Pe 19 martie 2013, lumea artistică aducea un ultim omagiu celei care a vrăjit spectatorii prin rolurile interpretate, atât în teatru, cât şi în film: Irina Petrescu.
Un articol de Monica Andrei|18 Martie 2014
Se spune despre unii oameni că au farmec. E o însuşire ce înglobează mici detalii din personalitatea fiecăruia care nu pot fi copiate sau împrumutate. Nu se pot da lecţii de farmec. Astăzi, când moda uniformizează tot: aceeaşi coafură, machiaje identice, rochii sau pantaloni în serie, e necesar un anumit fel de a fi, de a privi, de a vorbi, un anume farmec care să te deosebească de toţi ceilalţi, pe care singur nu-l poţi defini, da pe care cei din jur îl pot aprecia.
Irina Petrescu era cunoscută pentru distincţia, eleganţa şi frumuseţea sa. Nu era ostentativă în nimic. Era discreţia personificată. Avea un farmec inefabil, de care ea nu era conştientă, ceea ce a făcut-o să fie mai fermecătoare în faţa lumii. Chiar şi atunci când îşi punea o rochie simplă, părea făcută de cel mai renumit croitor, iar când îşi strângea părul într-o basma neagră sau albă, o putea concura uşor pe faimoasa Lady Di, cu ale ei excentrice şi luxoase pălării.
Avea 17 ani când a jucat o femeie de 25 de ani în filmul „Valurile Dunării”, la 18 ani avea deja un rol de femeie de 30 de ani în filmul „Poveste sentimentală”, iar la 30 de ani interpreta o fată de 17 ani, semn că „frumuseţea nu are vârstă”, aşa cum spunea chiar ea: „Dacă frumuseţea poate servi adevărului, o accept şi chiar o salut. Dar a machia adevărul, astăzi, mi se pare un act retrograd.”
A absolvit Institutul de Teatru în 1963, la clasa profesorului Ion Şahighian, având printre colegii de clasă pe Ştefan Iordache, Emil Boroghină, Leni Pinţea, Dionisie Vitcu etc.
Despre profesorul de la clasă şi despre cum a pregătit rolul pentru spectacolul de absolvire a facultăţii, îşi aminteşte (în „Tinereţea actorilor”, de Elisabeta Munteanu): „Ne propusesem, cu teribilismul specific vârstei, dar şi cu o incandescentă dăruire, să demonstrăm de ce suntem în stare şi să-i facem «praf» pe elini, să le oferim o lecţie despre cum se joacă tragicii greci… Cu ochii aţintiţi în reflector – doamne, ce lamentabil truc! – mi-am rostit cu sfâşietoare durere implorarea către Agamemnon, lacrimile şiroindu-mi pe obraz. La privirea întrebătoare a maestrului Şahighian am roşit. De atunci, îmi cenzurez cu maximă exigenţă fiecare cuvânt, fiecare gest… Da, da… am avut noroc…
Dacă întâmplarea ar fi făcut să nu-mi însoţesc părinţii într-o seară la «Continental» ci să rămân acasă să-mi pregătesc seminarul de a doua zi, eram studentă la Filologie, probabil că n-aş fi ajuns niciodată să o interpretez pe Ifigenia. Dar întâmplarea a vrut să merg, acolo să mă observe Savel Stiopul, să-mi propună probe pentru un film şi să mă sfătuiască să dau examen la Teatru. Filmul acela nu s-a mai realizat, pozele au rămas undeva în sertar, după un timp Liviu Ciulei le-a găsit şi m-a distribuit în «Valurile Dunării»… Apoi marele meu noroc a fost profesorul Şahighian.
Tot ce ne-a învăţat în studenţie în a fi slujitori devotaţi ai scenei n-a fost apoi niciodată contrazis. Ne-a învăţat disciplina, riguroasa disciplină în teatru, respectul pentru cel alături de care joci, şi în ultimul rând, respectul, marele respect pentru public. Ne-a învăţat şi ceea ce nu se poate învăţa şi se respiră: măsură, bunul simţ scenic, misterul unui personaj, fireşte un mister real, izvorât din ceea ce arată, dar şi ascunde în el.
Lecţiile sale erau la nesfârşit mereu altele, dar în esenţă egale cu ceea ce Hamlet le spune actorilor. Ne-a învăţat că actorul e o persoană publică, un mic prototip ideal, în special pentru tineri, a cărui viaţă e urmărită şi ca atare trebuie să fie impecabilă. De la el am învăţat cum să ne îmbrăcăm, am deprins oroarea de vulgaritate, de insolenţă, de exhibiţionism.”
„Cea mai mare concesie: să dai publicului exact ce aşteaptă el de la tine. Publicul trebuie contrazis. Cu blândeţe, dar contrazis. De multe ori îi place, bănuiesc…”, mai spunea Irina Petrescu.
A fost actriţa Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra”. La Teatrul Metropolis, a jucat în două spectacole. Apoi s-a stins, la 71 de ani. Strălucea în lumina rampei şi dezlănţuia furtuni de aplauze la final.
Prin anii ’70, devine cunoscută şi în teatru după interpretarea rolului „Lena” din spectacolul cu piesa „Leonce şi Lena” de G. Büchner, în regia lui Liviu Ciulei, unde l-a avut partener pe Ion Caramitru. Spectacolul a avut o premieră pe scena unui teatru din Florenţa şi un succes răsunător în multe ţări europene, în urma turneelor efectuate.
În ţară a fost contestat vehement la vremea respectivă de către critici. S-a jucat timp de zece ani la „Bulandra” şi s-ar mai fi jucat, dacă Marin Moraru n-ar fi plecat la Teatrul Naţional. Era de neînlocuit.
Irina Petrescu a avut roluri importante în film, teatru radiofonic şi teatru TV, în regia unor nume de prestigiu ca: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Gheorghe Vitanidis, Mihai Iacob, Virgil Calotescu, Ion Popescu-Gopo, Dinu Tănase, Andrei Blaier, Manole Marcus, Iulian Mihu, Dan Piţa, Mircea Veroiu.
A fost colegă la Institutul de Teatru cu Ştefan Iordache. O mare iubire s-a născut între ei, după terminarea studiilor. Actorul o vedea ca o vedetă, pentru că avusese un rol important în film, era cunoscută. „Am primit o scrisoare, la început nici nu ştiam de la cine e. Îmi scria că îi e dor de mine şi că vrea să mă vadă. Faptul că cineva se îndrăgostise de mine, o actriţă cunoscută, cum devenise Irina Petrescu, m-a copleşit. Am iubit-o şi eu, atunci, pentru iubirea ei. Dar, ca într-o telenovelă caraghioasă, părinţii ei nu m-au vrut. Cu tatăl ei am avut câteva discuţii. Mi-a spus în faţă: «Cum îţi îmaginezi că eu, un doctor, o să-mi las fiica să se mărite cu un copil de croitor, cu un derbedeu?» Încerca să-mi demonstreze că nu am nici un viitor, că sunt un nimeni. Dădusem nişte probe pentru filmul «Duminică la ora şase». Pintilie mă asigurase că am luat rolul. Aveam parteneră pe Irina. După câteva zile m-a sunat asistentul lui să-mi spună că nu voi mai fi distribuit. Părinţii Irinei nu erau de acord.” (citat din volumul „Regele Scamator Ştefan Iordache”, de Ludmila Patlanjoglu)
Apoi actriţa a fost căsătorită două luni. După tragicul accident de maşină în urma căruia părinţii ei au decedat, Irina Petrescu ar fi vrut să reia relaţia cu fostul coleg de facultate. Ea era divorţată. Dar Ştefan Iordache era deja cu Liliana Tomescu. De atunci, şi-a trăit viaţa sentimentală cu multă discreţie şi s-a dedicat meseriei.
De-a lungul carierei sale, Irina Petrescu a primit numeroase distincţii şi premii: Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Ofiţer, de către Preşedinţia României (2000), Premiul „Aristizza Romanescu” în domeniul artelor spectacolului, acordat de Academia Română pentru „creaţia teatrală şi cinematografică” (2011), Premiul pentru întreaga carieră la cea de-a şasea ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) (2007), Premiul Uniunii Teatrale din România (UNITER) pentru întreaga activitate (2003).
Foto Irina Petrescu: captură ,,Suflete tari”
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius