Maratonul de Teatru independent

[altmariusscena]

Maratonul de Teatru Independent – stîngaci, dar un prim pas

Autor: Veronica PLĂCINTESCU

http://www.observatorcultural.ro/TEATRU.-Maratonul-de-Teatru-Indepe...

O simplă căutare pe Google după sintagma „teatru independent“ oferă pe prima pagină, de cîteva zile cel puţin, trimiteri către Maratonul care s-a desfăşurat în weekendul 10-12 septembrie, la Sala Dalles. Venind la mai puţin de o lună după cea de-a doua ediţie a Festivalului de Teatru Independent UNDERCLOUD, evenimentul, organizat în incinta de pe bd. Magheru de către Asociaţia teatrul.ro, a bifat toate punctele listei unei premiere oficiale independente: de la precizie elveţiană pînă la degringoladă, de la bine la rău, de la semne de întrebare la onomatopee, de la note mici la note (aproape) mari, de la spectatori foarte tineri pînă la spectatori tineri, de la aşteptări puţine pînă la aplauzele de final şi, în cele din urmă, la perioada benefică acestei nişe artistice – înaintea începerii stagiunilor de teatru convenţional.

Închizîndu-şi porţile într-un ton optimist, Maratonul de Teatru Independent (MTI) a reuşit să-şi atingă obiectivele propuse încă de la început: promovarea, adunarea unui public numeros pe tot parcursul celor trei zile şi iniţierea unui microfestival care să aducă în prim-plan teatrul independent, subevaluat actualmente în România.

A pune pe picioare un asemenea maraton e un efort mai mult decît lăudabil, în special datorită faptului că asociaţia organizatoare, teatrul.ro, în frunte cu regizorul Radu Popescu şi actorii Alexandru Secăreanu şi Cristina Găvruş, şi-au propus împlinirea unor idealuri foarte curajoase, precum ar fi cel de a-şi educa publicul-ţintă, pe care ei îl văd încă înscris într-o formă de învăţămînt, cel de a inaugura Teatrul Apropo, a cărui stagiune urmează să se deschidă odată cu închiderea primei ediţii a MTI, şi să continue promovarea în rîndul societăţii a zonei de teatru neconvenţional.

Problema actuală în teatrul independent din România, cu care s-au confruntat şi organizatorii Maratonului, rămîne, din păcate, lipsa de fonduri. Drept urmare, deficienţele tehnice şi logistice, devenite deja un loc comun, continuă să arunce într-un con de umbră şi să limiteze potenţialul actoricesc, deja închistat în rigorile scenelor de stat. Punctul forte al MTI constă tocmai în posibilitatea pe care au avut-o peste 80 de actori tineri să se facă auziţi şi remarcaţi, independent de micile carenţe tehnice şi de organizare sau de situaţiile imprevizibile produse din aceleaşi motive.

Din nefericire, din ceea ce s-a prezentat în perioada 10-12 septembrie la Dalles, prea puţini artişti ar merita atenţia unui public numeros, precum a fost cel venit de la orele 16 pînă tîrziu, în noapte, în fiecare dintre cele trei zile. Cu toate acestea, luînd în ipoteză criteriul de selecţie a spectacolelor participante, declarat de regizorul Radu Popescu la conferinţa de presă – „cîţi înscrişi, atîţia participanţi“ – poate justifica această calitate medie.

Cele mai interesante spectacole, care şi-ar fi meritat banii dacă ar fi fost să se vîndă bilete, au fost C.E.O. de Stieg Larsson, în regia Andreei Vulpe şi a Adelaidei Zamfira, producţie UNATC 2010, Cinci Rendez-Vous-uri mortale de Liviu Lucaci, care l-a şi regizat, producţie T.E.T.A. 2010, iar într-un ton care defineşte actualmente spectacolul de teatru independent de la noi, Buzunarul cu pîine de Matei Vişniec, regia Vitalie Bichir, producţie GreenArt 2010, cu Rodica Ionescu şi Vitalie Bichir.

Actorii pe care i-am remarcat, pe care i-aş căuta pe afişele din Bucureşti, fie la teatru, fie într-un club, fie pe scenă, fie printre mese şi scaune, ar fi: Cristina Găvruş (căreia i-am remarcat firescul şi naturaleţea, în mod deosebit, în lectura piesei Testament, de Radu Popescu, avanpremieră anunţată de Teatrul Apropo ca producţie la finele lunii septembrie); Ştefan Lupu (actorul Teatrului Mic din Bucureşti, savuros în piesa de commedia dell’Arte, ComediAmore, pe care a pregătit-o împreună cu Andreea Mateiu); Alexandru Secăreanu (pentru şarmul irezistibil pe care îl are chiar şi cînd scuipă seminţe în Flori, fete, filme sau băieţi de Mimi Brănescu, regia Radu Popescu); George Albert Costea (care nu se dezice de la un sistem propriu de valori şi reuşeşte să stabilească standarde înalte, pe care le şi atinge, atît în C.E.O., cît şi în Cinci Rendez-Vous-uri mortale); Andrei Roşu (emoţionant în ultimele scene din C.E.O.); Raluca Botez (a cărei energie mi-a adus aminte de Janis Joplin pe scenă şi care a ieşit în evidenţă în Girl Power de Sabina Grădinaru, regia Dana Voicu); Eduard Adam (TV Show de şi în regia lui Mihai Răzuş), Rodica Ionescu şi Vitalie Bichir (Buzunarul cu pîine) – toţi trei deja cunoscuţi publicului larg pentru prezenţa pe scena Naţionalului bucureştean –; Alexandru Conovaru, Smaranda Caragea şi Delia Nartea (de urmărit, cel puţin pentru Cinci Rendez-Vous-uri mortale, cea din urmă semnînd muzica şi ilustraţia muzicală ale spectacolului).

La polul opus, printre spectacolele mai puţin impresionante ale maratonului mi-a părut, într-o primă instanţă, self-performance-ul Deliei Oniga, Would You Like To Be My Homepage, reprezentînd genul de show greu de digerat, care-l face pe orice sponsor să se gîndească de două ori înainte de a-l finanţa. A fost poate singurul experiment teatral din MTI, cu originalitate şi independenţă proprii, reuşind să obţină atît sprîncene ridicate, cît şi aplauze în rîndurile spectatoare, mai ales la finalul apoteotic în care răspunsul la întrebarea „De ce sînt atît de grasă, de ce sînt atît de proastă?“ a venit cu tot cu clăbuci şi detergent de vase din gîtul performantei la microfon.

În altă ordine de idei, m-au nelămurit cele două spectacole de improvizaţie din program, în primul rînd din perspectiva prezenţei lor, apoi din cea a calităţii. Cu toate acestea, trupele ObligO şi Improvisneyland au colecţionat o gamă largă de aprecieri prin exerciţiile pe care le-au adus pe aceeaşi scenă, în zile diferite, la Dalles; fapt care mă face să mă îndoiesc de receptivitatea şi discernămîntul publicului încă neformat şi deloc pretenţios (a se face trimitere către consumatorul-ţintă de teatru indepenedent antemenţionat şi, apoi, a se pune puncte de suspensie). Este incontestabil faptul că improvizaţia face parte din meseria unui actor, dar astfel de show-uri sînt mai curînd pliabile pe aceeaşi lungime de undă cu cele de stand-up comedy, avînd un anumit fel de public şi necesitînd un anumit spaţiu de desfăşurare, o oră din zi şi o zi din săptămînă, neavînd nevoie de minima organizare specifică teatrului. Acestea fiind spuse, mai curînd aş fi acceptat, ca spectator de teatru, un singur show de improvizaţie – detaşat, al celor de la ObligO – şi aş fi fost curioasă să văd, poate, unul din cele două spectacole despre care organizatorii au spus că s-au retras şi de care nu erau mulţumiţi, refuzînd să le numească.

De menţionat este ecoul de care s-a bucurat Maratonul de Teatru Independent, atît în rîndul presei, cît şi în cel al trupelor participante. Au venit spectacole de la Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galaţi (Nişte fete de Neil LaBute, regia conf. univ. Mircea Gheorghiu), Teatrul Agon din Constanţa (Efectele razelor Gamma asupra anemonelor de Paul Zindel, Alfons Ananina, regia Gavril Borodan) şi Teatrul Strada, Braşov (Farse Medievale după anonimi medievali, regia Gavril Borodan). În continuare menţionabilă este prezenta tinerilor absolvenţi sau masteranzi ai UNATC, a căror participare le-a oferit posibilitatea autopromovării. Sînt cazurile Andreei Mateiu şi al lui Ştefan Lupu (ComediAmore), colegi de master la clasa lui Gelu Colceag, promoţia 2010, al Clarei Ghiuvelichian, Mirabelei Moroşanu, Cosminei Soare şi Danei Cojan (Efectul razelor Gamma asupra anemonelor) de la Universitatea Ovidius din Constanţa, al Ioanei Brătilă şi al lui Andrei Bratu (W+J=LOVE, după Kenneth Lonergan, regia Margit Olteanu, spectacol de licenţă la regie de teatru), al Sabinei Brînduşe, al Smarandei Caragea, Alexandrei Sălceanu, Iuliei Samson, al lui Andrei Roşu, Alin State, George Albert Costea şi Cosmin Nedelcu (Cinci Rendez-Vous-uri mortale).

Prelevînd tehnica actoricească prezentată cu mai multe sau mai puţine deficienţe, poate şi datorită muncii benevole depuse (prea multe referiri la criză, încă una strică), pentru o primă ediţie, pusă la cale de o mînă de tineri idealişti entuziaşti, care s-au finanţat singuri, care singuri au mutat scaunele, au aranjat spaţiile de spectacol, au făcut poze şi au şi jucat pe alocuri, a fost onorabil şi, foarte important, a reuşit să ţină piept celei de-a doua ediţii a recent încheiatului Festival de Teatru Independent UNDERCLOUD. Ce le rămîne de făcut lui Radu Popescu şi colegilor săi, de altfel, deschişi la sugestii, este să continue şi să deschidă stagiunea Teatrului Apropo, cu noi spectacole ce urmează a se desfăşura tot în incinta sălii Dalles.