Intristare spre pocainta si o intristare spre depresie

[altmariustotal ortodox]

Sunt oameni care traiesc intristarea cu rabdare, pocainta si rugaciune, traire care naste in cele din urma bucurie. Dar sunt si oameni care cuprinsi de intristare, uita de Dumnezeu si de semeni si sunt intr-o permanenta stare de contrazicere, nepasare si indiferenta, stari care duc la multa tristete.

Omul din prima categorie amintita nu cauta sa puna intrebari, ci poarta intristarea multumind pentru toate. Dimpotriva, ceilalti oameni nu se mai opresc din a pune intrebari: De ce eu? De ce mie? … Iar aceste intrebari nu-l fac mai linistit, ci il conduc pe om la disperare si deznadejde. Iar diavolul se multumeste cu prapastia in care arunca sufletul prin deznadejde.

Trebuie sa stim ca nu orice necaz care vine peste noi este o urmare a vietii noastre pacatoase. Sunt si oameni bine placuti lui Dumnezeu care nu sunt lipsiti de incercari. Sfintii Parinti ne invata ca intristarea care nu este insotita de pocainta, nu aduce niciun folos bun omului. Putem plange pentru propriile pacate, dar nu avem dreptul sa ne pierdem nadejdea in mila lui Dumnezeu.

Referindu-se la tristete, Sfantul Ioan Gura de Aur spune "Dumnezeu a pus tristetea in noi. Dar nu ca sa ne facem rau, la vreme si in situatii nepotrivite, distrugandu-ne astfel sanatatea sufletului si a trupului, ci ca sa dobandim prin ea cat mai mult folos duhovnicesc. De aceea, nu trebuie sa ne intristam atunci cand patim ceva rau, ci atunci cand savarsim ceva rau. Insa noi am facut totul pe de-a-ndoaselea. Astfel, chiar daca am savarsi nenumarate rele, nu ne intristam, nici nu ne pare rau. Dar daca patim si cel mai mic rau, cadem in cea mai adanca mahnire si nu ne mai gandim ca tristetile sunt semnul grijii pe care Dumnezeu o are fata de noi".

Daca se va intampla sa fim cuprinsi de intristare, nu trebuie sa ne lasam coplesiti de ea, caci ea a fost ingaduita cu scopul de a ne tine departe de pacate si de a ne pocai pentru cele rele savarsite.

Iulian Predescu