Am văzut că pentru a firugăciunile noastre lucrătoare e nevoie să ne silim mintea în timpul săvârşirii lor spre adunarea gândurilor, iar inima noastră către simţăminte potrivite rugăciunii. Lipsa adunării gândurilor duce la împrăştierea minţii, iar împrăştierea stinge orice flacără a rugăciunii şi împiedică inima noastră să se umilească în convorbirea de rugăciune cu Dumnezeu. Astfel, rugăciunea devine rece, neroditoare şi noi ne vătămăm din destul.
Răspândirea în rugăciune se întâlneşte însă nu doar la mireni, ci şi la oamenii duhovniceşti. Este o boală de obşte a neamului omenesc căzut în păcat. Ea asaltează atât pe creştinii obişnuiţi, cât şi pe aceia care şi-au afierosit întreaga viaţă doar rugăciu nii. Şi nu doar astăzi duhul rugăciunii nu este la înălţime. Chiar şi în vea-curile binecuvântate de demult, când au existat mari rugători, unii monahi, mai cu seamă cei începători, erau biruiţi adesea de împrăştierea minţii. Pentru aceasta, învăţătorii lor trebuiau să-i prevină mai dinainte cu tot dinadinsul asupra acestui mare rău.
Sfântul Nil Sinaitul, de pildă, scrie: „E bine să rămânem neîncetat întru rugăciune şi să ne îndeletnicim cu ea mintea noastră, să grăim cu Dumnezeu. Se întâmplă oare aceasta cu noi? Adeseori, abătându-ne de la cuvintele rugăciunii, pornim după gândurile care ne atrag şi nici nu ne lepădăm de ele, nici nu ne întristăm pentru ele, ceea ce ar fi fost un semn al neînţelegerii cu voia noastră... Chiar dacă la vedere arătăm un chip al rugăciunii - căci, îngenunchiaţi, părem pentru cei din jur că ne rugăm -, cu gândul însă ne arătăm atraşi ca spre binecuvântată convorbire cu prietenii noştri şi cu mânie grăim cele rele cu vrăjmaşii noştri, ne ospătăm cu oaspeţii, înălţăm case, sădim pomi, călătorim, ne ocupăm cu negoţul, cu mare grijă rânduim cele ale Bisericii... şi cu toate câte ne arată gândul ne învoim într-atâta, pe cât patimilor noastre le este plăcut să rânduim către aceasta inima noastră. Iar rugăciunea cere ca mintea să fie curată de orice gând străin şi să nu îngăduie la sine nimic care nu are legătură cu rugăciunea, chiar dacă ar fi acel lucru bun."
Una dintre cele mai de seamă pricini ale rugăciunii împrăştiate este marea noastră legătură cu lucrurile pământeşti. Domnul Iisus Hristos a spus: Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta (Mt. 6, 21). Dacă comoara noastră se află în cer, la Dumnezeu, noi ne vom gândi în timpul rugăciunii la cer. Dacă însă comoara noastră este pe pământ, inima noastră întru totul se va pleca spre acesta.
Inainte cu mulţi ani, la Mănăstirea Rila se nevoia un foarte bun şi duhovnicesc stareţ - schimonahul Pavel. Fără să fie învăţat, el avea o fire foarte înţeleaptă, având cunoaşterea scrierilor Sfinţilor Părinţi şi darul înainte-vederii. Inchinătorii aduceau la Sfântul Ioan de Rila multe daruri -cămăşi, ciorapi, prosoape, care mai apoi se împărţeau fraţilor. Iar schimonahul Pavel îşi primea partea sa. El însă împărţea îndată totul lucrătorilor săraci din mănăstire.
Când a fost întrebat de ce face una ca aceasta şi nu păstrează nimic pentru sine, el a răspuns: „Pentru că lucrurile de prisos îl împiedică pe monah la rugăciune. Inima se leagă de ele şi se înstrăinează de Dumnezeu. Dacă începe să îngrămădească aici multe lucruri, va începe să se gândească mai mult la ele decât la Dumnezeu. «Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta - a spus Domnul»."
In legătură cu aceste cugetări, părintele Pavel ne-a povestit următoarea pildă: „Pe când eram copil, aveam un câine mare şi frumos - Karamancio. Mama îi arunca în curte resturi de mâncare şi oase. Eu îl iubeam şi aveam grijă de el. Acesta mânca toa-tă mâncarea şi, săturându-se, lua un os mare şi îl îngropa în grădină. Stătea aproape de el ca să se încălzească la soare. Inchidea ochii şi se prefăcea că doarme. Eu am văzut însă că tot privea cu un ochi spre osul îngropat. Acolo îi era comoara, acolo îi era inima! Găinile care se plimbau prin curte şi căutau ceva să ciugulească au ajuns până în locul în care se afla ascuns osul. De cum au început să scurme acolo, Karamancio a sărit ca ars şi lătrând a început să le pună pe fugă. Mama s-a mirat de ce Karamancio lătra la găini. Nu mai făcuse aşa altădată. Eu ştiam însă pricina - Karamancio îşi păzea osul ascuns!... Astfel se întâmplă şi cu mine: dacă încep să îngrămădesc lucruri de prisos, inima mea va fi atrasă de ele şi se va îndepărta de Dumnezeu."
Adevăraţii monahi iubesc neagoni-sirea prin curate gânduri duhovniceşti - din dragoste de Dumnezeu. Ei se tem să nu fie împătimiţi către felurite lucruri pământeşti şi să se îndepărteze de legătura lor cu Dumnezeu şi de dulcea convorbire de rugăciune cu El. Atracţiile cele păcătoase împiedică duhul rugăciunii. Ele răspândesc mintea şi ucid rugăciunea. Cu aceasta se arată potrivnice lui Dumnezeu. Aşa se întâmplă atât cu monahii, cât şi cu mirenii. Pentru aceasta, creştinul nu trebuie să se lege de nimic pământesc dacă doreşte să aibă o dreaptă legătură de rugăciune cu Dumnezeu.
Pentru fiecare dintre noi sunt valabile cuvintele din Sfânta Evanghelie: Nimeni nu poate să slujească la doi. domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona (Mt. 6,24). Experienţa duhovnicească arată că orice împătimire către un lucru anume de pe pământ răceşte inima faţă de îndeletnicirile duhovniceşti şi ucide dispoziţia de rugăciune. Cel ce iubeşte vreun lucru mai mult decât pe Dumnezeu, în mod firesc îl socoteşte pe acesta înaintea lui Dumnezeu şi nu mai simte atracţie spre rugăciune. Dacă se aşază înaintea icoanelor, el spune rugăciuni doar cu gura, iar cu duhul se află în altă parte - acolo unde se află lucrurile dragi lui.
După rugăciune, cel mai adesea se cunoaşte cine iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi cine doar cu cuvântul II cinsteşte, inima sa fiind departe de El (v. îs.'29, 13; Mt. 15, 8).Sfântul Maxim Mărturisitorul a grăit în chip minunat: „Cel ce iubeşte sincer pe Dumnezeu se roagă neîmprăştiat şi cel ce se roagă neîmprăştiat îl iubeşte sincer pe Dumnezeu. Nu poate să se roage neîmprăştiat acela care este legat de cele pământeşti. Prin urmare, nu iubeşte pe Dumnezeu acela a cărui minte e legată de lucrurile pământeşti."
Cunoscând aceasta, Sfinţii Părinţi au sfătuit pe fiecare să nu vieţuiască doar după interesele pământeşti, ci să cugete cât mai adesea la Patria cea de Sus, urmând sfatul Sfântului Apostol Pavel: Cugetaţi cele de Sus, nu cele de pe pământ (Col. 3,2).
Aici trebuie să aducem o lămurire importantă. Grăind împotriva patimilor pământeşti, noi nu vrem să spunem că ocupaţiile pământeşti şi interesele noastre sunt un păcat. Nu ele sunt păcat, ci împătimirea către acestea. Omul poate să nu posede nimic, însă, dacă este împătimit către cele pământeşti, e ca şi cum ar păcătui prin posedarea acestora, nu prin neposedarea lor. Pe de altă parte, omul poate să aibă multe averi şi inima lui să nu fie legată de acestea, ci neîncetat să bată pentru Dumnezeu.
Monahii se leapădă de toate cele pămâteşti, ca să slujească mai uşor lui Dumnezeu. Oamenii cu familie nu pot să se lepede de lucrurile pământeşti care le sunt de trebuinţă. însă ei trebuie să lepede orice împătimire către acestea, adică orice prefacere a lu crurilor pământeşti în idoli, înlocuind astfel pe Dumnezeu. Cel mai bine a dezlegat această chestiune în legătură cu lucrurile pământeşti Sfântul Apostol Pavel. Cercetând viaţa noastră de aici din perspectiva veşniciei, către care cu toţii în mod inevitabil ne apropiem şi pentru care, prin urmare, trebuie să ne pregătim, el sfătuieşte: Şi aceasta v-o spun, fraţilor: Că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât... cei ce cumpară să fie ca şi cum n-ar stăpâni. Şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece (I Cor. 7, 29-31).
In acest duh ne îndrumă şi maica noastră Biserica, care la fiecare Liturghie ne cheamă să ne ridicăm inimile către înalt („Sus să avem inimile!"). Ea cere aceasta, căci patimile pământeşti pironesc sufletul către pământ şi nu-i dau voie să se înalţe spre cele de Sus. Iar ele într-atât îl amorţesc, că sufletul se arată ca un rob jalnic al lucrurilor sortite să ne slujească, nu să ne fie stăpânitoare. Chiar şi de ne-am ridica pentru puţine clipe avânturile duhovniceşti către cer, sufletul robit de lucruri se întoarce din nou către pământ şi uită frumuseţile duhovniceşti ale virtuţilor, cu mulţumire săpând iarăşi în praful idolilor iubiţi de pe pământ, în loc ca printr-o rugăciune sinceră să-şi îmblânzească şi să-şi înfrâneze patimile, cel împătimit de cele pământeşti lasă patimile sale să lege rugăciunea lui şi ea se arată întotdeauna răspândită, lipsită de viaţă, fără suflet, nelucrătoare.
Ca să înceteze patimile omeneşti şi felurite alte legături păcătoase către pământ în a fi o piedică a părtăşiei de rugăciune cu Dumnezeu, trebuie să ne lepădăm de acestea. Sfântul Nil ne previne: „Dacă Moise, la apropierea lui de rugul ce ardea, a fost oprit să păşească mai departe, până ce nu-şi scoate încălţările picioarelor sale (v. leş. 3, 5), cu atât mai mult cum poţi tu să doreşti pe Acela Care e mai înalt decât orice simţământ, şi să fii cu El grăitor-împreună, fără să te slobozeşti de orice gând păcătos?"
Cu multă osteneală putem însă şi noi, oamenii obişnuiţi, încurcaţi în deşertăciunile vieţii, să ajungem până la rugăciunea curată, lăuntrică şi nerăspândită. Una ca aceasta nu este cu neputinţă. Se cer doar nevoinţă, luptă cu păcatele şi neîncetată luare-aminte de sine, căci noi suntem născuţi în această lume nu ca să rămânem permanent aici, ci prin viaţa cea vremelnică să ne pregătim pentru veşnicie.
După Sfântul Maxim Mărturisitorul, există „două stări mai înalte ale rugăciunii curate: una care se întâlneşte la oamenii care duc o viaţă , lucrătoare, iar cealaltă - la oamenii care duc o viaţă contemplativă. Prima se naşte în suflet din frica de Dumnezeu şi din nădejdea cea bună, iar cea de-a doua - din dragostea de Dumnezeu şi din curăţia cea de negrăit. Semn al primei stări e atunci când omul, slobozindu-şi mintea de toate gândurile cele lumeşti, săvârşeşte rugăciunile sale fără împrăştierea minţii şi tulburare, simţind ca şi când însuşi Dumnezeu se află înaintea lui, aşa cum se şi întâmplă de fapt. Semn al celei de-a doua stări e atunci când mintea, în năzuinţa ei către rugăciune, e răpită de nemăsurata lumină a lui Dumnezeu şi întru totul nu se mai simte pe sine, nici altceva din lucrurile prezente, în afară de Unicul Dumnezeu, Care cu dragoste îi trimite această luminare. Aflându-se în această stare, cel ce căută să înţeleagă cuvintele descoperirii lui Dumnezeu primeşte cunoştinţe curate şi luminoase despre El".
Desigur, aici trebuie îndată să spunem că cea de-a doua stare a rugăciunii, exclusiv harică şi asemenea îngerilor, e posibilă doar celor mai mari nevoitori, care s-au lepădat de toate cele pământeşti pentru dragostea lui Dumnezeu. Doar aceştia au ajuns până la rugăciunea contemplativă. Aceasta nu este pentru noi, păcătoşii, căci nu stă m puterile noastre. Insă putem şi noi să ne apropiem de rugăciunea cea desăvârşită şi curată, fără de împrăştiere, a primului chip, printr-o viaţă creştină lucrătoare, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin pocăinţa permanentă, prin trezirea în noi a temerii de Domnul şi prin curăţia inimii de orice lucru neplăcut Lui.
„Ceea ce iubeşte fiecare - continuă Sfântul Maxim Mărturisitorul - aceea întotdeauna doreşte să dobândească. Tot ceea ce-l împiedică în legătură cu aceasta omul îndepărtează ca să nu se lipsească de cele dorite. Tot astfel Şi acela care iubeşte pe Dumnezeu, cu o rugăciune curată năzuieşte spre El, îndepărtând de la sine toată patima care îi pune piedici pe cale."
Unii privesc cu uşurătate la răspândire şi nu cugetă că săvârşesc mare păcat atunci când se roagă fără adunarea gândurilor care e de neapărată trebuinţă. Se întreabă ei însă: Dacă te rogi împrăştiat, ce folos ai din rugăciunea ta? Apropie ea oare de Dumnezeu? îi conduce ea oare către mântuirea cea veşnică? II înduplecă ea oare pe Dumnezeu către acelea pe care ei le cer? Ii face ea pe ei mai buni? Buna conştiinţă recunoaşte că rugăciunea împrăştiată nu este un câştig. Vremea petrecută într-o asemenea rugăciune e pierdută. Ba mai mult, se dovedeşte că o asemenea rugăciune nu este nevoinţă, ci păcat. Mai cu seamă atunci când omul nu ia aminte la sine, nu se ocărăşte pe sine pentru îngăduirea răspândirii minţii, nu suspină cu pocăinţă că a trecut cu vederea cele ce ţin de Dumnezeu şi nu arată silire ca să se îndrepte.
Să nu creadă cel care se roagă cu răspândirea minţii că va primi ce-; va din rugăciunea sa! Dacă un copil' cere de la mama sa cu mintea în altă parte vreun un lucru, iar după o clipă porneşte într-o altă direcţie şi uită de lucrul amintit, fireşte că nu-l va primi. Tot astfel nu primesc de la Dumnezeu darurile cele duhovniceşti ace-ia care grăiesc cuvintele rugăciunii în mod automat şi cu multă împrăştiere a minţii, astfel că, atunci când sunt întrebaţi pentru ce s-au rugat, nu-şi amintesc nimic din grăirea mecanică a cuvintelor rugăciunii. Dacă omul însuşi nu se aude în timpul rugăciunii, cum vrea atunci ca Dumnezeu să-l audă pe el?
Noi trebuie în mod hotărât să ne luptăm cu răspândirea minţii noastre, în legătură cu aceasta, mult ar putea să ne fie de ajutor încredinţarea vie că la rugăciune ne aflăm înaintea lui Dumnezeu însuşi. Sfântul Vasile cel Mare scrie: „Dacă acela care se află înaintea întâistătătorului său şi grăieşte cu el stă cu mare frică şi nu îngăduie nimic din cele din afară, nici din cele dinlăuntru, ca ochii săi sufleteşti să rătăcească, ca nu cumva să se primejduiască, nu cu atât mai mult oare trebuie ca noi cu frică şi cu cutremur să stăm înaintea lui Dumnezeu şi să năzuim pe de-a-ntregul cu mintea către El şi nu către orice altceva?
Arhim. Serafim Alexiev
Calauza rugatorului ortodox. Piedici, ispite si apropierea de Dumnezeu pe calea rugaciunii, Editura Sophia
Cumpara cartea "Calauza rugatorului ortodox"
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius