Cui arată curiozitate față de zumzetul de pîclă din cîrciumile vechi, cu acei mușterii alcătuind o lume cultă de naufragiați deștepți, cartea medicului Neagu Basarab îi va cădea cu tronc. Mai rar o mărturie atît de cuceritoare despre o lume astăzi scufundată, a cărei faună pestriță nu poate fi înțeleasă decît de cei care i-au deșertat, picătură cu picătură, clondirul. E un alt fel de a spune că despre boemă nu pot scrie decît cei inițiați în ea. Privită din afară, viețuirea cu iz de vagabondaj între două bodegi și patru cafenele, cu săvîrșirea obligatorie a celor trei ritualuri fără de care boema ar fi un viciu țăcănit pentru uzul snobilor faliți – și anume șueta cu ștaif intelectual, apoi asmuțirea spiritului de frondă și, în fine, crasa inadecvare la contextul istoric –, viețuirea aceasta bolîndă ar părea o rătăcire frivolă, presărată cu excese aducătoare de pericol grav. Dar, pentru un ochi a cărui pupilă a urmărit clipoceala de mahmureli, amețeli și treziri amare, petrecute între două beții, zece certuri și tot atîtea împăcări lăcrimoase, pentru un asemenea ochi boema e un univers cu reguli proprii, ale cărui delicii profanul nu le poate intui.
Boema pe care o descrie Mihai Neagu Basarab e cea a păturii sclivisite de inși scăpătați (moșieri ruinați), de bătrîni repudiați (deținuții politici) sau de tineri tolerați (veleitarii cu ambiție de afirmare culturală), care s-au perindat prin bodegile Capitalei în deceniul ce a urmat amnistiei din 1964. Altfel spus, principalul contingent de habotnici ai actului de a-și toci coatele pe fețe de masă pătate a fost dat de ponegriții supraviețuitori din interbelic, a căror eliberare a dat naștere unei caste de întîrziați în jurul cărora s-a adunat cohorta de artiști închipuiți din generația postbelică. Rezultatul a fost apariția unui regn de făpturi dezaxate – actori, pictori, scriitori, studenți, pensionari, profesori, sculptori etc. – a căror convingere aprinsă era că declinul României, un fapt deja împlinit, nici măcar nu mai trebuia să fie dovedit, ci doar mistuit prin zelul hotărît de a duce în chip sistematic paharul la gură.
De la Leonid Dimov la Dumitru Țepeneag, de la Nicolae Carandino la Nicolae Velea, de la Monciu-Sudinski la Dan Boiță, de la Tudor Pîcă la Dimitrie Stelaru, de la Oscar Lemnaru la Nuni Anestin, de la Gheorghe Dinică la Nichita Stănescu, galeria de spirite sorbind stropul euforiei licoroase a fost numeroasă. Dar ar fi o greșeală dacă am crede că trăsătura crucială a boemului e alcoolul. Dimpotrivă, au fost boemi care numai rareori se atingeau de băutură, preferînd cafeaua, ceaiul sau limonada, precum Petre Țuțea, Șerban Cioculescu sau Al. Rosetti. E drept, cazul lor intră în rîndul excepțiilor.
Oricum, cu sau fără strop etilic, însușirile de căpetenie ale ființei înrăite în boemă sunt în număr de opt: 1) o inadaptare socială cronică; 2) o înclinație marcată spre inactivitate; 3) o lipsă uimitoare a grijei pentru ziua de mîine; 4) o inteligență adesea peste medie; 5) o mare indiferență față de mizerie; 6) un optimism perpetuu; 7) o atracție vie față de arte și 8) o ușurință morbidă în a face datorii. Alături de ele, hotărîtoare e săvîrșirea, prin faptă sau vorbă, a celor trei ritualuri pe care le-am pomenit: conversația cu farafastîc cultural, împotrivirea mai mult sau mai puțin sfidătoare față de regim și neputința de a se acomoda în matca unei cariere reușite. Cu Pucă, Pîcă, Aheo, Stelaru, Piliuță, Achițeniei și atîtea alte ploșnițe de tavernă, forfota rataților în condiții de maximă veselie a dat sarea și piperul deceniilor șapte-opt din București.
Spuneam că despre boemă nu poate scrie decît cineva care a fost prins în mrejele ei, asta însemnînd că autorul s-a numărat la rîndul lui printre cheflii cu țîfnă polemică ce și-au scuturat mătreața pe scaunele din „Nestor“, „Union“ sau „Șarpele Roșu“. Și totuși, felul cum autorul își descrie apartenența la regnul boemei aduce mai degrabă a eschivă: „Am frecventat cu plăcere ultima boemă bucureșteană, fără a putea face parte din ea. M-a împiedicat să fiu boem o anume luciditate, o conștiență completă în mai fiecare clipă trăită. M-am simțit, de aceea, uneori meschin, alteori numai de prisos printre acești optimiști incurabili, de care totuși oarecare senzație de culpabilitate mă apropia, deși mă deosebesc esențial de boemul standard sau ideal prin incapacitatea de a lua bani împrumut. Tipic boemului este să nu-și plătească niciodată datoriile, iar dacă este posibil, nici chiria și nici deplasările pe care nu le face cu piciorul.“ (p. 10).
Cartea medicului Neagu Basarab nu e nici prima și nu va fi nici ultima despre boema bucureșteană, dar negreșit e cea mai plină de umor pe care am citit-o. Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu Caragiale e o elegie romanescă, pe cînd Apusul vinului în călimară de Valentin Leahu e o evocare apăsat nostalgică. Aici însă, în paginile Ultimei boeme bucureștene, aerul clocotește de un amuzament copios, cu personaje plesnind de anecdote, calambururi, replici inspirate sau gesturi trăznite. Să dau cîteva exemple. Basul Petre Ștefănescu Goangă, gurmand pînă la lăcomie, obișnuia să ia masa la restaurantul „Berlin“, unde numai la desert mînca cinci savarine, pentru ca apoi, comandînd cafeaua, să-i strige speriat chelnerului ca nu cumva să-i pună zahăr în ceașcă, fiindcă suferă de diabet. Sau calamburul cu care Oscar Lemnaru îi biciuia moravurile prietenului Petre Comarnescu: „Măi Titel, tu spui Mercur cum spunea Goethe Mehr Licht!“ (p. 138). Sau pictorul Niculai Georgescu, care, suferind de onirism, „nu putea să discearnă ce visează noaptea de ceea ce trăia în realitate. Cu prima soție i s-a întîmplat de cîteva ori să viseze că-l înșală, să se trezească, s-o bată, să adoarmă la loc și să se mire a doua zi văzînd-o schilodită.“ (p. 145).
Mă opresc aici cu înșirarea episoadelor de comic mustos, spre a mai adăuga cîteva însușiri la portretul generic al boemului. Mai întîi, boemul nu poate fi un harnic proletar, munca părîndu-i-se pedeapsa supremă, potrivit maximei: „numai boii muncesc.“ În al doilea rînd, boemul nu poate fi un păduche solitar, întrucît urăște singurătatea ca pe o tortură. Dornic de zarvă, altercații și senzații tari, boemul suferă de sociabilitate grețoasă, căutînd zaiafetul cu lumînarea. În al treilea rînd, boemul nu poate fi o căzătură decît în cazuri extreme, și asta fiindcă oricît de mult ar decădea sub unghi social, există un prag al demnității sub care nu coboară decît în situații patologice, cum s-a întîmplat cu nuvelistul Nicolae Velea, găsit înghețat în zăpadă într-o dimineață de iarnă. Nici măcar Monciu-Sudinski, despre care se spune că a ajuns boschetar în Suedia, nu a atins pragul detracării ultime. În al patrulea rînd, boemul nu poate fi un ins disperat în accepția clasică a noțiunii de deznădejde, deoarece o nesecată speranță îl ajută să întîmpine viitorul. Oricît de jalnică i-ar fi condiția, certitudinea că într-o zi apropiată norocul îi va surîde nu-l părăsește defel. În al cincilea rînd, boemul nu-și pierde încrederea în sine, fiind convins că poartă o valoare deocamdată subapreciată, dar a cărei recunoaștere socială nu va întîrzia. Că recunoașterea nu va veni în veci e un detaliu secundar față de sentimentul arzător cu care boemul își admiră nestînjenitul geniu. Sau cu vorbele autorului: „boema este formată în principal din candidați la ratare care se consideră candidați la nemurire. Sunt personalități accentuate, care simultan își trăiesc și-și joacă viața, cu convingerea fermă că-și vor cuceri meritata glorie.“ (p. 8). În al șaselea rînd, condiția de boem nu se vindecă decît în foarte puține cazuri, întrucît o obscură aderență îl leagă atît de strîns de pritoceala de vicii de sub bolta tractirului încît șansa de a o părăsi e mică. Cînd totuși insul se îndepărtează de ceața bodegii, meritul nu-i al lui, fiindcă nu el se rupe de boemă, ci o împrejurare exterioară îl smulge din ea. De exemplu, mutarea din Capitală în provincie, o căsătorie fericită sau o boală a cărei gravitate îi bagă mințile în cap. Altminteri, simbioza cu clinchetul paharelor nu se întrerupe decît odată cu moartea împricinatului.
Mihai Neagu Basarab e un mucalit inteligent, avînd tolba plină cu chichițe indiscrete. Excelînd în paradoxuri cu iz sarcastic, autorul deapănă un fir gros de picanterii, cancanuri sau poante sprințare. Culmea e că, deși străbați volumul mustăcind de plăcere, constați că portretul boemilor nu iese deloc șifonat. Dimpotrivă, îi îndrăgești ca pe niște copii teribili al căror zbucium, într-o epocă apăsătoare, a dat un dram de culoare Bucureștiului cenușiu.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius