De ce au semnificație deosebite visele pentru noi? De unde această pornire relativ irațională de a ne agăța de fantasme, de închipuiri, plăsmuite de capricioasa noastră conștiință? Insistente, exasperante chiar, anumite vise doresc să stăruie, să acapareze lacom întregul spațiu moral, să ne întunece luciditatea sau să ne domolească avântul existențial. Visul ca prelungire a existenței, visul ca replică la mizeria cotidianului, un întreg potențat de minuscule fragmente, de idei nerostite sau de planuri niciodată duse la capăt. Am avut recent un astfel de vis: era o seară mohorâtă și ploioasă de noiembrie, stăteam în fotoliu în fața computerului și citeam ceva, iar motanul meu se insinuase în poală așteptând cu interes să îi ofer recompensa păturii trase peste frigurosul său corp. Am adormit greu, printre tresăriri și travaliu intelectual pentru a mă vedea într-un decor inedit, populat de absențe, dominat de lacune, stăpânit de lipsuri și grevat de vid. Mă uitam cuprins de mirare la straniul și dezolantul tablou, atunci când lângă mine și-a făcut prezența un domn necunoscut, anonim, dar impunător. Cu vocea calmă și egală, a început să vorbească: „Bine ai venit în universul pe care am încercat să îl construiesc din pasiune și interes nedisimulat, dintr-un neînțeles har de a scotoci în minunata și tristă lume a manuscriselor pierdute. Aș vrea să îți vorbesc, să îți explic despre ce este vorba, cu condiția să accepți această convenție.”

Cum răspunsul afirmativ mi se citea în ochi, ineditul meu partener de discuție a continuat:

„Sunt copleșit de durere și apăsat de o persistentă tristețe atunci când încerc să cuprind cu mintea istoria pierderilor noastre. Or, așa cum se știe, o pierdere iremediabilă produce dezolare, naște adânci regrete și răscolește sensibilități. Dar câte nu a pierdut umanitatea? Nu suntem în bună măsură rezultatul unor lipsuri, bastarzi ai chinuitoarelor hemoragii sau ale șanselor ratate?” „Despre ce vorbiți, maestre?” am întrebat ușor nedumerit, dar cuprins în același timp de un fior pozitiv. „Ai dreptate, a venit prompt replica. Încă nu am definit rostul prezenței noastre, așa cum nu am precizat rațiunea abulicului nostru dialog. M-a preocupat în ultimul timp soarta cărților pierdute, distruse sau uitate de nemilosul destin omenesc. Mă obsedează imaginea flăcărilor inabile și expansive ce cuprind bibliotecile, așa cum s-a întâmplat întotdeauna în istoria noastră. A ars Biblioteca din Alexandria, s-a stins biblioteca Cotton de Ashburnham House (ce nume predestinat, totuși, ash, burn, putea exista altă finalitate?), la fel cum a mușcat grăbit focul din corpul Bibliotecii Centrale Universitare din București, în dramaticele zile ale revoluției din decembrie 1989. Ce este în neregulă cu oamenii, de ce pierdem constant lupta cu ignoranța, cu nepăsarea? De ce cărțile devin un teritoriu fragil, în pofida mesajului lor așa de puternic? Sunt idei care au schimbat mersul lumii, sunt pasaje care au zguduit chiar și cele mai rigide conștiințe, sunt fraze purtătoare de sens înalt ce au bătut zadarnic la ușa schimbării. Au existat ele cu adevărat? Nu știu, dar așa îmi place să cred.

Care a fost mobilul care l-a determinat pe Umberto Eco să scrie geniala sa carte, „Numele Trandafirului?” A fost ideea că partea a doua a Poeticii lui Aristotel ar fi supravețuit și risca să tulbure atât de imobila ordine socială a Evului Mediu. Îți poți închipui, o carte să fie echivalentul unui cataclism natural, niște cuvinte să fie mai dure decât plumbul gloanțelor sau oțelul tunurilor? Dar câte nu s-au pierdut de la Aristotel? Unde sunt discursurile sale elogiate de Cicero? Îmi închipui cu riscul de a specula contrafactual, ce fecunde vor fi fost ideile din respectiva lucrare, ce mesaje pline de miez erau înșirate acolo. Dar Cicero însuși, far al intelectualității antice, compromis însă prin activitatea politică, ne-a lăsat atât de multe reflecții pierdute ireversibil. Ce paradox constituie Roma, eterna cetate, deschizătoare de drumuri, creatoare de punți universale. Împăratul Claudiu a scris o Istorie a etruscilor, precum și un Dicționar etrusc, ambele pierdute. Or, azi, putem citi inscripțiile etruscilor fără a fi în stare să le descifrăm în absența acestei mine de informații. La fel, impresionanta Istorie a Cartaginei, scrisă în opt volume de același împărat, s-a pierdut (ce blestemat împărat erudit). Dar câte nu s-au pierdut de la romani, de la Tit Liviu până la Ammianus Marcellinus. Întreaga istorie a Antichității ar putea fi rescrisă dacă, printr-un miracol, aceste manuscrise ne-ar onora cu prezența lor fizică.”

„Pari îngrijorat, abătut, amice”, mi-a spus partenerul meu de dialog. „Chiar sunt, am răspuns. În calitate de istoric, mă gândesc ce mult ne lipsește scrierea împăratului Traian despre cucerirea Daciei. Ne-a rămas o singură frază din ea, dar ce înseamnă o frază în raport cu o importantă cucerire? Câte mituri ar fi fost spulberate, câtă cunoaștere a enigmaticilor noștri strămoși ne-ar fi putut revela această scriere. Ce s-a întâmplat, totuși, cu romanii, atât de raționali și meticuloși de au permis ca aceste manuscrise să rămână inaccesibile istoriei? Ce stranie amnezie i-a lovit, ce blestemate mobiluri au avut de nu au copiat respectivele cărți în mii de exemplare, nu le-au gravat în piatră pentru a supravețui etern?”

„Barbarie, distrugere, perioade de invazii, de revolte, de interminabile conflicte au constituit tot atâtea pretexte pentru a distruge patrimoniul cultural al civilizațiilor. În fond, ce este mai ușor decât să distrugi o carte? Câtă cunoaștere irosită în van. Aș putea să îți vorbesc mult de precursorii matematicii, care au avut intuiția și geniul necesare pentru a descifra misterele lumii noastre fizice. Minți strălucite, firi combative au raționat corect în ceea ce privește subtilitățile geometriei sau teoria asupra numerelor. Îl știm cu toți pe Einstein, dar câți cunoaștem faptul că mulți au generat premisele teoriei sale, fără ca aceste idei să se perpetueze până în zilele noastre. Matematică, fizică, astronomie, toate au fost cercetate, analizate și decantate de numeroși savanți și gânditori, dar concluziile lor au dispărut iremediabil. Dacă ar fi supravețuit lucrarea lui Speussipus, istoria algebrei ar fi arătat complet diferit. Dar Thales, care ar fi înțeles dinamica universului nostru, nu ar fi grăbit tentația niciodată potolită a omului spre cunoaștere? S-au pierdut comedii antice, scrieri fundamentale pentru înțelegerea omului și a contextului în care acesta a evoluat, idei grandioase ce ar fi înlăturat dubiul, concluzii ce ar fi schimbat moravurile, concluzii ce ar fi potențat geniul uman.”

„Știm despre existența acestor manuscrise, dar la asta se reduce hemoragia noastră intelectuală?” am întrebat. „Nici vorbă, mi-a răspuns ghidul. Istoria lacunelor este masivă, imensă, grozavă și presupune mult mai mult decât atât. Au fost poeți de excepție care au dispărut prematur văduvindu-ne de o excepțională operă. Sunt scriitori care au refuzat să mai scrie ratându-și propria nemurire. Au fost gânditori obnubilați, încarcerați, exilați, care au ratat șansa de a își promova sistemul de gândire. Au fost manuscrise pierdute, uitate sau ascunse până la dispariția lor finală. O istorie a lacunelor nu este atât despre ce a fost cât despre ce ar fi putut să dăinuie, să reprezinte umanitatea. Virginia Woolf a avansat posibilitatea existenței unei surori gemene a lui William Shakespeare, la fel de potentă intelectual, dar care nu a putut să se afirme din cauza contextului misogin al epicii în care trăia. Câte genii nu au pierit astfel? Câte minți strălucite nu au avut șansa unei educații adecvate însoțită de publicarea a unei opere pe măsură din cauza condiționărilor ideologice sau materiale? Voi, istoricii, fugiți de spectrul țesăturii contrafactuale, atât de dulce în acest caz. Nu există orgie intelectuală mai intensă decât cea în cadrul căreia putem să ne imaginăm ce ar fi scris precursorii noștri sau au scris și s-a pierdut. Speculații, interogații futile, fade interogații, poate, dar o dedublare benefică menită a răcori gândul și a potoli pasiunea.”

Nici nu realizam că în timpul discuției noastre decorul se configura propriilor rațiuni, condiționate de obiectul dialogului. Eram când la București, fugind de gloanțe trase din infinit, când la Praga, pe urmele lui Shakespeare și a sa misterioasă lacună biografică, când la Alexandria contemplând distrugerea unui tezaur inestimabil, când în Statele Unite ale Americii privind cu tristețe povestea lui Ishi, ultimul supraviețuitor al furiei albe mânată de interese mercantile. În tot acest timp, misteriosul meu interlocutor perora, fără urmă de epuizare, despre soarta manuscriselor pierdute, despre scenarii de film și idei apuse, despre copilăria sa și interesul dobândit pentru misterios, inaccesibil, la pachet cu pasiunea pentru matematică. Îl auzeam ca într-un surd ecou cum vorbea despre notițe făcute pe marginea unei cărți, motiv de aprinsă dezbatere, despre șansă și ghinion, despre Iordanes și Platon, despre Beowulf și scrierile Marchizului de Sade arse de propriul său fiu. Auzeam ceva indefinit despre Lord Byron, cel care s-a dus să se jertfească pentru visul grec de eliberare de sub dominație otomană și ale sale Memorii distruse de oameni certați cu propria lor inteligență. Totul se transformase într-un vârtej de nesuportat, într-un torent năvalnic de informații exacte, transpuse într-un limbaj accesibil, mieros pe alocuri, dar încărcat de disperare. În fond, oamenii sunt muritori, iar existența lor efemeră. În schimb, operele acestora ar fi putut fi durabile, ar fi influențat mersul lumii, ar fi schimbat mentalități sau ar fi dezintegrat întunericul ideatic. Oricum, ce poate fi mai dureros decât distrugerea unor manuscrise, arderea unor idei, îngroparea unor mesaje. Poate doar pasivitatea torționarilor. Ce durere profundă în fața acestei frenezii de distrugere. Dispariția unor pagini reprezintă apusul umanității însăși. Ruina unei biblioteci semnifică distrugerea fragilului echilibru uman, măcinat perpetuu de conflicte ce ar fi putut fi evitate printr-o mai bună cunoaștere a acestor manuscrise superbe prin absența lor. Lacrimi, furie, neputiință, resemnare, toate devin palide în raport cu această moștenire pierdută. Aș da orice, Universul însuși la schimb cu câteva biete pagini atinse fizic de trecerea timpului, dar atât de actuale din punct de vedere ideatic. Aș rescrie istoria umanității, aș trece peste orice obstacol, aș renunța la principii, mi-aș lepăda crezul pentru privilegiul de a aprofunda această comoară umană, vai, atât de inaccesibilă.

„La ce te gândești, tinere?” m-a întrebat într-un final călăuza mea prin lume visului. „Mă gândeam la frumoasele versuri ale lui Minulescu: Cheia ce mi-ai dat aseară/ Cheia de la Poarta Verde/ Am pierdut-o chiar aseară/ Dar ce cheie nu se pierde? Dacă aceste manuscrise despre care mi-ați vorbit, existente sau doar posibile, reprezentau niște chei menite să contribuie la deschiderea intelectului uman, ce tristă îmi pare absența lor. (Dar ce manuscris nu se pierde?) Din nefericire, nimeni nu s-a gândit să facă un duplicat. Câte uși am fi izbit, câte febrilitate am fi depus la percheziția domiciliară în căutare de sensuri ascunse. Dar nu există nici uși, nici chei, există doar regret pe care l-ați transpus atât de frumos cu autoritatea dumneavoastră tutelară mie, inocent și habarnist martor al acestei aventuri ludice.

Nu îmi rămâne decât să dezvălui identitatea agreabilui meu ghid: se numește Bogdan Suceavă, titrat matematician și prolific romancier, stabilit în Statele Unite ale Americii și care și-a propus și a reușit, iată, să scrie o frumoasă „Istorie a lacunelor. Despre manuscrise pierdute.” Vasta sa cultură generală și irezistibilul său talent sunt garanția faptului că lectura acestei cărți vă va induce sentimente contradictorii, dar profunde. Eu unul am reușit să captez doar o mică parte din esența cărții, care reprezintă mult mai mult. Vă revine misiunea de a o cerceta, de a o citi și de a broda vise în jurul ei.

2326142-0https://i1.wp.com/bookhub.ro/wp-content/uploads/2017/12/2326142-0.jpg?resize=600%2C909 600w, https://i1.wp.com/bookhub.ro/wp-content/uploads/2017/12/2326142-0.j... 660w" sizes="(max-width: 198px) 100vw, 198px" width="198" height="300" />Editura: Polirom

Anul apariției: 2017

Nr. de pagini: 176

ISBN: 978-973-46-7065-9

Foto: lansarea cărții –  Gaudeamus 2017