Dintre romanele care au primit Premiul Goncourt, cel mai recent tradus în România este cel al lui Éric Vuillard L’Ordre du jour (Ordinea de zi), laureat în 2017. Volumul a apărut inițial la Actes Sud, iar acum, la noi, la Editura Litera într-o traducere de Mona Apa ce surmontează cu succes dificultățile volumului care constau mai mult în urmarea stilului autorului decît în lexic, acesta fiind unul simplu.
La votul final pentru prestigiosul premiu, Ordinea de zi a avut șase voturi față de cele patru primite de romanul Bakhita, de Véronique Olmi (Albin Michel), tot un non-fiction, biografia sfintei protectoare a Sudanului (1869-1947), vîndută și revîndută ca sclavă pînă cînd, cumpărată de consulul italian la Khartoum, a început în Italia o viață monahală, fiind beatificată (1992) și apoi canonizată de Papa Ioan Paul al II-lea în anul 2000. Bakhita (literal, „Cea norocoasă“) nu s-a tradus încă în limba română.
Și romanul lui Éric Vuillard (născut în 1968 la Lyon), a noua carte a scriitorului, realizatorului de film și scenaristului, este unul atipic. El nu oferă practic o ficțiune, este mai exact o relatare non-fiction a unor evenimente istorice. S-a spus, în țara de origine, că este un „récit“, nu un roman. Personajele sînt reale, invenția epică este puțină și se reduce la o ușoară „romanțare“ a gesturilor și replicilor personajelor, ca într-o docu-drama. Dar și într-o teză a autorului, expusă clar. Este destul de curios că juriul a ales să încununeze această carte și nu o lucrare ficțională, chiar dacă situată într-un timp și spațiu precis definite. Iar alternativa era biografia unei persoane reale: Bakhita.
Pentru a rezuma acțiunea, trebuie spus că romanul este povestea anexării Austriei de către Germania în luna martie a anului 1938. Faptele relatate în roman, dacă putem să-l numim astfel, încep la 20 februarie 1933. În acea zi, Adolf Hitler, care era noul cancelar al Germaniei, din 30 ianuarie 1933, a convocat cei mai mari industriași și oameni de afaceri din țară pentru a le cere sprijin financiar în favoarea statului național-socialist.
Éric Vuillard enumeră cu sarcasm numele celor prezenți și ale companiilor pe care le dirijau. Căci pe ei nu îi cheamă (doar) pe numele civil, ci BASF, Bayer, Agfa, Opel, Siemens, Allianz etc. și, zice autorul, „cotidianul le aparține“. Trebuie să recunoaștem că, la aproape 90 de ani de la momentul evocat în roman, după o criză, un război devastator, divizarea țării lor, un alt război, acesta rece, alte crize mai mult sau mai puțin severe, reunificarea țării, numele acestea ne mai spun „ceva“, asta ca să ne exprimăm eufemistic. Éric Vuillard îi ia cam de sus pe acești domni care au urmat, în 1933, după ce au dat mîna cu noul cancelar, îndemnul lui Hjalmar Schacht, președinte al Reichsbank 1933–1939 și ministru al Economiei (1934 – 1937): „Și acum, domnilor, la casierie!“ Schacht – unul dintre cei trei achitați de la Nürnberg – nu a fost nici măcar membru NSDAP și a spus exact ce trebuia să spună. Faptul că firmele enumerate de Éric Vuillard există și azi, iar „cotidianul le aparține“ i s-o părea autorului francez o faptă pentru care le arată patronilor obrazul, dar nu e un lucru la îndemîna oricui, avînd în vedere evenimentele pe care le-am amintit mai sus și prin care ei au trecut cu brio.
O fi mai jenant să menții un brand 90-100 de ani prin catastrofele istoriei sau să treacă doar 9 zile (5-14 iunie 1940) între începerea ofensivei de pe Somme și căderea Parisului? Armistițiul de la Compiègne s-a semnat pe 22 iunie 1940.
În roman, urmează reconstituirea întîlnirii lui Hitler cu Schuschnigg (Kurt Alois Josef Johann von Schuschnigg) la Berchtesgaden. O fotografie a lui Schuschnigg reprezintă coperta volumelor în ediția originală și în cea românească. Ultima nu menționează în interior cine e personajul de pe coperta întîi. Așadar, ne aflăm la Berghof, reședința lui Hitler, 12 februarie 1938. Datele sînt precise, cele din istorie. A fost „una dintre cele mai fantastice și grotești scene din toate timpurile“, crede Éric Vuillard, deși nu avem despre ea decît relatarea din memoriile lui Schuschnigg.
Teza lui Vuillard este că micile cedări, lașitățile mărunte au, ca-n teoria catastrofelor, efecte majore. Că personaje ca Dolfuss, Schuschnigg, Miklas (președintele Republicii Austria), dar și flegmaticii englezi Halifax sau Chamberlain sînt alice care se adaugă treptat și deodată dezechilibrează balanța. Ei trebuie judecați cu asprime și dispreț. La peste 80 de ani de la evenimente și de la înălțimea unei scriituri cu har, să recunoaștem, e destul de ușor. Mai dificil e pentru un cititor lucid să se întrebe ce-ar fi făcut el atunci, de s-ar fi aflat în locul celor numiți.
Un episod bine și hazliu reconstituit este cel al prînzului de rămas bun al ambasadorului Germaniei la Londra, Joachim von Ribbentrop, la care amfitrion a fost prim-ministrul englez Chamberlain și a participat și Winston Churchill. Era 12 martie 1938. În timpul mesei, demnitarii englezi primesc un bilețel de la Foreign Office: vestea intrării nemților în Austria. Ribbentrop, care urma să revină în Germania ca Ministru de Externe, se face că nu observă nimic și își prelungește mult vizita, destins și ironic.
În fine, romanul relatează așteptarea entuziastă de către austrieci (o parte a lor, desigur, dar semnificativă) a ocupanților care trebuiau primiți triumfal la Viena „cu bucurie indecentă“, cum consemnează autorul. Dar Panzer-ele se gripează și zac pe drumuri. Merce-desul lui Hitler le depășește. Tancurile vor ajunge la Viena transportate cu trenurile, ca o recuzită inertă, iar Hitler va fi ovaționat pe 15 martie în capitala Austriei.
Vuillard e mereu ironic și manifestă un complex de superioritate combinat cu simțul umorului. Germanii sînt caricaturali, în frunte cu Hitler – care este exact „Dictatorul“ întruchipat de Chaplin – și Goering. Liderii austrieci – niște insecte grotești. Englezii nu știu pe ce lume sînt. Francezii nu prea apar, doar Daladier e vag portretizat la Conferința de „pace“ de la München (29 septembrie 1938). El „n-ar crede o iotă“ din ce le spune francezilor despre pacea salvată. Istoria ne arată „respectul misterios pentru minciună“, crede Éric Vuillard.
Volumul încununat cu Premiul Goncourt în 2017 abordează o temă dificilă, dintr-un unghi original. Autorul demitizează istoria prin sarcasm. Toți oamenii politici care au învîrtit cheia pentru răsucirea arcului ce a dus la detonarea celei mai mari catrastrofe a secolului XX au fost niște caraghioși. La fel au fost și cei care le-au dat cu cinism banii pentru a porni mașinăria, ba chiar și cei manipulați în masă peste tot, cît e Europa de mare.
Calitățile literare nu lipsesc poveștii lui Éric Vuillard, ba nici cele cinematografice. Autorul, abil, mizează pe contrastul între lamentabilele abordări politice, tragicul lor deznodămînt și tratarea umoristică a subiectului, între mizele și consecințele uriașe ale unei operații precum Anschluss-ul și tarta servită la prînzul dat de Chamberlain la despărțirea de ambasadorul Ribbentrop. Vuillard dă scrupulos rețeta tartei cu promisiunea (neținută): „Am să vă transmit detaliile despre umplutură și coacere“.
Totul e frumos și plin de efect. Un cititor își poate închipui, adoptînd, tot din fotoliu, poziția scriitorului că el și autorul său sînt mai ageri, mai frumoși și mai deștepți decît micile coleoptere care au făcut istoria. Se poate susține însă și tragismul unor personaje precum Schuschnigg sau Miklas și ale altora, care au trăit vremurile acelea peste tot în Europa, inclusiv pe la noi. Schuschnigg și-a încheiat viața în SUA, după șapte ani de detenție în Europa, în 1977, la aproape 40 de ani de la Anschluss și 80 de viață. Nu cred că au fost patru decenii senine pentru el. Aș paria că a fost mai puțin înclinat spre umor decît Éric Vuillard.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius