Mănăstirea Sfintei Maria Magdalena de pe Eleon ți-a đăruit exact ce aveai nevoie acum: o călăuză adevărată. Este Bogdan, pelegrin de multă vreme prin Occident; l-ai cunoscut cu mulți ani în urmă într-un pelerinaj în Serbia, când ați discutat lucruri interesante despre problemele Ortodoxiei. Între timp, Bogdan s-a stabilit în Franța și a ajuns diacon; este tobă de carte, agil, bine organizat și un ghid foarte apreciat. N-ați mai vorbit de un car de ani; cine și-ar fi închipuit că îl vei întâlni ca din întâmplare tocmai la Ierusalim și tocmai când ai mai multă nevoie de un ghid priceput?!
Și iată cum pelerinii novici își găsesc o nouă călăuză (a câta, oare?...), care îi va conduce spre locuri greu de atins pe cont propriu, pentru cine nu știe legile și limbile Țării Sfinte.
Pe cont propriu în apele adânci
Este greu să cunoști voia lui Dumnezeu în pelerinajele organizate, când traseul curge după grafic, asemeni unui fermoar nou pe o haină bine croită: șansele de poticneală sunt minime, la fel ca și surprizele. Întâlnești ceea ce știi că urmează să întâlnești; singurele ispite vin, de obicei, de la mofturile tovarășilor de grup ori de la micile elipse tehnice sau organizatorice; cel mult o pană de motor sau un leșin să crească gradul de adrenalină.
Cu totul altfel te primește Dumnezeu când te arunci pe cont propriu în apele adânci, când limpezi, când tulburi, ale unui traseu practic necunoscut. Când tu însuți alegi ca singurul colac de salvare să îți fie voia lui Dumnezeu, a prietenilor și a sfinților care-ți amprentează călătoria. Abia atunci ai șansa să cunoști nemijlocit dragostea lui Dumnezeu și bunăvoința iubiților Săi. Căci, oricât de mult te-ai pregăti în bibliotecile de acasă și oricât de bine acordat ți-ar fi GPS-ul, la fața locului tot te simți mic și cu lecțiile nefăcute. Dar în asta-i tot farmecul! Căci, de la un punct încolo, simți limpede că nu tu ești cel ce-ți croiești traseul, ci Dumnezeu îți conduce pașii pe o mare tablă de șah a cărei perspectivă doar El o poate cuprinde. Aceasta e sursa de adrenalină, dar și de har sau eter spiritual al marilor călătorii spre meleaguri de mult râvnite. Meleaguri necunoscute, dar păzite de îngeri și sfinți, cu care de multă vreme ai intrat în dialogul așteptării, cunoașterii și dorinței.
Cu „submarinul galben” spre biserica din Nablus
Prima destinație la care ne poartă confortabilul autocar al părintelui Bogdan (acest yellow submarine salvator pentru noi, cu aer condiționat, binecuvântări, grisine la discreție și voie bună) este biserica din Nablus, ridicată deasupra Fântânii lui Iacov și a Samarinencei din Samaria palestiniană. Este prima noastră ieșire în afara Ierusalimului.
Traversăm peisaje aride și neprietenoase, presărate cu mărăcini. Autocarul șerpuiește multă vreme pe lângă impunătorul zid de beton, interminabilul West Bank Wall, un fel de Zid Chinezesc al Orientului Apropiat, lung de vreo 700 de kilometri, ce separă Israelul de Palestina și de Iordania. A fost construit în anii 2000, în timpul celei de-a doua Intifade, pentru asanarea terorismului palestinian. Dar palestinienii îl consideră un mod al Israelului de a înainta tacit în teritoriile lor. La graniță, tinerii militari înarmați, oarecum relaxați, dar agili, se mulțumesc să examineze autocarul doar din priviri, fără să pătrundă înăuntru. Cetățenii israelieni nu au voie să intre în teritoriu. Deși este pace, tensiunea mocnește în aer. Autocarul bine pus la punct și prezența părintelui-ghid îți conferă un grad de siguranță de care ai mare nevoie.
După frontieră, peisajul e și mai dezolant: maldărele de gunoaie, aruncate lângă șosea, le întâlnești și în câmp deschis, și la marginea puținelor așezări omenești care îți ies în cale. Copiii se joacă dezinvolți printre cutii ruginite de conserve, pungi aruncate și mobilă putrezită, pe lângă adulții care-și fac siesta pe câte o piatră, fără ca gunoiul să-i deranjeze. Încerci să le surprinzi privirile șăgalnice, mândre și impenetrabile. Un alt firesc, pe care nu ești pregătit să-l cunoști, își instituie legea... Dar ești novice și ai dreptul să fii apărat: autocarul și ghidul sunt un bun scut într-un teritoriu în care prea multe săgeți par îndreptate spre tine... Ori poate doar ți se pare?... Europenismele astea! E cazul sau nu să le lepădăm?
Apă, foc și martiriu
La Nablus, atmosfera se schimbă pe nesimțite: coborâm din autocar la biserica Fântânii lui Iacov, într-o oază de civilizație și ortodoxie. Primele semne sunt curățenia de pe străzi, armonia clădirilor de piatră albă, bine îngrijite, și aerul de bună rânduială, pentru prima dată întâlnite într-o așezare palestiniană. Din fântâna săpată acum aproape 3000 de ani de Patriarhul Iacov, unde apoi Hristos a discutat cu femeia Samarineancă, se poate bea apă și azi. Noi, pelerinii, ne bucurăm de toate acestea ca de ceva firesc, dar cu cât sânge și suferință au fost ele păstrate...
Străzile sunt pustii. Totuși, zidul înalt și solid, ce înconjoară ca un scut compact teritoriul trainicei și armonioasei biserici de piatră, ne pune în gardă. Adulmecăm tensiunea latentă din această precară oază de creștinism într-o masă de musulmani. Totuși, nu musulmanii au primejduit de moarte locașul cu origini din secolul al IV-lea, când primii creștini oficiau aici botezuri.
În 1979, după ocuparea Cisiordaniei de Israel, evreii au făcut presiuni pentru îndepărtarea ortodocșilor din străvechea biserică. Pentru că a refuzat să-și abandoneze locul de slujire, aici a fost martirizat cu sadism părintele cipriot Filumen de niște fanatici sioniști, rămași neidentificați până azi. „Mă omoară! Mă omoară! Dar nu te răzbuna, că mor pentru Hristos!” - sunt celebrele vorbe rostite în vedenie de sfântul mucenic către fratele său, călugăr la Athos, chiar în momentul înfricoșatului martiriu. Moaștele sale se află aici și sunt foarte căutate de credincioși. Fragilul părinte Iustin, egumenul de acum al mănăstirii, la fel de singur și curajos într-o masă de păgâni, ca și, odinioară, părintele Filumen, parcă îi poartă chipul și duhul. Credința iradiată de acest loc este foarte puternică.
Un supliciu și mai înfricoșător a suferit acum aproape două mii de ani femeia Samarineancă (intrată în sinaxar ca Sfânta Fotini), împreună cu fiii și surorile ei, din furia dezlănțuită a împăratului Nero, pentru că propovăduiseră Evanghelia în Cartagina. Focul nebuniei, în luptă cu apa Vieții... Și apa Vieții, cununându-se, la rândul ei, cu focul credinței, întru biruința dumnezeiască asupra firii. Iată profunda punere în lucrare a apei Vieții descoperite de Hristos! Cum altfel să se explice curajul neclintit de care au dat dovadă atât femeia Samarineancă cu toți ai ei, cât și Sfântul Mucenic Filumen, decât printr-o adăpare abundentă din apa Vieții, experiată plenar în vecinătatea Fântânii lui Iacov, sub îndrumarea focului Logosului divin?
Fotini – focul Duhului - și apa Vieții: iată-le conlucrând împreună, pentru a naște o credință de o nestăvilită durabilitate și anvergură mărturisitoare. (Va urma)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius