Ce legătură ar putea fi între contele Jean Bruno Wladimir François de Paule Le Fevre d’Ormesson, mai pe scurt scriitorul Jean d’Ormesson, membru al Academiei Franceze și premiat al acesteia – pentru romanulLa Gloire de l’Empire – și poetul român Petre Stoica, cultivatorul de mărar și crescătorul de iepuri, „copleșit de gloria” de cetățean al Bulbucatei? Cum pot sta alături un aristocrat care s-a bucurat de cele mai înalte onoruri ale culturii franceze, și nu numai, și boemul care spera, prin opera sa, să aducă „periferia Europei Centrale” spre „Centrul lumii”?
Răspunsul este simplu și complicat, deopotrivă: amândoi au încercat, prin creație, să dezlege „firul labirintului”, care este și firul vieții: de unde venim, unde mergem și ce facem noi pe acest pământ pentru ca-n urma noastră să nu rămână doar „deșerturi, oceane de uitare”.
Amândoi au iubit viața și au fost bucuroși să o mărturisească, Jean d’ Ormesson prin romane, Petre Stoica, prin poezii, dar și unul, și altul au fost de acord că realitatea este vis, că visul leagă lumea de acum de lumea de ieri. De aici și obsesivele lor reîntoarceri în timp, printr-o „arheologie blândă”, culturală, în primul rând, la Jean d’Ormesson, nostalgică, precum „sufletul obiectelor” uitate, la Petre Stoica. O perspectivă temporală total diferită, dar atât de asemănătoare prin forța creației adevărate.
La scriitorul francez „visul bătrânului” este, de fapt, visul lui Dumnezeu, în care enigmele și certitudinile universului mișcă planetele, întunecă și luminează infinitul. O adevărată „birocrație celestă” care pune față în față viața trăită cu absolutul. Prin „insomniile bătrânului”, Petre Stoica recuperează universul idilic al personajelor și obiectelor uitate și demodate, al căror spirit trăiește încă sub stratul de praf peste care cade tihna versului. Prin „caligrafie și culoare”, poetul ne aduce în față fie o vietate cu oase de aer, fie o ultimă zeiță, dar și un timp în care se mai dansează „tangoul de vară” și „valsul amurgului”, până când, ivit dintre nori, „nasturele de os gălbui al lunii” anunță „sfârșitul de sărbătoare”.
Repovestind lumea, Jean d’Ormesson deșiră din „firul labirintului” momentele istoriei, parcurgând temele războiului, călătoriei, dragostei, prieteniei și curajului, așa cum se văd ele în Biblie, în Iliada și Odiseea, în Mahabharata și Ramayana, în Vedele și Upanișadele, în Cartea egipteană a morților și Epopeea lui Ghilgameș, ne poartă prin lumea lui Eschil și Euripide, Dante și Ronsard, Tasso și Cervantes, Shakespeare și Goethe, Chateaubriand și Giraudoux, ca să concluzioneze că, până la urmă, ciudată, inepuizabilă și neverosimilă, „lumea este un roman”.
Dar lumea este și poezie, iar Petre Stoica
ne-o așează în față așa cum este ea, luminoasă și crepusculară, „regală și clovnescă”, așa cum o vede Cornel Ungureanu în comentariul său, cu dulceață de porumbe, carnaval cu husari, bunici fabuloase și domnișoare bătrâne.
Ordinea universului pe care o invocă scriitorul francez rezonează la poetul român cu ordinea lucrurilor mărunte care ne definesc, la altă scară, viața. La amândoi răzbate o pecete a tainei care nu e numai a infinitului galactic, ci și a omului în trecerea sa către moarte.
Sunt doi autori care, în infinitul rece sau în căldura amintirilor, se caută pe ei, rătăciți printre stele sau „uitați – ei înșiși – printre lucruri uitate”. Fiind francez, d’ Ormesson are, după o formulare a lui Răzvan Voncu, „un mod foarte actual de-a fi inactual”. Este Petre Stoica altfel în peregrinările sale prin amintiri?
De la amândoi avem o „lume scrisă”, în maniera în care ne-o explică Martin Puchner în cartea sa, aici aparent disjunctă, dar, în fond, aceeași, despre „viața plină de întâmplări, miracole, răbdare și frumusețe”, despre pofta de a trăi.
Perspectiva scriitorului francez este uriașă. Precum la Cărtărescu, visul său este realitatea; el umblă prin secole și teritorii, prin culturi și mituri, înainte și după Christos, din Orient în Occident, de la un continent la altul, de pe pământ până în străfundul galaxiilor. Uriașa lui cultură refuză adesea imaginarul ca întrebările să pornească de la concret : teoriile fizicii, Mecanica celestă, Zidul lui Planck, Originea speciilor, Critica rațiunii pure. Personajele sale sunt Newton și Darwin, Copernic și Galilei, Laplace și Freud, Einstein și Howking. Evocă pentru a pune întrebări: „Ce facem noi aici?, De ce există ceva în loc de nimic”? Și totuși, dincolo de marginile spațiului și timpului se întinde „regatul speranței și al credinței”. Când este personaj, prin amintirile sale, d’Ormesson ne aduce pe pământ: înotăm cu el în Mediterana, privim apusuri și răsărituri de soare, visăm pe țărmuri de mări și oceane, ne plimbăm prin lume „ cu mâinile în buzunare și nasul în vânt”, șoptindu-ne: „e frumoasă lumea!”.
Cu Petre Stoica rămânem „acasă”, insomnia sa este domestică, uneori elegiacă, alteori pamfletară, generoasă, ea îi dă „sfaturi metafizice”, îl învață „arta de-a îmbătrâni”, îi trimite „mesaje de îmbărbătare”. Itinerariile lui sunt prin uitate file de cronici, ridică faptul divers și știrea banală la înălțimea metaforei, plimbă îngeri mărunței prin noblețea singurătății, duc credința și dreptatea „până la sfârșitul sfârșitului”. Un „vameș la granița dintre somn și nimic”, un cronicar neînfrânt de ani și de boală, „șlefuind diamantul bătrâneții”.
Doi mari scriitori pentru care cuvântul înseamnă tot: „forma, culoarea și muzica lumii”.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius