John Stuart Mill - fragment din "Despre libertate"

[altmariusideea]

#PovesteaZilei

Putem spera că a trecut vremea în care ar fi fost necesară o apărare a „libertății presei“ ca o garanție împotriva cîrmuirii tiranice sau a celei corupte. Am putea presupune că astăzi nu mai este nevoie de nici un argument care să arate de ce nu trebuie să se permită unei puteri legislative sau executive care nu se identifică cu interesele poporului să-i impună acestuia părerile sale și să hotărască ce doctrine sau dispute îi este îngăduit poporului să audă. De altfel, acest aspect al chestiunii a fost argumentat atît de des, și cu atît succes, de către autorii dinaintea mea, încît nu mai este nevoie să insist asupra lui aici.

Deși, în ceea ce privește presa, legile Angliei sînt și azi tot atît de slugarnice ca și în vremea Tudorilor, pericolul ca ele să fie folosite efectiv împotriva dezbaterilor politice este mic, dacă exceptăm situațiile temporare de panică în care teama de răzvrătire i-ar face pe miniștri și pe judecători să se abată de la ceea ce se cuvine1; și, în general vorbind, nu este de presupus că, în țări constituționale, cîrmuirea, fie că este pe deplin răspunzătoare în fața poporului, fie că nu, ar încerca adesea să controleze exprimarea opiniilor, cu excepția cazului în care, prin aceasta, ea s‑ar face organul intoleranței generale a publicului.

Să ne închipuim deci cazul în care cîrmuirea ar fi una cu poporul și ea nu ar intenționa niciodată să-și exercite puterea de constrîngere altfel decît în deplin acord cu ceea ce ea socotește a fi vrerea acestuia. Eu însă contest dreptul oamenilor de a exercita această putere de constrîngere atît prin acțiunile lor, cît și prin acțiunile cîrmuirii. O atare putere este ea însăși nelegitimă. Chiar cea mai bună dintre cîrmuiri nu este cu nimic mai îndreptățită să o exercite decît ar fi cea mai rea dintre ele. Atunci cînd este exercitată în acord cu opinia publică, ea este tot atît de dăunătoare, sau chiar mai dăunătoare, decît atunci cînd este exercitată în pofida acesteia.

Chiar dacă întreaga omenire, cu o singură excepție, ar fi de aceeași părere, și doar o singură persoană ar fi de părerea contrară, omenirea n-ar fi mai îndreptățită să reducă la tăcere acea unică persoană decît ar fi îndreptățită aceasta din urmă să reducă la tăcere întreaga omenire. Dacă o părere n-ar fi decît un bun personal, avînd valoare exclusiv pentru cel în cauză, și dacă a împiedica pe cineva să-și păstreze opinia ar constitui doar un prejudiciu personal, atunci faptul că prejudiciul a fost adus numai cîtorva sau mai multor persoane ar conta întru cîtva. Însă răul făcut prin împiedicarea exprimării unei opinii este ceva deosebit: prin el, întreaga specie umană este prădată, atît posteritatea, cît și generația actuală, iar cei ce nu sînt de acord cu opinia în cauză sînt chiar mai mult prădați decît cei ce o susțin. Dacă acea opinie este corectă, atunci lor li s-a răpit ocazia de a trece de la eroare la adevăr; dacă ea este greșită, ei pierd ceva la fel de profitabil, și anume imaginea mai clară și senzația mai vie a adevărului, produsă prin coliziunea acestuia cu eroarea.

Cele două ipoteze trebuie examinate separat, fiecăreia dintre ele corespunzîndu-i o altă linie de argumentare. Nu putem fi niciodată siguri că opinia pe care ne străduim să o înăbușim este greșită; iar dacă am fi siguri că este greșită, înăbușirea ei ar fi tot un rău.

Mai întîi: opinia pe care autoritatea încearcă să o suprime ar putea fi adevărată. Cei ce doresc să o suprime contestă, desigur, adevărul ei; dar ei nu sînt infailibili. Ei nu au dreptul de a decide chestiunea pentru întreaga omenire, lipsind astfel pe toți ceilalți de posibilitatea de a judeca singuri. Cei ce refuză să asculte o opinie deoarece sînt siguri că ea este greșită presupun că certitudinea lor este unul și același lucru cu certitudinea absolută. Orice înăbușire a unei dezbateri ascunde o presupunere de infailibilitate. Pentru a condamna înăbușirea dezbaterii este suficient acest argument obișnuit, căruia acest caracter uzual nu poate să-i strice.

Din nefericire pentru bunul-simț al oamenilor, faptul că și ei sînt supuși greșelii este departe de a avea, în judecățile lor practice, greutatea ce i se recunoaște în teorie; căci, deși fiecare știe că el însuși este supus greșelii, prea puțini consideră necesar să ia anumite precauții împotriva acestui risc de a greși sau să admită presupunerea că orice opinie, privitor la care au un sentiment de certitudine, poate constitui un exemplu din acea categorie de greșeli pe care ei înșiși au recunoscut că le pot comite. Monarhii absoluți sau alte persoane obișnuite să li se acorde un respect nețărmurit au de obicei o asemenea încredere completă în opiniile proprii, și aceasta aproape în toate domeniile. Oamenii care se află într-o situație mai fericită, avînd uneori ocazia să-și vadă opiniile combătute, și care nu sînt complet neobișnuiți să fie corectați atunci cînd greșesc acordă aceeași încredere nețărmurită numai acelora dintre opiniile lor care sînt împărtășite de către toți cei care îi înconjoară sau de către cei cărora le poartă în general respect; căci, în măsura în care omului îi lipsește încrederea în capacitatea de a judeca de unul singur, el se bizuie de obicei orbește pe infailibilitatea „lumii“ în genere.

Și cum, pentru fiecare individ, lumea nu înseamnă decît acea parte a ei cu care vine el în contact — partidul, grupul, biserica sau clasa căreia îi aparține —, acela pentru care „lumea“ înseamnă ceva atît de cuprinzător cum ar fi țara sau epoca sa poate fi considerat, comparativ vorbind, ca fiind aproape un liberal și un om cu vederi largi. Nici că este zdruncinată vreun pic credința sa în autoritatea colectivă de conștiința faptului că alte epoci, țări, grupuri, biserici, clase și partide au gîndit, ba chiar gîndesc și azi, în modul exact opus. Responsabilitatea pentru faptul de a se afla în directă opoziție cu „lumile“ avînd păreri diferite, ale altor oameni, el o trece asupra lumii sale; și niciodată nu-l tulbură faptul că numai un simplu accident a hotărît care dintre aceste numeroase lumi să facă obiectul încrederii sale și că aceleași cauze care au făcut ca el să fie un anglican din Londra ar fi putut să-l facă să fie un budist sau un confucianist din Beijing. Și totuși, este în sine tot atît de evident pe cît ar putea-o dovedi argumente nenumărate că epocile nu sînt cu nimic mai ferite de greșeală decît indivizii, în fiecare epocă fiind susținute opinii care, în epocile următoare, au fost socotite nu doar greșite, ci chiar absurde; și este la fel de sigur că multe opinii astăzi unanime vor fi respinse în epocile următoare, pe cît este că multe altele, cîndva unanime, sînt azi respinse.

Obiecția la care ne putem aștepta față de acest argument va îmbrăca probabil o formă asemănătoare celei ce urmează. În interdicția de a propaga o eroare, presupunerea infailibilității nu este implicată mai mult decît în orice alt lucru pe care autoritățile îl fac pe baza propriei judecăți și responsabilități. Judecata este dată omului ca să o poată folosi. Întrucît ea poate fi folosită greșit, să li se recomande oare oamenilor să n-o folosească deloc? A interzice ceea ce crezi că este periculos nu înseamnă a pretinde că ești scutit de orice greșeală, ci a îndeplini datoria ce-ți revine, datoria de a acționa conform propriilor convingeri conștiente, chiar dacă ești supus greșelii.

(fragment din „Despre libertate” de John Stuart Mill)