parte, anticipând, pe cât era posibil, anumite întrebări ce se obişnuia să fie puse spontan. Niciodată nu am depus un atât de mare efort în pregătirea cursurilor ca în aceste cazuri. (…) Mi s-au făcut propuneri oneste de a rămâne în S.U.A. pentru câţiva ani, pentru a preda şi face cercetări. De fiecare dată, de-abia am aşteptat să mă întorc acasă. Mă simţeam rupt de ceva fundamental. Albastrul cerului era altul”. Interviul este luat în aprilie 1984.

          O altă personalitate este criticul Marian Papahagi.

          El defineşte condiţia de critic într-un mod inedit:

“Critica e, până la un punct, o afacere de gust, o manifestare a unei preferinţe, ea implică deci persoana celui ce „critică” în ceea ce are el mai autentic şi mai specific.

Exclusivismul criticii provine din această angajare personală a criticului în interpretarea şi judecata sa. Dar, în acelaşi timp, această mărginire, această închidere între limitele propriului gust, ale formaţiei, mentalităţii, intereselor (intelectuale, desigur) ş.a.m.d. este sortită unei comunicări, de unde reconversiunea „închiderii” într-o deschidere ce caută consensul, provocarea convingerii, generalizarea unui punct de vedere ale cărui prime suporturi, oricât efort de obiectivare ar fi făcut criticul, erau intens subiective. A exprima ceva, exprimându-te, înseamnă a face critică.”

          Ioana M. Petrescu  vorbeşte în interviul său despre reluarea “integralei Eminescu”. Aminteşte despre existenţa unei generaţii de tineri eminescologi dar îşi exprimă regretul că  nu există o catedră de eminescologie la Facultatea de Filologie.

“Nu există o catedră Eminescu şi depinde de felul în care se va orienta învăţământul superior; sper să se orienteze în aşa fel încât să se poată stabili, nu neapărat o catedră, nu cred că e nevoie, dar cel puţin un centru de studii. Există o şcoală sau o tradiţie a cercetării eminesciene susţinută foarte frumos de aceşti tineri de care vorbeam şi uite, la care ar trebui adăugaţi pe cei care nu mai fac Eminescu, dar din seriile vechi care au fost la Colocviile Eminescu. De la Târgu-Mureş au venit Gheorghe Perian şi Ştefan Borbely. Din seria aceasta mai veche, foarte frumoase studii a dat Diana Adamek; pe linia aceasta au lucrat pe vremuri Virgil Podoabă, Ioan Moldovan. Numai că ei s-au depărtat. Adică ei s-au realizat în alte domenii, dar au început într-un fel în sfera eminescologiei. Unii revin la sfera aceasta, fără să fie o specializare, şi cred că rămâne o linie de interes majoră în Cluj cercetarea eminescologică fără să existe o

catedră.” Interviul este luat în februarie 1990 la Cluj-Napoca.

          Petru Poantă în interviul său, afirmă: „Criticul, fiind un scriitor, nu se poate inventa decât pe sine”. În privinţa sa, Petru Poantă spune:

“Personal nu cred că „fac” critică; vreau să scriu un fel de literatură de gradul doi, pornind, inspirându-mă, adică, din acest fabulos imaginar, care este, cum se spune, o transfigurare a realităţii. S-ar putea ca, în curând, „arta” criticii să fie visul tuturor scriitorilor, dacă nu cumva cei mai buni dintre ei şi-au integrat-o într-o formă sau alta. Şi nu mă refer la „poieticitate”, la reflectarea asupra creaţiei, ci la o anume „retorică”, la un limbaj cultivat. Talentul nu înseamnă numaidecât spontaneitate, dar nici nu doar trudă. Şi, totuşi, ca să răspund la întrebare, „fac” critică din convingerea că este creaţie”.  

          Ca şi cronicar literar al “Stelei” Petru Poantă scrie cronică literară la “Tribuna”. El se exprimă în legătură cu cronicarii literari, în special, “deţinătorii de rubrică”:

“Am spus-o şi cu altă ocazie: cronica literară este o rubrică, are, adică, un statut social. Un singur critic s-a impus numai prin ea, dincolo de acest determinism; este vorba de Pompiliu Constantinescu. Nu-i mai puţin adevărat că, astăzi, Nicolae Manolescu, vrând-nevrând, îşi datorează celebritatea acestei formidabile performanţe de cronicar; căci, la urma urmelor, primele sale cărţi nu depăşesc  o anumită limită a imitaţiei onorabile, o juxtapunere, copioasă, ce-i drept, a călinescianismului şi a noii critici franceze.”

În încheiere el evocă perioada echinoxistă şi prima generaţie a acestei prestigioase reviste studenţeşti:

“- Echinoxul, ca şi alte reviste studenţeşti, de altfel, rămâne cumva în memoria posterităţii, ca un fel de cadou făcut studenţilor de către profesorii lor. Am tot respectul faţă de profesorii noştri, dar trebuie să spunem că prin anii '67, când vreo 4-5 studenţi (Eugen Uricaru, Marian Papahagi, Dinu Flămând şi subsemnatul) lansam himeric, ideea apariţiei unei publicaţii studenţeşti, prima descurajare venea tocmai din partea celor mai apropiaţi dascăli. Ne-a ajutat, în schimb, marele şi regretatul Constantin Daicoviciu, atunci rector al Universităţii clujene. După apariţia primului număr (cu un colegiu de redacţie exclusiv studenţesc), entuziasmul, real, a prins şi forma unor interese şi, uite aşa, ne-am trezit învăţăcei. Nu că aveam ce învăţa, dar, vorba înţeleptului, „aşa cui făceam şi eu”. Fără falsă modestie, cred că pot spune că Echinoxul lui Petru Poantă este Echinoxul celor numiţi înainte, la care aş mai adăuga şi pe regretata Olimpia Radu, pe Ion Maxim Danciu, Adrian Popescu, Peter Motzan, Franz Hodjak şi excepţionalul nostru grafician Florin Creangă. Desigur, pare astăzi o aberaţie să discuţi despre prima generaţie echinoxistă fără Ion Pop. Într-un fel aşa şi este. Dar pentru o mai dreaptă aşezare a lucrurilor, trebuie spus că nu a fost iniţiatorul ci susţinătorul, e drept, extraordinar de tenace şi temeinic, al lui. Mai târziu se va numi, de altfel, director. În orice caz, Echinoxul reprezintă un extraordinar catalizator, o utopie realizată, însă şi mâhnirea, fericită totuşi şi asumată, pentru primii săi redactori, de a fi consideraţi în continuare „tineri scriitori cu speranţe”.

          Ion Pop, poet şi critic de poezie născut în Maramureş dar stabilit la Cluj, evocă viaţa clujeană: “Anii 65-70 au însemnat şi pentru tinerii, pe atunci, scriitori clujeni, un timp al marilor speranţe. Mutaţii esenţiale începuseră să se producă în viaţa spirituală a întregii ţări, iar această stare de încurajatoare tensiune invitând la participare şi liberă creaţie era trăită intens şi de cei care, ca şi mine, abia ieşiseră din băncile Universităţii ori se aflau încă în ele. O nouă generaţie era în plină afirmare, Alexandru, Ana Blandiana, Buzura îşi publicaseră primele cărţi, urmaţi la scurtă vreme de Prelipceanu, Pituţ, Angela Marinescu, Matei Gavril, Vasile Igna şi alţii, care se formaseră, cel puţin în parte, în atmosfera culturală clujeană.

În eleganta revistă Steaua, în Tribuna, puteau fi întâlnite, cu pagini substanţiale, toate aceste nume”.

            El face referire şi la perioada echinoxistă: “Dar dacă e vorba de şansele oferite atunci tinerilor scriitori, evenimentul cel mai important l-a constituit, fără îndoială, apariţia, în decembrie 1968, a revistei Echinox: publicaţie gândită şi realizată de tineri, ce avea să devină, cum se ştie, locul de exersare şi cristalizare a unora dintre vocile cele mai autentice ale poeziei, prozei, criticii din deceniul opt. E un timp spre care mă întorc mereu cu emoţie, greu de tradus în cuvinte – căci am cunoscut cu adevărat, în anii Echinoxului, ce poate însemna profunda solidaritate şi comuniune umană şi spirituală, ca temei al creaţiei, productivitatea dialogului franc şi exigent, o anumită „gratuitate” şi dezinteresare în ce priveşte concurenţa prozaic – darwiniană pentru asigurarea, cu orice preţ, a „supravieţuirii”, într-un cuvânt, autentica libertate lăuntrică, vegheată benefic de luminile unei etici a scrisului.”

          Discuţia continuă cu amănunte despre şcoala critică clujeană, despre spiritual universitar, fenomenul poetic tânăr cu fenomenele de grup: avangardism, generaţii literare, dar şi de dubla ipostază a lui Ion Pop, aceea de critic şi poet. Interviul a fost publicat în revista “Vatra” nr. 9 din 1986.

          Adrian Popescu, de asemenea o personalitate ilustră a literaturii, “stelist”, debutant în 1964 evocă şi el climatul literar al revistelor studenţeşti. La întrebarea “de ce scrie?” Adrian Popescu  răspunde:

- Nu scriu doar poezie, uneori traduc şi mai ales practice un soi de însemnări despre poezia de azi, opinii (subiective, probabil) despre lirism ca manifestare a zonelor profunde ale psihicului uman. Dacă vreţi o replică directă, nu cred că scrierea de poezie nu mi se potriveşte, caut prin ea un accord între imaginar (vise, proiecţii, proiecte, viziuni, fulguraţii) şi cotidian (acte obişnuite, toată viaţa noastră banală şi diurnă).

Acest sfârşit de mileniu are nevoie de forţa regenerativă a poeziei pentru a se însănătoşi moral, de cultul valorilor eroice, pe care poezia adevărată le promovează atunci (şi nu doar) când ne învaţă că suntem ceea ce visăm să fim. Am mai spus apoi că, paralel cu secătuirea rezervelor energetice ale planetei noastre, trebuie să ne sperie secătuirea resurselor sufleteşti, cele din urmă mult mai grave decât primele, aşa cum progresul moral este mai important, chiar decisiv, decât cel material (tehnic)”.

          Adrian Popescu consideră îndeletnicirea cititului drept:

          “- Sărbătoarea lecturii ca o miraculoasă compensaţie a unor înfrângeri exterioare, deliciul lecturii prelungite în stări muzicale, la vârstele fragede, apoi momentele Echinox, Steaua şi ale camaraderiei literare, în adolescenţă, călătoriile în Italia, întâlnirea cu spiritualitatea italică (descoperirea Umbriei, această „provincie care se mărgineşte cu văzduhul”, cum o numea Luigi Salvatorelli, într-o descriere simbolică a ţinuturilor Seraficului de Assisi. Şi revelaţia poeziei medievale, de respiraţie vastă ca stelele şi caldă asemenea nopţilor de vară, şi prin ea a tiparului statornic al romanităţii noastre! Mai apoi, cele în ordinea vieţii (familie, copii) sub semnul unui îndemn străvechi: ora et labora. Inutile – niciunele, chiar perioadele de „rătăcire” şi anxietate vinovată din anii studenţiei şi puţin după aceea şi-au avut rostul lor ascuns, într-un efort de redresare interioară”.

          Referitor la cele amintite mai sus, pot da mărturie personală despre admirabila carte “Tinereţea lui Francisc” a lui Adrian Popescu, carte citită de mine de mai multe ori, care m-a încântat şi mi-a servit drept mijloc de referinţă pentru alcătuirea unor lucrări mai ample despre Seraficul Francisc de Assisi.

          Convorbirea celor doi oameni de cultură se deplasează spre problemele fundamentale ale filosofiei care au suscitat păreri, concepţii, controverse: naşterea, viaţa, moartea şi sentimentul morţii care poate fi sau nu, benefic poeziei.

          Este interesantă mărturisirea lui Adrian Popescu privitoare la propriul laborator de creaţie:

“- „Unde-ţi scrii tu versurile?” Când scrieţi? Când tipăriţi o carte? Cum vă priviţi poemele după ce ele au devenit „bun public”?

- Pe un colţ de masă, seara târziu (uneori în bucătărie, la flacăra altarului domnesc, la fâşâitul gureş al aragazului, vezi Vatră domestică, Zeii din bucătărie. Mai nou, numai în picioare, cu un creion foarte negru, aproape un cărbune de plastician. Tipăresc la 2-3 ani, rodul nopţilor de singurătate murmurătoare şi plină de voci dispărute, prezente, totuşi, în memorie. Aceste „bunuri publice” de mai târziu, unele dezamăgitor de nereuşite, sunt totuşi orele mele cele mai bune, din ele se pot alcătui câteva anotimpuri fericite, dincolo de timp sau poate deasupra lui, în durata basmelor şi mai ales a inter-lucrării teandrice. Nu vorbesc de valoarea lor literară, ci de intenţia lor”.

Interviul este publicat în “Vatra” nr. 3/ 1988.

O a doua serie de întrebări va primi răspunsuri în august 2002 la Târgu-Mureş şi vizează dimensiunea spirituală a scrierilor lui Adrian Popescu. Acesta afirmă:  “Poţi să fii un mare scriitor şi să-ţi lipsească

sentimentul religiosului”.

          Cei doi aduc în discuţie reglementările privind profesiunea de scriitor din nomenclatorul de meserii şi despre statutul profesiunii de scriitor:

“- Fără îndoială există o profesiune de scriitor, există acum şi în nomenclatorul meseriilor. Ea presupune o conştiinţă a scrisului, pe lângă talent, care poate fi mai mare sau mai mic, mai firav sau mai amplu, un dar, de fapt un har, însă conştiinţa de a lucra cu temeinicie, onestitate, ţine de această sferă a unui scriitor adevărat”.

Adrian Popescu scoate în evidenţă “suferinţele” literaturii române care a pierdut mult prin sistemul de difuzare deficitar şi prin tirajele simbolice care se practică, în mod deosebit pentru poezie. Cu toate acestea, subliniază Adrian Popescu, au rămas mulţi iubitori ai literaturii şi scriitori care nu şi-au trădat vocaţia. Privitor la cărţile de spiritualitate scrise de Adrian Popescu, acesta afirmă:

“…după 1989 am devenit autorul unor cărţi în care este explicit acest motiv religios sau al unui creştinism spus pe faţă. Nu există o ruptură ci o continuitate. Dar după 1989, am putut să mă manifest pe această latură, să spunem metafizică, religioasă, într-o deplină libertate.”

            Problema pe care o ridică Adrian Popescu, incitat de Nicolae Băciuţ la această interesantă discuţie, este dacă poate exista un mare talent fără să atingă latura metafizică:

“Talentul este, în cele din urmă, hotărâtor şi un talent major se împlineşte şi în acest metafizic care poate să îmbrace nenumărate forme. Fiind foarte religioşi, suntem nişte buni creştini, dar nu suntem mari scriitori. Fiind un mare scriitor însă, aproape inevitabil atingem şi această deschidere spre transcendenţă, pentru că, în fond, acesta e un om complet, care păşeşte pe pământ, dar totuşi tânjeşte spre cer”.

          Despre distinsul poet Aurel Rău poet ardelean prin excelenţă, Nicolae Băciuţ  se pronunţă în cuvinte de graţie, începând de la menţionarea lui de către George Călinescu în Istoria Literaturii române, fapt ce i-a marcat destinul literar şi pe care-l aminteşte în acest interviu, evocându-l cu recunoştinţă:

“Obţinând la Steaua colaborările criticului Călinescu din anii săi târzii, bucurându-mă de ea alături de ceilalţi colegi ai mei de redacţie şi apreciind-o în valoarea intrinsecă şi în acelaşi timp simbolică, m-am bucurat şi de şansa unei întrevederi, la el acasă, cu autorul Istoriei mari şi al Enigmei Otiliei. Spiritul ardea la fel de intens, detractorii improvizaţi au multe de reproşat publicisticii, uneori pe dreptate. Cu tot corolarul unor răsfrângeri mai puţin înalte ale vârstei şi ale unor amurguri, sufletul prometeic călinescian s-a implicat adânc într-o bătălie dusă acerb pentru redresarea esteticului, pentru tot ce putea însemna binele în cultura noastră. Poetul Călinescu digita, făurea tropi, găsea şi nu găsea sublimul într-o artă ale cărei taine le descifrase adesea ca puţini alţii. Cântând săpunul, alte „obiecte” umile, magistrul se copilărea, autorul Cronicii optimistului se îndârjise să persevereze în a alege grâul de neghină şi în poezia celor mai tinere voci care stârneau mai mici sau mai mari ecouri”.

            Pentru Aurel Rău, Transilvania a însemnat, nu numai spaţiul spiritual şi geografic care i-a marcat fizionomia lirică, dar şi matricea, izvorul din care şi-a tras seva în scrierile sale.

          Se face referire şi la condiţia poeziei patriotice şi Aurel Rău îşi exprimă crezul său artistic: “A sluji creşterea limbii româneşti, cu inima curată, prin semnul egalităţii înseamnă a cinsti patria. Cu dimensiunile acestea de cupolă, vaste cât cerul românesc, conceptul favorizează şi responsabilitatea morală şi responsabilitatea estetică.”

          Interviul este publicat în “Vatra” nr. 1/1986.

          O a doua serie de discuţii are loc la Cluj-Napoca în 1985 şi se referă la începuturile poetice ale lui Aurel Rău şi atinge unele probleme ale literaturii proletcultiste de care au fost contaminaţi unii poeţi, ulterior reabilitându-se şi dând măsura adevăratei lor valori.

          Vasile Sălăjan, redactor şef la revista “Tribuna” la data interviului (1986). El trece în revistă  colaborarea cu revistele “Echinox” şi “Steaua” şi face referire în continuare la spaţiul clujean.

“Eu am debutat în revista Tribuna, sub conducerea aceluiaşi împătimit explorator al noilor voci literare, şi cred că nu numai din generozitate, conjunctură, dar şi asumându-se veritabile responsabilităţi, s-a mizat, în deceniul opt, pe forţa, noutatea şi firescul primei promoţii crescute şi formate într-adevăr în libertate, cu acces nestânjenit la tot ceea ce e valoare în cultură, în cultura românească şi în cea a lumii”.

            Discuţia este condusă către proza şi publicistica autorului, către moralitatea scrisului şi a climatului literar, ceea ce-l face pe Vasile Sălăjan să mărturisească:

“Eu cred în moralitatea funciară a contextului social şi cultural, în ciuda multitudinii de excepţii. Am învăţat, în atmosfera stimulativă a redacţiei Tribuna, iubirea faţă de literatură (şi literaţi), ca însumare de forţe, punct gravitant al unei culturi. Ideea e nu numai de îngăduinţă, ci de activizare, de confluenţă a demersurilor, de competitivitate creatoare, în rest, totul nu e nici măcar literatură”.

          Despre criticul Radu Săplăcan – Nicolae Băciuţ afirmă că a intrat în “arenă” vijelios, ca “un tânăr caustic şi necruţător”.

          Discuţia se referă la condiţia criticului tânăr care, după părerea lui Radu Săplăcan este una ingrată.

          Din subiectele  atinse sunt  şi cele ale “poeziei ’80” şi despre fenomenul criticii moderne. Se definesc conceptele de val liric, generaţie, promoţie, şcoală şi semnificaţia sintagmei “serie progresivă”. Interviul este luat la Bistriţa în 1984.

          Şi criticul şi istoricul literar Ion Simuţ este intervievat de Nicolae Băciuţ, despre alegerea cărţilor recenzate şi despre circulaţia cărţii în România postdecembristă.

          Nicolae Băciuţ provoacă la un subiect destul de delicat: “radicalizarea incompatibilităţilor în viaţa literară a ultimului deceniu. (Gabriel Liiceanu / Paul Goma, Nicolae Manolescu / Eugen Simion ş.a.m.d.) şi despre  radicalizarea grupurilor / găştilor literare”:

“Grupările, - afirmă Ion Simuţ -  fie ele numite găşti sau mafii, sunt benefice în viaţa literară, lăsând la o parte faptul că sunt şi inevitabile. Nu fac parte şi nici nu vreau să fac parte din nici o grupare sau gaşcă, dar nici nu mă simt un izolat din această pricină”. Interviul este realizat la Oradea în 2003.

O altă distinsă personalitate este Mircea Tomuş, debutant la “Steaua” şi vreme de 15 ani (1955-1970) redactor al ei.

Acesta explică ce a însemnat “Steaua” pentru cultura română:

“- Pentru cultura română poate că mai este încă timp şi loc să se definească rolul acestei publicaţii în anii în care s-a aflat sub conducerea lui A. E. Baconsky. Ca exemplu, ca să fac o simplă semnalare, generaţiilor mai noi de cititori şi literaţi nu le e atât de clar pe cât ar trebui rolul adevărat pe care revista clujeană l-a jucat în resurecţia poetică de la începutul anilor şaizeci. De altfel, revista Steaua a fost purtătoare de torţă şi în domeniul restabilirii relaţiilor fireşti cu tradiţia literară şi în cel al readucerii în prim planul actualităţii literare a unor scriitori de talia lui Arghezi, Călinescu… Pentru mine Steaua a însemnat, după patru ani de facultate chinuită în umbra proletcultismului, o adevărată şcoală a literaturii şi culturii române. Am avut norocul conlucrării apropiate cu A. E. Baconsky, care a fost un neîntrecut animator cultural pe spaţii vaste, mult mai vaste decât le presupune activitatea unei reviste literare cu descoperiri generoase în zona naţionalului şi universalului şi, totodată, un neîntrecut ctitor de publicaţie, la care simţul estetic, al şaselea simţ al publicistului, se asocia cu multă rigoare constructivă”.

          În privinţa curajului criticului şi a împrejurărilor în care acesta trebuie să se manifeste, Mircea Tomuş spune:

Poate că adevăratul curaj e al celor care au emis judecăţi de valoare mai mult decât nedrepte, prăpăstioase. Îţi trebuie într-adevăr mult curaj ca să mistifici evidenţa, să schimbi faţa realităţii. Criticul e chemat să aibă doar o idee exactă despre ceea ce se petrece în jurul său şi să încerce să comunice cât mai limpede această idee”.

Despre judecăţile de valoare negative şi sentimentele cu care criticul le emite, Mircea Tomuş afirmă:

Cred că una dintre cele mai de preţ calităţi ale omului contemporan trebuie să fie simţul realităţii; orientarea lui cât mai fără greş în spaţiu: unde se află, de fapt, ce fenomene îl înconjoară ca atare, ce experienţă anume – intelectuală sau simplu biografică – îi este dat să trăiască”.

Şi  cu referire la grupările literare cristalizate în jurul unor reviste, în speţă, despre gruparea literară “Transilvania”, Mircea Tomuş afirmă:

- Când am pornit la drum cu publicaţia noastră şi, în mare, cu colegii pe care îi am şi astăzi, ne-am propus să nu vorbim deocamdată despre existenţa vreunei grupări literare în jurul Transilvaniei. Acum, când au trecut câţiva ani, îmi dau seama că se impune ca nu noi să vorbim despre posibilitatea ca această grupare să existe”.

Interviul a fost realizat la Avrig în 1 iulie 1988 şi publicat în “Vatra” în acelaşi an.

Eugen Uricariu – prozator, redactor şef al revistei “Echinox” – despre domnia sa Nicolae Băciuţ afirmă că: “Deşi aparţineam, într-un fel, aceleaşi stări echinoxiste, am avut mereu o sfiiciune teribilă faţă de Eugen Uricaru. Aveam pentru el un respect şi o admiraţie ascunsă chiar şi o anume invidie, nejustificată, bineînţeles, dar invidie. Deşi doar cu nici zece ani mai în vârstă decât mine, era deja autorul câtorva cărţi foarte bine primite de critică şi era, mai ales, unul dintre prozatorii care promiteau cel mai mult. Motive, cred, suficiente, pentru a îndrăzni să intru în casa prozatorului, cu întrebări”.

Aşadar, echinoxismul este o stare pe care o trăieşti sau nu. Cei doi evocă atmosfera echinoxistă a anilor ’70 cu studenţimea de la litere şi filozofie. Eugen Uricariu mărturiseşte:

“…întâmplarea, jocul întâmplării a făcut ca să fac parte din nucleul de iniţiativă al acestei minunate aventuri culturale care a fost revista Echinox. Ideea unei reviste culturale  a studenţilor era mai veche şi a fost susţinută de academicianul Daicoviciu. Printre acei precursori ai Echinoxului se aflau şi Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Ion Pop şi ei nu au reuşit - sau că nu au putut sau că nu au insistat, nu ştiu. Cred că doar o

conjunctură a stelelor a făcut ca doar noi să reuşim. Oricum, Echinoxul era o necesitate pentru centrul cultural care era Clujul şi dacă am fost primul redactor-şef se datorează faptului că eu eram cel mai pasionat în organizare. Am fost redactor şef doar un număr, apoi a urmat Ion Pop, eu devenind redactor-şef adjunct - iată că am trecut prin mai multe funcţii, toate de răspundere, existând deci o rotaţie a cadrelor”.

Imaginea, în ceea ce priveşte atmosfera echinoxistă este, după părerea lui Eugen Uricariu:

“…imaginea dominantă despre toată perioada Echinoxului era o redacţie în care toată lumea vroia să facă bine, adică să scoată o revistă bună şi din cauza aceasta chiar şi când eram supăraţi, certaţi, încântaţi, copleşiţi, ştiam că toate aceste stări lucrează pentru a face o revistă mai bună. Şi această stare de colaborare, de prietenie prin muncă, prin ideal, la existenţă întru acelaşi ideal, cred că e cea mai fericită imagine pe care o

am din vremea Echinoxului, seria I.”

          Ceea ce datorează Eugen Uricariu şi celor care au trăit această atmosferă echinoxistă este: “ în primul rând o experienţă a prieteniei, o experienţă de lucru, o şcoală foarte serioasă de confruntare, pentru că la vârsta aceea, fiecare din noi avea impresia că e un capăt de lume, un început de lume. Cel puţin atât.”

          După ce vorbeşte despre cărţile sale, Eugen Uricariu trece în revistă eventualele calităţi pe care trebuie să le aibă un prozator care scrie roman “istoric”:

“- Eu mă gândesc că în primul rând ar trebui să fie atent unde pune ghilimelele; să nu pună ghilimelele la roman şi nu la istoric. Deci, în primul rând, trebuie să fie un scriitor, un artist. Apoi cred că trebuie să aibă o mare stăpânire de sine, ca să nu cadă în capcana unor clişee, pentru că istoria, aşa cum o cunoaştem din cărţile de popularizare, nu numai că e simplificată, e normal să fie, ci şi clişeizată pentru a fi înţeleasă, pentru a fi manipulată. Să încerci să descoperi ce s-ar fi întâmplat dincolo de document, dincolo de relatarea semiştiinţifică sau ştiinţifică. Apoi e foarte important să nu se lase cuprins de farmecul - căci orice carte de istorie e o carte de aventuri - documentului. La fiecare două - trei cuvinte descoperi un eveniment major pe care n-ai apucat să-l trăieşti sau la care te gândeşti mai mult, vei vedea ce dimensiuni mari, fantastice are”.

          Interviul este publicat în “Vatra” nr. 5/1982.

          Ion Vartic se numără printer cei trei “părinţi” ai “Echinoxului” – alături de Ion Pop şi Marian Papahagi. Autor al unei cărţi despre Radu Stanca aparţine acelei stări de spirit numită îndeobşte “Cercul de la Sibiu”.

            Acesta afirmă: Adolescenţa mi-a fost marcată de prezenţa fulgurantă, dar atât de vie şi de insolită, a lui Radu Stanca. Ţin minte şi acum fragmente disparate din spectacolul său, rafinat şi spumos, cu Hangiţa lui Goldoni. Cum n-am să uit niciodată privirea avidă şi uimită cu care urmăream pe plaja pustie, imensă, a Mamaiei anilor ’50 - cum trece, printre trupurile dezgolite la soare, subţiratic şi înalt, uşor povârnit, înfăşurat într-un trench, de-a lungul ţărmului. Când s-a apropiat, mi-a surâs şi mi-a şoptit: „Sunt regele unei ţări ploioase...“ Adevărul e că, prin complexitatea disponibilităţilor lui literar-filosofice şi a propensiunii către joc şi teatru, Cercul literar putea, încă din faza liminară, să constituie un posibil model cu rol formative”.

          Pornind de la şcoala critică clujeană, Ion Vartic defineşte condiţia criticului tânăr format în acest context, prin cuvintele lui Radu G.Ţeposu:    

“- Radu G. Ţeposu, care se încadrează în această categorie, nu?, şi-a dat singur răspunsul într-un recent articol despre critica tânără din Viaţa Românească: „Clujul a dat câţiva critici foarte buni, dar nici unul din ei nu trăieşte acolo, nici unul nefiind înfiat de revistele acelui oraş... Acest oraş brahmanic e ca o mamă frivolă: după ce-şi creşte copiii, le dă drumul în lume“.

Ion Vartic defineşte, de asemenea, sintagma “Ars Amatoria”:

“- „Ars Amatoria“ s-a cristalizat în mod independent. Dar nu întâmplător, s-a constituit curând într-o adevărată emblemă a Echinoxului, după cum formaţia echinoxistă s-a răsfrânt asupra concepţiei trupei. A fost şi este un grup cu inepuizabile disponibilităţi proteice, denotând o accentuată propensiune către parodie şi spectacol. După mine, a practica jocul intelectual, ce nu e doar un aspect cultural marginal, înseamnă a realiza un fel de terapeutică spirituală, o desprindere, prin râs şi ironie, de tribulaţiile cotidianului. Membrii „Ars Amatoriei“ sunt, aşadar, demni urmaşi ai „pahucilor“ lui Ciriviş alias Urmuz şi G. Ciprian alias Macferlan... Întâlnirea mea cu acest grup a constituit o coincidenţă miraculoasă (abia după ce „Ars Amatoria“ şi-a mutat sediul la Bucureşti, am încercat să-i perpetuez spiritual ludic într-o nouă trupă, alcătuită aparte, strict teatral, concretizat deplin în special în spectacolul cu Englezeşte fără profesor, variantă românească, liminară, a Cântăreţei chele).”

          Autorul vorbeşte despre teatru ca o constantă a precupărilor sale şi despre contactul cu civilizaţia occidentală, “o experienţă formativă, modelatoare, dar şi o sursă de trăiri spirituale extraordinare”.

          Interviul a apărut în “Vatra” nr. 4/1984.

          Ion Vlad, teoretician şi critic literar răspunde cu amabilitate la întrebările  despre fenomenul cultural transilvănean căruia îi este parte integrantă, martor şi corifeu. El aduce în discuţie cronica literară relevantă pentru radiografierea fenomenului literar în complexitatea lui.

          Având în centrul preocupărilor genul epic el îşi motivează opţiunea afirmând  “că literatura inventează şi reinventează marile istorii ale lumii prin relatarea epică”. Interviul a apărut în “Vatra” nr. 12/ 1984.

          Volumul de pubicistică se încheie în mod remarcabil cu interviul luat lui Grigore Zanc, prozator de excepţie care afirmă: Condiţia omului contemporan stă sub semnul politicului”.

Finalitatea unei opere literare nu poate fi redusă la aşteptările sau exaltările unui context dat; ea transcende temporalitatea şi fenomenalitatea oportunităţilor de conjunctură (chiar dacă îşi extrage substanţa din ele), înfăţişându-ne mereu şi de fiecare dată ca alteritate a lor, posibilă sau reală (nicicând identică!), interogându-le, provocându-le la reevaluări axiologice, resemnificându-le în funcţie de predispoziţia omului de a se manifesta în libertate. Deci, inevitabil marcat de spiritul vremii lui, scriitorul nu

poate exprima acest spirit decât prin depăşirea conjuncturalului, prin marja de adevăr, libertate şi omenesc pe care le transmite cititorului său. Ceea ce înseamnă a-şi fi credincios vocaţiei, propriilor convingeri şi trăiri interioare, încercând, cum zice Hegel, „să dea consistenţă şi fermitate reflexului fugitiv pe care-l produce obiectivitatea în trecerea ei în sentiment”.

          În privinţa “gâlcevei” prozei cu lumea, Grigore Zanc are o formulare metaforică:

- Proza e o tăcere care… vorbeşte. O tăcere insinuantă, provocatoare şi revendicativă de manifestare umană în libertate”.

 

            Am considerat şi consider în continuare, nu atât o şansă, cât un privilegiu deosebit acordat mie, de a putea scrie despre fenomenul literar transilvănean şi în speţă mureşean,  despre atâţia scriitori şi oameni admirabili, prin cărţile care mi-au fost oferite de Nicolae Băciuţ şi de ceilalţi scriitori, iar faptul că am îndrăznit a face unele consideraţii pe marginea lor, mi-a adus beneficii sufleteşti nesperate  şi am considerat aceasta ca o experienţă inedită, rodnică, o adevărată şcoală pe care am urmat-o de la distanţă, dându-mi silinţa să mă ridic la înălţimea acestor scrieri. Şi fiindcă ştiam prea puţine lucruri despre spiritualitatea ardeleană, m-am adâncit în aceată cunoaştere cu voluptatea şi plăcerea pe care ţi-o oferă lectura bună şi edificatoare de suflet.

          Există afinităţi spirituale cu un spaţiu, chiar dacă nu e acelaşi cu cel în care te-ai născut. În aceste locuri te simţi “acasă” şi te plimbi printre oameni şi lucruri firesc ca şi când ai fi dintotdeauna de acolo. Astfel s-au întâmplat lucrurile încă de la prima carte “transilvană” citită, am simţit că intru în acest spaţiu de graţie, fără să fiu considerată o intrusă. N-aş fi putut însă realiza nimic fără să fi fost primită deschis, fără nici o reţinere de aceşti oameni care m-au considerat prietenă de când lumea. Marile conexiuni spirituale nu ţin cont de vârste, de spaţii, de condiţii sociale ori de alte criterii.

          Şi totul a început de la Boema literară în care mi s-a făcut cu generozitate un loc pe care-l păstrez şi azi în inimă ca unul privilegiat, de întâlnire cu marile spirite româneşti contemporane.

 

          CEZARINA ADAMESCU,

          http://www.agero-stuttgart.de

 

          11.01.2011

Vizualizări: 77

Comentariu publicat de altmariusistoric pe Mai 1, 2011 la 10:18am
Am avut onoarea de a-l cunoaste pe dl. Baciut cu ocazia unei activitati culturale in Tirgu Mures - pe care o voi prezenta in zilele urmatoare. A fost o intilnire deosebita, memorabila pentru toti participantii, elevi, profesori, oameni de cultura.
Comentariu publicat de adamescu cezarina victoria pe Mai 1, 2011 la 12:32pm

HRISTOS A ÎNVIAT!

SĂ AVEM BUCURIA ŞI GENEROZITATEA DE A NE BUCURA ŞI A RECUNOAŞTE ÎN SEMENII NOŞTRI, VALOAREA AUTENTICĂ ŞI ÎN FELUL ACESTA, A NE ONORA PE NOI ÎNŞINE.

MĂ BUCUR PENTRU TOŢI ŞI VĂ MULŢUMESC,

 

CU PREŢUIRE,

CEZARA ADAMESCU

Comentariu publicat de altmariusclassic pe Mai 1, 2011 la 12:43pm
Adevarat a inviat!

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

STATISTICI

Free counters!
Din 15 iunie 2009

198 state 

(ultimul: Guyana)

Numar de steaguri: 262

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Tari lipsa: 44

1 stat are peste 600,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 90.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

3 state au peste 10.000 clickuri (ItaliaFranta,  

Germania)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

23 state au un click

Rating for altmarius.ning.com 

altmarius.ning.com-Google pagerank,alexa rank,Competitor

DE URMĂRIT

1. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

2. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

3. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

4. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

5. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

6 ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

7. DEPOZITUL DE CARTI 

http://www.calinblaga.ro/

8. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro/

9. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

10. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

11. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

12. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

13. ANTICARIAT ALEPH

https://www.anticariataleph.ro/

14. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

15.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

16. ANTICARIAT LOGOS

http://www.anticariat-logos.ro/

17. ANTICARIAT.NET

http://www.anticariat.net/informatii-contact.php

18. TIMBREE

www.timbree.ro

19. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

20 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

21. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

22. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

23. BUCURESTIUL MEU DRAG

http://www.orasul.ro/

24. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

25. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

26.RADIO ARHIVE

https://www.facebook.com/RadioArhive/

27.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

http://www.editura.uaic.ro/produse/colectii/documenta/1

28. EDITURA ISTROS

https://www.muzeulbrailei.ro/editura-istros/

29 ORIZONTURI CULTURALE

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

30. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

31. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

32. NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

33. KORUNK

http://ideakonyvter.ro/53-korunk

Insignă

Se încarcă...

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Erfolgsgeschichte Taunusbahn

Creat de altmariusclassic Sep 13, 2013 at 11:02am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Sep 13, 2013.

Schnell und Steiner

Creat de altmariusplus Iun 19, 2013 at 1:59pm. Actualizat ultima dată de altmariusplus Iun 19, 2013.

Grosse Kunstfuehrer zum Schnell &Steiner

Creat de altmariusclassic Dec 21, 2012 at 6:55pm. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Dec 21, 2012.

© 2019   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor