Iscusinţele şi uricele limbii – Schiţă de program

[altmariuspress]

Iscusinţele şi uricele limbii – Schiţă de program –  de Andrei Ionescu   http://www.romlit.ro/iscusinele_i_uricele_limbii__schi_de_program_ Motto:  „Mult iscusita vremii slovă / nu spune clipa milostivă / ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul/ şi veselia deopotrivă” (Goga)  Neîndoielnic, scriitorul român are o patrie generoasă – limba, bogată, suplă, iscusită. Se plângea cândva cronicarul, cum ştim, că am ajuns de hula şi ocara altor neamuri din pricină că ne lipseşte scrisoarea, adică documentele vechimii şi nobleţei noastre, a românilor, care de la Râm ne tragem. Şi mai de departe, desigur, de la Tărtăria, şi de la Cucuteni, şi de la Sarmizegetusa, şi de la cronica plăcilor de aur de la Sinaia.  Ei bine, puţinătatea documentelor e suplinită cu asupra de măsură de împlinirile limbii, care constituie tot atâtea urice de moştenire iscusit administrată.  Pornim la drum, de aceea, cu două cuvinte: iscusit şi uric, unul getic (sau moeso-gotic), celălalt latin, ce dezvelesc sursele primordiale ale limbii române. Limba e scrisoarea noastră.  Motto-ul ales din Goga ne arată că iscusinţa e o vocabulă complexă, cu o încărcătură semantică nu numai bogată, ci şi diversă şi chiar contradictorie, putând oscila între excelenţa pozitivă (abilitate, podoabă a frumuseţii) şi cea negativă, vecină cu eschiva şi ascunderea gândului. Îndeobşte asociem iscusinţa cu desăvârşirea, deopotrivă în ordinea intelectului şi în ordinea artei. Iscusinţa e isteţime, înţelegere promptă, înţelepciune, pricepere şi totodată, îndemânare, destoinicie, măiestrie artistică.  Un demers iscusit pentru a depista originea cuvântului (sau uricul) ar putea fi (şi chiar optăm pentru el adjudecânduni- l rapid! – sublinierile anticipează sensul etimonului) şi iată este, în chip de sprijin, recursul la corespondenţa cu franceza, în care ne întâmpină echivalentul perfect al cuvântului românesc, şi anume choisi = c’est qui est excellent, distingué: c’est du choisi.  În română, iscusit e participiul substantivat al verbului iscusi, fals slavism, în realitate cuvânt germanic vechi, la fel ca în franceză, unde verbul choisir e socotit a proveni neîndoielnic din germ. kausjan = goûter, şi are sensul: prendre, adopter de préférence. Expresia choisir de l’oeil ne atrage atenţia că alegerea iscusită trebuie să fie înţeleaptă, justă şi totodată promptă, rapidă, dat fiind că există riscul opţiunii neinspirate, atunci când nu ne lăsăm călăuziţi de prima intuiţie şi când pregetăm şi zăbovim la nesfârşit: à force de choisir, on prend le pire. „Alege până culege” spunem noi despre nehotărâtul care, tot alegând, rămâne cu partea cea mai proastă.  Germanicul kausjan (luat de francezi din franconă sau din gotică) există şi în moeso-gotica dunăreană şi s-a păstrat în coajă, precum şi în antroponimele Coja, Coşea etc. Kausjan e cauzativul lui kiusan, care a lăsat urme şi în italiana veche:  ciausire, cu compusul us-kiusan, înrudit pe plan indoeuropean cu latinescul gus-tus, gusto. Din acest compus, uskiusan, derivă iscusi. Ne mulţumim cu (sau alegem!) un singur exemplu, din I Tesaloniceni 5,21: „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine” = Aththan all uskiusaith. Thatei guth gahabaith. Ceea ce în vetus latina sună: Sed omne probetis, quod bonum sit teneatis (rom. ţineţi). Iar în versiunea lui Ieronim: Omnia autem probate, quod bonum est tenete. Să mai remarcăm în treacăt, ca o probă a apropierii dintre moeso-gotică şi latină (asupra căreia vom reveni, prin forţa lucrurilor, cu alt prilej), pe lângă continuitatea tener – ţine, marcată prin subliniere, corespondenţă (ga)-haban – habere. Iar în alte exemple din Biblie corespondentul lui uskiusan e gustare. Deocamdată, atât despre iscusire.  Să trecem la uric, fals maghiarism, care derivă din latinescul origo,-iginis. Cuvântul moştenit uric modificându-şi uşor înţelesul şi dobândind specializările concrete :1. Moşie care se bucură de imunitate; 2. Hrisov de consfinţire a imunităţii, a permis şi chiar a cerut ulterior acoperirea sensului originar prin recurgerea la un „cultism” cu aceeaşi origine, şi anume chiar cuvântul origine, care în fond nu face altceva decât să ne întoarcă, pe cale cărturărească, la etimonul uricului, origo, cuvânt recuperat atât de fidel încât pare „păstrat” în mod latent, într-un registru cult supus risipirilor şi reconstituirilor.  Uricul este (se putea altfel?) un cuvânt foarte vechi, atestat prima dată la 1392. Extrem de semnificativ pentru vechimea şi primordialitatea este faptul că, întrun document din 1679, un bun creştin socoteşte că uricul e chiar Domnul Dumnezeu. Un alt document (a. 1529) consemnează faptul că „acei munţi sântu daţi sfintei mănăstiri de cându s-au descălecat Ţara Moldovei, şi noi avem uric încă de la Alexandru Vodă cel Bunul”.  Uricul posedă o strălucită aură de vechime, de prestigiu, de inviolabilitate. De aceea într-un alt document ni se atrage atenţia asupra unui teren moştenit: „Să nu-l învăluiţi cu ocolul, căci se află în uricele cele bătrâne” (a. 1617). Tot de aceea N. Costin aminteşte de un uric care „cu mare cinste şi ţeremonie fu cetit”.  Nu e de mirare că scriitorii intuiesc cu instinct sigur originea cuvântului: „Hrisoavele şi uricele sunt izvorul cel mai însemnat al istoriei românilor”, scrie Bălcescu. Iar Asachi ne asigură că „o limbă latină şi un spirit răsbelic mărturisesc uricul roman”.  În Moldova Evului Mediu uricul era actul de privilegiu garantat pentru comunele libere şi se numea uricul târgului. La Gheorgachi găsim încă o dovadă a vechimii şi prestigiului de origine într-un pasaj în care vorbeşte despre uricari: „Între diecii divanului erau câte cinci şi şase uricari, oameni bătrâni, talmăcitorii şi făcătorii uricelor celor slavoneşti”. Iar uricaşul (cuvânt azi aproape uitat) era moştenitorul, succesorul, urmaşul. În ordinea credinţei, creştinii sunt uricaşii lui Hristos. Destul, deocamdată. Rubrica noastră cată să fie, prin urmare, pe de o parte, un florilegiu de iscusite expresii ale limbii vechi şi noi, un fel de morceaux choisis însoţite de scurte comentarii, iar pe de altă parte, în chip de întemeiere şi susţinere a iscusinţelor limbii, o încercare de a stabili, cu mai multă încredere decât îndrăznim să ne îngăduim de obicei, prin noi ipoteze etimologice, originea cuvintelor, apelând la fondul vechi de dublă sorginte esenţială şi masivă: moeso-gotică şi latină.  E moştenirea de iscusinţă şi uric a străbunilor, pe care astfel noi, uricaşii lor de azi, îi veşnicim. Să fie cât lumea sau, cu o veche şi iscusită expresie pentru vecie, „cât uricul pământului”.  Alte articole de Andrei Ionescu Tipăreste Cuprins Nr. 44