Cu volumul Eminescu, poem cu poem: postumele, Alex Ștefănescu își încheie proiectul de exegeză eminesciană, inițializat cu șase-șapte ani în urmă (după cum arată în scurta postfață) și materializat deja printr-un prim volum, apărut în 2017 și consacrat antumelor. O rubrică în România literară dedicată tocmai acestui proiect i-a dat criticului posibilitatea de a-l revizita pe Eminescu pornind nu de la întreg la parte, ca în demersul istoriografic curent, ci de la fiecare poem: analizat într-adevăr în contextul creației lirice eminesciene, dar focalizat ca un text de sine stătător. Cititorii revistei s-au familiarizat cu acest mod de a proceda. Într-un spațiu relativ restrâns, un poem de mari dimensiuni precumMemento mori sau Povestea magului călător în stele ori o poezie de câteva versuri ca În fereastra despre mare sunt analizate de Alex Ștefănescu, dar nu în regim de close reading, cu insistență asupra detaliilor textului, ci într-unul de esențializare. Criticul a fost obligat de chiar spațiul tipografic revuistic la această perspectivă rezumativă, spre deosebire de autorii de cărți la care capitolele se dimensionează în funcție de analize mai lungi și mai stăruitoare. Ce se pierde într-o parte (la Gemenii sau la Vis, de exemplu, se impunea un comentariu critic mai amplu) se câștigă în alta. Gândit așa, proiectul exegetic pune în valoare majoritatea postumelor. Doar câteva au fost lăsate deoparte, fie cele considerate „fără interes”, fie cele în care criticul a descoperit idei și imagini folosite de Eminescu în alte poeme. Cu aceste câteva excepții, postumele eminesciene sunt recitite, analizate și interpretate în volumul de față, care le reia într-o bine venită Addenda. Cartea are deci o primă jumătate critică, a lui Alex Ștefănescu, și o a doua jumătate poetică, a lui Eminescu. Puțin peste două sute de pagini sunt „alocate” comentării a 68 de texte, iar o parte din spațiul exegetic este ocupată – chiar dacă avem Addenda cu poemele eminesciene – de citate din versurile analizate. Aceasta înseamnă o restrângere severă a spațiului de „manevră”, cu efectul, extrem de interesant, al „deturnării” analizei pe text (pe fiecare text în parte) în sinteză de operă poetică.
Cu alte cuvinte, deși autorul analizează „poem cu poem”, pornind, cum spuneam, de la parte către întreg, nu invers, imaginea sintetică a operei este gata conturată pentru el. Comentariul pe text nu e „inocent” și nu se deschide către concluzii neașteptate, absolut surprinzătoare, întrucât criticul a tras deja concluziile generale. O strofă, o rimă rară („cald” cu „scald”), o asociere expresivă, lexicală sau imagistică, o tonalitate a poemului, o multiplicare a vocilor sau rezonanța lor interioară, alegerea cuvintelor din fondul de bază al limbii române sau din „ariile” neologice, cu termeni mai recenți (aici Alex Ștefănescu face o paralelă avenită cu articolele publicistice ale lui Eminescu), toate îi confirmă criticului interpretarea generală. El nu o construiește pe aceasta, cum făcea în volumul precedent, din „bucăți”, din cele 68 de comentarii critice la cele 68 de postume cuprinse în carte; ci o regăsește, în liniile ei constitutive, în tot corpusul liric analizat. Printr-un fel de prestidigitație critică, interpretarea precede analiza propriu-zisă, abilitatea retorică a exegetului urmând celei a poetului însuși.
Mai insist puțin asupra acestei chestiuni, fiindcă ea mi se pare esențială în definirea exactă a proiectului exegetic reconfigurat, prin volumul nou, de admiratorul critic al lui Eminescu. La un moment dat, Nicolae Manolescu făcea observația că o analiză literară nu poate fi operată fără un sens sau o imagine pre-constituită a întregului, care să-i dea criticului sistemul de raportare și marcajele. A crede că analiza pe text e tot una cu a te „pierde” pe un teren accidentat, necunoscut, și a avea „revelații” la fiecare cotitură a drumului e un mod naiv de reprezentare. În fapt, un critic bun are harta literară făcută la scară, de foarte sus, iar analiza unor texte (în cazul de față, a postumelor eminesciene) îi încarcă ipoteza analitică și interpretativă cu detalii și aspecte ilustrative, fragmente semnificative și citate edificatoare. „Harta” poeziei lui Eminescu, făcută în timp de Alex Ștefănescu, va fi acum valorificată ori de câte ori un poem sau altul o confirmă – adică de fiecare dată, la toate cele 68 de analize pe text. Iată cum începe comentariul la Miradoniz, cu un alineat în care poemul comentat este regăsit în tabloul liric eminescian (sau în expoziția de tablouri cu aceeași semnătură): „Ceea ce contează înMiradoniz este scenografia. Eminescu, în mod frecvent, face poezie indirect, spunând povești, scriind cronica unor fapte de demult, frazând cântece de leagăn, compunând scrisori, imaginând replici, ca într-o piesă de teatru, rostind discursuri incendiare, retrăindu-și trecutul în stilul unui memorialist, dând sfaturi ca un înțelept în legătură cu modul cum trebuie trăită viața. În Miradoniz procedează ca un scenograf.” (p. 26). Comentând Antropomorfism, Alex Ștefănescu va analiza și lexicul, plasând, tot așa, poemul într-o serie eminesciană cu anumite caracteristici. Din această perspectivă, particularitățile unui anumit poem definesc nu numai textul respectiv, ci o „direcție” întreagă a unei opere poetice, pe care criticul e vădit bucuros să o regăsească aici. Din nou, un anumit text – de data aceasta, satiric – reprezintă confirmarea directă a unei interpretări făcută deja de Alex Ștefănescu poeziei lui Eminescu. Iarăși, criticul va pune poemul analizat în perspectiva operei, în care el se integrează organic și retoric: „În poeziile sale grave, Eminescu folosește un vocabular minim, care coincide în linii mari cu fondul principal de cuvinte al limbii române. În poeziile satirice, el recurge, dimpotrivă, la un lexic bogat până la excentricitate, exploatând și argoul, și franțuzismele, și terminologia științifică, și expresiile latinești și tot ceea ce mai găsește în uimitoarea lui memorie lingvistică.” (p. 104). Alte exemple mai pot fi aduse, pentru a arăta această resemnificare critică. Fiecare text aduce o confirmare (uneori, eclatantă) a extraordinarei „hărți” poetice eminesciene; iar opera, în întregul ei, se „intersectează” într-un punct sau mai multe cu textele care îi compun capitolul postumelor.
Cu o remarcabilă vivacitate critică, probată prin numeroase observații pătrunzătoare și decodări subtile ale lirismului eminescian, autorul nu are complexe în a polemiza cu unii dintre cei mai importanți exegeți ai lui Eminescu, de la Călinescu la Negoițescu. Primului îi este reproșată o exacerbare a personalității critice, în raport cu opera comentată, tratată uneori (susține Alex Ștefănescu) cu superficialitate. Celui de-al doilea îi sunt amendate poetizarea în critică și valorizarea postumelor în detrimentul antumelor. Am la rândul meu două obiecții de făcut acestei cărți, altfel, excelente, care se citește cu delectare intelectuală. Prima se leagă de recursul prea frecvent al lui Alex Ștefănescu la comparații (dorite) plastice pentru a explica o idee poetică sau critică. AnalizândMemento mori, autorul ajunge la invenție pură, la fabulație, fără vreo legătură cu textul eminescian, de la care a pornit: „Urmează o lungă și înflorită – și încâlcită – cronică a luptei dintre romani și daci. O cronică greu de citit, dar demnă totuși de a fi citită. Ne putem așeza ca niște pescari, cu undița în mână, pe malul ei, pentru a pescui imagini din fluviul de cuvinte. Și răbdarea ne va fi răsplătită; din când în când, la intervale scurte de timp, vom prinde câte un peștișor de aur.” (p. 56).
A doua obiecție privește hazardarea criticului în lansarea unor supoziții asupra unicității lui Eminescu, date ca adevăruri demonstrate. Din comentariul la Aveam o muză aflăm că „nimeni” nu a mai făcut comparația gândită de poetul nostru. Pe altă pagină, suntem încredințați că luna este descrisă de Eminescu „cum n-a mai fost descrisă vreodată”. Și așa mai departe. Nu exclud, desigur, varianta de a mă înșela, dar eu consider că utilizarea unor termeni definitivi precum „nimeni”, „vreodată”, „niciodată” nu-și are locul în critică. Nu numai că poezia e o suită de teme fundamentale și subiecte abordate (cum constata Eminescu însuși) de atâția autori valoroși, dar avem un invariant în care genul liric, cu toate particularitățile reprezentanților săi, se regăsește. Nici unul dintre poeți nu este – nu mai poate fi – pe deplin original; și chiar Eminescu a asimilat discursuri poetice anterioare pentru a-și scrie opera. În concluzie, poetul analizat aici nu este mare fiindcă nimeni, niciodată n-a mai făcut cutare descriere sau comparație; el este mare fiindcă, sub „presiunea” întreită a invariantului simbolic, tematic și stilistic, a reușit totuși să constituie un capitol distinct în istoria poeziei.
Lectura critică pe care Alex Ștefănescu a făcut-o postumelor eminesciene este, ca și în cazul antumelor, una avizată și totodată proaspătă, cu sugestii interpretative prețioase pentru poezia lui Eminescu și exegeții ei viitori.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius