Mănăstirea din Poiană

[altmariustotal ortodox]

http://www.lumeacredintei.com/pelerinaje/manastirea-din-poiana/

„Pentru dumneata, ce este naţionalismul?”

Cei doi, apăruţi din neant, par desprinşi dintr‑o altă lume, în strălucirea soarelui de amiază, când oamenii se târâie pe pământ în transă, iar ei merg pe verticală; privesc amândoi cu interes spre masa cu reviste ortodoxe ţinând mâinile la spate, aşteptând vădit un răspuns. Încerc să încropesc ceva mulţumitor: ,,Naţionalismul… este anticorpul generat într‑un organism canceros ce tinde să se dezintegreze, să‑şi piardă structura. Sau, altfel spus, forţa centripetă ce se opune unei forţei centrifuge accelerate, ce riscă să scape de sub control propria masă.“ Cei doi priviră unul spre altul uimiţi dar mulţumiţi, în acelaşi timp. În piaţă, atenţia tuturor este atrasă de un marş cu cântec. O trupă de oameni hotărâţi, fluturând câteva steaguri, unele tricolore, altele verzi, cu cruce, intonează cântece patriotice, în plin proces de regionalizare şi secularizare a ţării.

Meditez un timp la destinul monumentelor şi la sângele uscat din mormintele martirilor. „Ostaşi, trecem Prutul!”, ,,Ostaşi trecem înapoi Prutul!”, „Pe aici nu se trece!”, ,,Ba, acum se trece!”, „Se oferă titlul de cetăţean de onoare!”, ,,Stop, se retrage titlul de cetăţean de onoare!”, ,, Hai să dăm mână cu mână…”, ,,Regionalizare!”. Ameţit de atâtea întoarceri ,,istorice”, merg pe gard, mă ţiu de drum… şi mă întreb: cine se joacă cu sângele martirilor României de câteva secole încoace? Ce arhitecţi zgubilitici trasează, cu radiera, frontierele neamurilor? Pare un joc de şah drăcesc, de posedare a voinţei omenirii: Nu încercaţi să reglaţi imaginea, nu este o defecţiune, acum noi deţinem controlul… Mă uit la steagul Arhanghelului fluturând, la fel ca şi în alte oraşe, şi‑mi amintesc de îngerii ce avertizau cetăţile Sodoma şi Gomora şi, altădată, Ninive.

O singură măsură găsesc în cele din urmă, la tensiunea frustrărilor interioare, dacă tot e ,,Schimbarea la faţă a Mântuitorului”: o ascensiune în ritm de rugă la Mănăstirea din Poiană.

Ascensiune cu duhuri

De data aceasta, ascensiunea este mult mai uşoară, fară rucsac, provizii sau echipament de căţărare. În graba mea se strecoară însă câteva greşeli banale: o plecare în pripă pe un traseu de 24 km dus‑întors la orele după amiezii, încălţăminte necorespunzătoare şi apă insuficientă pentru un efort susţinut la 38o C. Porţiunea proximală a traseului o străbat pe şoseaua încinsă de văpaia astrului, strecurându‑se timid printre vilele luxoase, plantate în inima habitatului. Oraşul rămâne treptat în urmă, memorat în clişee fotografice. Sus, muntele pozează regal, dezvelindu‑şi semeţ coroana. Panorama este ritmic fragmentată de „zburători“ pe caii putere, cu motoarele ambalate la maxim, sub inspiraţia muzelor platinate. Schiţez şi‑o epigramă: ,,A fi sau a nu fi ‑ aceasta e întrebarea, când un bolid în ritm de rock îţi şterge candid haina. Alura de panteră neagră cu zvastică templieră pare un duh scăpat din iad, plutind ca o himeră”.

Dumnezeu îmi scoate în cale, salvator, o potecă bătută la marginea drumului, sub aripa pădurii. O săgeată luminoasă
indică drumul către poiană prin Stejerişul mare ‑ 7 km; atrăgător dar aventuros, în habitatul ursului carpatin, pe un traseu neexplorat de mine până acum. Picioarele încălţate în espadrile ţipă după o scurtătură, care se va anunţa una dureroasă pe porţiunile cu stâncă. Aventura de‑abia acum începe! Pătrund în tunelul creat de crengi în lumea miresmelor de pustie. Infernul străzii, mirosul de benzină arsă, căldura toridă dispar treptat, făcând loc duhului pădurii: tăcere mormântală, linişte care te îngheaţă, răcoare de criptă, miros de muşchi reavăn, insecte zburând speriate.

Ezit… Oi fi pe drumul care trebuie? Îmi iau inima în dinţi, cu credinţă, păşind pe poteca bătută de neştiuţii pelerini. Orice semn de civilizaţie atât de detestat, îl doream acum, instinctiv, ca pe un fond protector. Reapare în sfârşit, ca un răspuns, săgeata luminoasă. Bucuria, însă, nu ţine prea mult; drumul de creastă îşi arată în sfârşit colţii de calcar, străpungându‑mi talpa. Ca în poveste: o potecă moale şi pufoasă, alta tare, zgripţuroasă. Una ca un zbor prin rai, alta cu strigări de vai. Pe scoarţa unor buturugi răsturnate, văd smocuri de păr! Pe jos, urme mari!!! Moş Martin are căpuşe… Brusc îmi amintesc că ştiu să alerg şi încă bine! Un partener de cantonament, acum ieromonah la Cetăţuia, îmi striga la antrenament ,,Fugi că vine ursul!”. Azi, când mă vede, atletul lui Hristos îmi strigă: ,,Să fugi de păcate!”. Alerg în continuare, ca la maraton. În sfârşit, un semn de la Dumnezeu! Pe un povârniş, într‑un luminiş, o troiţă cu hramul Sfântului Ilie. Ctitor: ,,Societatea Junilor Roşiori”. Simt cum prind putere! Săgeata indică în continuare ,,Poiana” şi ,,Pietrele lui Solomon”. Drumul de creastă începe să coboare, înlesnidu‑mi alergarea pe următorii km. Autostrada începe să apară în vale, însoţindu‑mă ca o mângâiere. Câţiva biciclişti cu râvnă pufăie la deal. Sunt aproape de capăt! O troiţă mă‑ntâmpină cu braţele deschise! O îmbrăţişez cu bucurie!

Continui cursa în ritm alert, scurtând drumul prin hipodrom, pe sub nasul câinilor de pază, buimăciţi de somn. Poiana mă întâmpină surâzător, oferindu‑mi premiul cel mare: o revelaţie ascunsă ochiului profan. Pe o colină, la loc de lumină, un deget al lui Dumnezeu arată spre cer lumii trecătoare: ,,Gătiţi calea Domnului! Drepte faceţi cărările Lui”. Stând într‑un picior pe faţa păcatului, încercând parcă să nu atingă solul, alungindu‑se spre cer, mănăstirea din lemn aduce a navă gata de decolare, ridicându‑şi trapele, cu ot echipajul la bord. Înconjur curios nava ce‑şi anunţă ritmic plecarea spre cer prin sunete de clopot cu toate luminile aprinse. Curios! Dar unde stă echipajul? Cum se alimentează? Cine o păzeşte? Nu tu stăreţie, arhondaric, chilii, nu tu grădini, livadă, grajduri… Îmbrăcată în haină simplă, ca o mărturisire, în mijlocul pustiei, gândul mă duce la Înaintemergătorul şi Vestitorul Domnului. ,,Pocăiţi‑vă, că s‑a apropiat Împărăţia Cerurilor!”. Încă auzind în suflet glasul celui strigă în pustie, mă închin şi intru curios în biserică.

Un glas din neant mă face să sar ca ars: ,,Ce faci îngeraşule?”. În spatele meu un părinte ghiduş mă priveşte vesel. ,,De unde aţi apărut, părinte?” ,,Hai să‑ţi arăt mănăstirea!”

Catacomba din Poiană

,,Pictura din pridvor îl înfăţişează pe părintele Arsenie Boca în Sf. Munte Athos sub îndrumarea duhovnicului său spiritual, Sf. Serafim de Sarov, pe care l‑a primit ca îndrumător prin rugăciune către Maica Domnului. Însăşi Maica Domnului s‑a arătat părintelui Arsenie, iar din acel moment, părintele a fost hrănit în post cu mană cerească. De atunci a primit mai multe harisme cum ar fi înainte‑vederea, proorocirea, tămăduirea, ş.a.”. Pictura este de o frumuseţe cerească, plină de lumină. O revelaţie în imagini, cum rar poţi să mai vezi.

„Pe altar, pe lângă celelalte icoane, vei recunoaşte cu siguranţă icoana hramului: Sf. Ioan Botezătorul. Mănăstirea e nouă, de la anul 2000, iar obştea este mică”. ,,Dar  n‑am văzut chilii!”. ,,Ehei! Hai să‑ţi arăt catacomba”. Spre stupoarea mea, sub mănăstire, la demisol, descopăr un mic aşezământ monahal cu chilii, hol, bucătărie, baie, cât pentru strictul necesar. Călugării din catacombe încă existau în mijlocul lumii.

Ieşim la lumină. Părintele nu mă lasă să plec, fără să primesc un mic cadou, volumul său de poezii, cu dedicaţie. ,,Aşadar, purtaţi şi sfinţia voastră numele părintelui Arsenie.“ ,,Cu voia lui Dumnezeu…”, spune părintele cu ochii în lacrimi. Ochii îmi cad pe dedicaţia făcută de părinte Maicii Domnului. Fac cale întorsă pe drumul din Poiană, de data acesta la vale şi‑n mare viteză. În două ore va fi beznă. Timp suficient pentru cei 12 km făcuţi în alergare. Aud parcă din nou glasul Atletului din Cetăţuia: ,,Să fugi de păcate, frate! Aleargă cât mai tare”. Iar
eu, prinzând la vale, alerg… alerg… alerg…

Eduard Golescu
Fundaţia GOLESCU
www.facebook.com/fundatiagolescu