Unul dintre pilonii culturii literare vechi grecești, ca și al spiritualității și religiozității acestui ethnos diseminat, de-a lungul istoriei sale (bi- sau chiar trimilenare numai în Antichitate), cu mult dincolo de arealul propriu-zis mediteranean, a fost total necunoscutul, ca biografie, Homer (v. gr. Homeros): de altfel, unul dintre scriitorii universali cu cele mai multe și diversificate „vieți“ (v. gr. bioi), confecționate ad hoc, și anume pentru a umple golul ignoranței noastre totale, din Antichitate pînă astăzi. Așa cum șapte sau chiar nouă cetăți vechi grecești de renume, euro-microasiatice, s-au „bătut“, în decursul Antichității pentru a-și revendica onoarea de a fi fost patria lui Homer, tot astfel și textul primelor două epopei (în sensul notorietății) atribuite Poetului a fost supus unor fluctuații, de formă și de conținut, considerabile, la nivelul și din cauza transmisiunii orale, vreme de, probabil, un mileniu.
Fixarea în scris și canonizarea epopeilor homerice reprezentative, la începutul veacului al VI-lea precristic, din ordinul familiei conducătoare la Atena, aceea a Pisistratizilor, a constituit începutul existenței propriu-zis literare a textelor epice atribuite lui Homer. Educatorul cultural al Greciei Antice, mai exact spus al elenofoniei din Antichitate, a modelat – începînd cu veacul pisistratid și continuînd cu cel clasic, periclean, iar apoi, succesiv, cu cele alexandrine și postalexandrine, pînă în mileniul tiparelor și al canoanelor bizantine – o întreagă spiritualitate antică, deja greco-romană, iar în medievitate și în modernitate, pînă la cea mai recentă și apropiată, un întreg status mentis cultural-literar, european și, azi, universal totodată.
Din informațiile care alcătuiesc baza noastră de date, Homer a intrat în cultura română relativ tîrziu, în prima treime a secolului al XIXlea. Ne referim, desigur, nu la lectura individuală, pe cont propriu, a amatorilor de cultură și nici la educația școlară. Intrarea, pentru prima oară, în circuitul cultural aparținînd unei comunități etno-lingvistice deja constituite a unei opere literare de altă limbă nu poate avea loc nicăieri decît pe calea traducerii. Ulterior, pe calea retraducerilor, succesive de regulă, dar și simultane, uneori. Este și cazul, revelatoriu, al lui Homer, receptat în cultura română aflată la debuturile modernității sale, un caz, în același timp, emblematic pentru traducerea și retraducerea arhetipurilor.
Primele 3-4 decenii ale viitorului veac romantic au cunoscut în spațiul istoric românesc nord-dunărean și primele contacte izolate, nesistematice, dar mai tîrziu neîntrerupte cu toate cele trei epopei homerice, dar preponderent cu Iliada și Odiseea. Manuscrise anonime (așadar, „fără numele autorului“: Lascu 1974, 198-199), dar și altele, cu menționarea numelui autorului traducerii, atestă pătrunderea, pentru prima oară, a capodoperelor epice homerice în cultura literară a veacului românesc postiluminist. Atît Odiseea, cît și Iliada, dar – deloc mai prejos – și Batrachomyomachia, Bătălia broaștelor cu șoarecii, sînt încercate în verb și chiar în vers românesc. Numele primilor tălmăcitori, pionieri în domeniu, sînt cele ale unor poeți, dar și cărturari, de minoră rezonanță și notorietate în posteritate, unii doar simpli versificatori, veleitari și novici: Alecu Beldiman, Moise Nicoară, Constantin (Costache) Aristia. Încercările lor acoperă „prima jumătate a secolului al XIX-lea“ (Lascu, 1974, 199; Popescu, Machedon 1967, passim). Ele alcătuiesc grupul celor dintîi traduceri din originalul vechi grecesc în limba română, traduceri în mod necesar fragmentare sau parțiale, de la un cînt sau mai puțin pînă la mai multe, atîta vreme cît exercițiul traducțional, departe de a fi devenit o practică uzuală și curentă, se afla la primele sale tentative în cuprinsul culturii literare românești timpuriu moderne.
În mod aparent paradoxal, aceste prime traduceri în română din Homer au fost, aproape în același timp, și retraduceri. Faptul s-a datorat acțiunii de traducere, în paralel și în succesivitate, a epopeilor homerice majore, respectiv a unor părți sau fragmente din acestea, de către autori care nu se cunoșteau între ei și nu își cunoșteau, prin urmare, nici intențiile, nici planurile traducționale. Spre exemplu, Alecu Beldiman, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, traduce masiv din Odiseea, pentru ca, la jumătatea aceluiași secol (în 1852, mai exact), Alexandru Odobescu să își încerce puterile și el, pe același text, dar restrîngînduse la debutul cîntului/rapsodiei I (Lascu 1974, 198-200). Însă, paralel cu Beldiman, un contemporan al acestuia, vornicul Iordache Golescu, fin om de cultură și literat de notorietate, traducea – cel mai probabil, în anii 18151820 (Lascu 1974, 204) – primele 200 de versuri ale cîntului I din Iliada, în „versuri rimate“ (Lascu, ibid., sub nr. 873), ceea ce se întîmpla, în mod aproape cert, pentru întîia oară la noi, în perimetrul traducțional al literaturii antice clasice, fapt denotînd, indiscutabil, implicite veleități și ambiții literare.
În primele două treimi ale veacului al XIXlea, în acest peisaj cultural românesc receptor, emulația traducțională și retraducțională a fost deosebit de intensă, în materie de epică homerică. Astfel, între cele trei epopei, Iliada s-a bucurat de o primire mai deschisă și mai variată formal. Continuăm exemplificările. Dacă lăsăm la o parte cîteva pagini de manuscris anonim datînd, probabil, din prima treime a secolului al XIX-lea (Lascu 1974, 198: este vorba de un fragment tot din cîntul I), prima traducere tipărită, în versuri originale (deci, în hexametri), a unui fragment (vv. 1-65) din același cînt inițial iliadesc, se datorează unui autor altminteri necunoscut, Georgiu Șeulescul (Iași, 1835: Lascu 1974, 199). Peste doar doi ani, în 1837, apare o a doua traducere tipărită a Iliadei, și ea parțială, dar considerabil extinsă: este vorba de „rapsodiile I-VI“, (re)traduse, însă, în „versuri albe“ (Lascu 1974, 199), de către primul specialist român în epica homerică, poet el însuși, Constantin Aristia, editorul și tipograful fiind I. Heliade Rădulescu, acesta din urmă fiind și autorul primei exegeze critice asupra traducerii lui Aristia (Lascu, ibid., sub nr. 810).
În sfîrșit, fenomenul cultural-literar al retraducerii va cunoaște, în același perimetru istorico-literar de care ne ocupăm, o continuare foarte interesantă, particulară. Un manuscris datînd din anul 1869 (Lascu, 1974, 199: sub nr. 807) – deci, după mai bine de trei decenii de la publicarea unei selecții extinse a traducerii din prima hexadă a Iliadei – indică faptul că Aristia a revenit pe propriii pași anteriori, traducînd și retraducînd, „din hellenesce în versuri hexametre“, lungi fragmente din Iliada, inclusiv din alte cînturi decît primele șase. Este, credem, primul caz, pe care îl cunoaștem, de autoretraducere în spațiul literar-cultural românesc.
Odată deschise, drumurile traducerilor și retraducerilor se vor lărgi tot mai mult în cultura literară românească de-a lungul veacului al XIX-lea și mai departe. Cele două drumuri se vor dezvolta în paralel, dar și întretăiate în succesivitatea evoluției lor. Pe măsură ce se traduceau cînturi noi și părți noi din epopeile homerice majore, acestea și altele erau retraduse, variația formală – metru original, versuri „albe“, versuri rimate, proză – justificînd actul retraducerii, devenind poate principala ei rațiune de a fi. Unele retraduceri trădează exerciții ambițioase ale unor nespecialiști, dar poeți de prestigiu (Eminescu: Lascu, 1974, 201) sau, dimpotrivă, ale unor specialiști, lipsiți însă de resurse traducționale valoroase în materie poetică (Odobescu: Lascu, 1974, 200). Alte retraduceri, optînd fără ezitare pentru proză, par a fi făcut parte din cîte un proiect serios, ambiționînd integralitatea (re)traducerii textelor homerice. În acest ultim caz, două ilustrări ne apar mai mult decît semnificative: aș spune, simbolice. Pe de o parte, proiectul realizat de clasicitul junimist Ioan Caragiani. Astfel, în anul 1876, la „tipo-litografia H. Goldner“ (Lascu, 1974, 201: sub nr. 828) din Iași, apar, integral traduse în proză, Odiseea și Batrachomyomachia: or, în Convorbiri Literare din anul 1870, în numărul IV, același Caragiani retradusese, tot în proză, un lung fragment din cîntul VI, de data aceasta al Iliadei; va fi fost, oare, un „antrenament“ pentru viitoarea integrală în proză a Odiseei? Ne putem întreba.
Pe de altă parte, de-a dreptul simbolic apare cazul lui Constantin Aristia, deja amintit. El este mai mult decît semnificativ, aș spune reprezentativ pentru tatonările (re)traducționale specifice culturii literare românești de la debuturile modernității sale. Așa cum am arătat, el traduce și retraduce același cînt I al Iliadei, cînd în hexametri, cînd în „versuri albe“ (Lascu 1974, 199-201), parcă nemulțumit și indecis în privința propriei alegeri formale, respectiv – implicit – și de conținut. Ezitările lui Aristia s-au derulat aproape două decenii, între 1851 și 1868-1869 (Lascu, ibid.). Peste alte două decenii, dorind poate să ofere publicului instruit, dar – de ce nu? – și ezitărilor lui Aristia o alternativă traducțională certă, un alt traducător, pe nume G. J. Pitiș (Lascu, 1974, 201: sub nr. 834), își publică la București, în anul 1888, la „Tipo-Litografia D. P. Cucu“, varianta în proză a aceluiași (obsedant?…) cînt inițial al Iliadei.
Obiectul și forma (re)traducerii
Dimensiunile (re)traducerii
Vorbim, mai întîi, de traduceri și retraduceri limitative, în sensul că și-au propus să nu depășească sau nu au reușit să depășească anumite limite, cantitative, de text original.
Traducerile limitative se identifică, așadar, cu cele parțiale, întrucît, în ambele cazuri, termenul contrapus este acela de traducere integrală. Un caz particular de traducere limitativă (impusă sau autoimpusă) îl reprezintă (re)traducerea selectivă sau antologică, aleasă de (re)traducător după propriile criterii și intenții: este vorba de alegerea unor cînturi anume sau a unor părți anume din cînturi anume. Ține de domeniul evidenței că, statistic (dar la modul cel mai general) vorbind, cele mai numeroase și nelipsite (re)traduceri homerice au fost, în cultura românească a ultimelor două veacuri încheiate, traducerile și retraducerile limitative, parțiale, restrînse fie la mici pasaje dintr-un cînt ori din mai multe, fie (mai) extinse, de la cupluri de cînturi la grupe de cînturi.
Un fapt curios – cel puțin în aparență – ne apare acela că traduceri din pasaje, fragmente sau cînturi noi ale originalului ori retraduceri, așadar (re)traduceri parțiale, au continuat să apară și să circule cultural și după ce șiau făcut apariția, prin publicare, (re)traducerile integrale ale textului homeric. Faptul acesta pare a ține de zona paradoxului și își poate dezvălui o rațiune profundă doar ca tendință sau ca fenomen de nouă adîncire a receptării culturale, o formă – credem noi – concurențială, de emulație cultural-literară internă.
Traduceri integrale ale epopeilor homerice majore au fost:
Iliada: George Murnu (1916), în hexametri; Dan Slușanschi (1998; reeditări, 2009 și 2012), în hexametri.
Odiseea: Ioan Caragiani (1876), în proză (împreună cu traducerea integrală a Batrachomyomachiei); George Murnu (1924), în versuri albe (hendecasilabi); Eugen Lovinescu (1935; reeditări, 1936, 1946, 1955, 1963, 1966, 1995), în proză; Dan Slușanschi (1997; reeditări, 2009 și 2012), în hexametri.
Retraducerea Odiseei de către George Coșbuc a fost una fragmentară și parțială, de multe ori pe secțiuni și unități foarte întinse (inclusiv cînturi întregi), așa cum o ilustrează excelenta ediție completă a acestei retraduceri, realizată, în anul 1966, în două volume (cînturile I-XII și, respectiv, XIII-XXIV), de către Ștefan Cazimir, pe baza celei întocmite, cu decenii înainte, de I. Sfetea.
Expresia formală (re)traducerii
În funcție de acest criteriu, (re)traducerile homerice ale epicii majore pun în fața cititorului avizat următoarele trei posibilități, pe care le enumerăm după indicatorul calitativ al dificultății crescînde a practicii traducționale:
(Re)traducerea în proză
Lăsînd deoparte traducerile și retraducerile rămase în manuscrise, nepublicate nici pînă azi (Lascu 1974, 198-199), prima echivalență în proză – una cu ambiții literare declarate (Lascu, ibid.) – a fost aceea a lui Ioan Caragiani (1876), în volum. Alți retraducători au fost: G.J. Pitiș (1888) și Dumitru Al. Crăciun (1935), ambii selectiv: primul, Cîntul I din Iliada, cel de-al doilea, cîntul IX din Odiseea (Lascu, 1974, 201: sub nr. 834; 211: sub nr. 951). Curioasă ne apare, ca lipsă de asumare a responsabilității traducționale, retraducerea în proză a primelor 390 de versuri din mereu același cînt de debut al Iliadei, publicată anonim într-un periodic de restrînsă anvergură de la începutul secolului trecut (Revista Școalelor, numerele din anii 19021903). Cea mai importantă retraducere, integrală de data aceasta, a Odiseii homerice va apărea în anul 1935, cu reeditări revizuite de retraducător, dar și, post eius mortem, de clasiciști de prestigiu, precum Traian Costa, Mihail Nasta și Traian Diaconescu, pe rînd, în anii 1936, 1946, 1955, 1963, 1966 și 1995. Dintre retraducătorii specialiști, dar ocazionali ai epicii homerice în proză, îi mai amintim pe Constantin I. Balmuș (1938: Lascu 1974, 212) și pe Radu Hîncu (1961: Lascu 1974, 213). Acesta din urmă, împreună cu Sanda Diamandescu, va oferi publicului larg, dar și celui avizat și specialist surpriza traducerii, pentru prima oară integral în proză, a Iliadei poate ca o replică îndepărtată (peste aproape o jumătate de veac, în 1981) a întreprinderii lovinesciene.
(Re)traducerea în versuri (altele decît hexametrul)
Se pot identifica cel puțin două soluții traducționale: versul alb (fără rimă, cu ritm neregulat) și versul rimat (sporadic sau permanent, uneori și ritmat).
Primul traducător în formula aleatoriu metrică a fost Constantin Aristia (1837: Lascu, 1974, 199): este vorba despre prima hexadă a Iliadei. L-au urmat: Petre Dulfu (1880: Lascu 1974, 201), din Cîntul VI al Iliadei, vv. 390-501; Sim. P. Simonu (1880: Lascu, ibid.), 15 cînturi din Odiseea; Grigore N. Lazu (1894: Lascu, 1974, 202), un scurt fragment din Odiseea, VI, 251-331; George Coșbuc (1902-1903, apoi, neîntrerupt, cvasianual, pînă la dispariția poetului, în 1918, și dincolo de ea: Lascu, 1974, 210-211, sub nr. 939-948), aproape în exclusivitate din Odiseea, deși nu a atins niciodată integralitatea; o singură încercare a vizat Cîntul X din Iliada (Lascu, 1974, 216).
Versificația așa-numită albă s-a întemeiat, uneori, pe structuri trohaice, iambice sau combinate. Ea a putut fi, în anumite cazuri, dublată și de rimă, utilizată sporadic sau intenționat, în combinații simple (pe perechi). George Coșbuc a marcat peisajul traducțional în materie de Homer, din a doua jumătate a veacului romantic și aproximativ primele două decenii ale secolului subsecvent, prin opțiunea sa fermă în favoarea versului rimat. El va primi replica – neîntîmplător, credem –, pentru aceeași epopee odiseică, din partea lui George Murnu. Acesta își va surprinde contemporanii publicînd, în 1924 (la puțină vreme după moartea lui Coșbuc și aproape concomitent cu publicarea mult premiatei Iliade în hexametri), o Odisee în versuri albe, care s-a bucurat, ca și Iliada, de un enorm succes, atestat de multiplele reeditări succesive, inclusiv postume.
Cele două retraduceri, integrale, în limba română, ale uneia dintre epopeile homerice fundamentale, Odiseea, și anume cea a lui George Coșbuc, în versuri ritmate și rimate, și cea a lui George Murnu, în versuri albe, se impun a fi văzute ca etapele cele mai importante ale echivalării traducționale versificate, în metru neoriginal, pe care le-au cunoscut capodoperele epice ale bardului primordial din Antichitatea greacă și din Antichitate în general. Nici unul dintre cei doi retraducători nu a mai primit, de atunci pînă astăzi, o replică în direcția performată de ei, aceea a versificației – inclusiv libere – detașate de fidelitatea arătată hexametrului original.
(Re)traducerea în metru original (hexametru)
Meritul introducerii hexametrului în echivalarea românească a lui Homer revine unui poet necunoscut, pe nume Georgiu Șeulescul, autorul celei dintîi traduceri „în versuri românești exametre“ (Lascu, 1974, 199: sub. nr. 809) a unui fragment (vv. 1-65) din cîntul inițial al Iliadei (1835, în volumul de autor intitulat Fabule în versuri sau poesii alegorice compuse de D. Georgiu Șeulescul). Și Constantin Aristia a încercat virtuțile hexametrului românesc, selectiv, din șase cînturi, primele, ale Iliadei: manuscrisul care conține poema „tradusă din hellenesce în versuri hexametre“ (Lascu, 1974, 199: sub nr. 807) a rămas, din păcate, nepublicat pînă acum; deși nedatat, el pare a aparține – după estimarea savantului clujean – anului 1869. Notabile, pînă la apariția pe firmamentul hexametrului românesc a lui Murnu, rămîn încercările ambițioase ale lui Eminescu, autorul unor echivalențe hexametrice din original – și nu din traduceri străine – din ambele epopei majore, dar pe porțiuni extrem de reduse (18 versuri din cîntul inițial al Iliadei și 21 de versuri din cel corespunzător al Odiseii; Lascu, 1974, 201: sub nr. 830-831).
Au urmat, despărțite de foarte multe decenii, parcă la cele două capete ale aceluiași secol al XX-lea, capodoperele echivalării românești în metrul original a celor două poeme homerice primordiale: Iliada, în varianta hexametrică a lui George Murnu (prima ediție integrală, 1916) și, respectiv, variantele hexametrice ale lui Dan Slușanschi (1998, Iliada; 1997, Odiseea). Aceste retraduceri au constituit – mai ales aceea datorată poetului și profesorului aromân, tocmai pentru că a fost prima mare reușită – momente de o capitală importanță în dezvoltarea culturală a modernității literare românești, cu dublu impact. Mai întîi, la nivelul artei și tehnicii traducționale a capodoperelor Antichității clasice în limba romînă. Apoi – dar cîtuși de puțin în mod secundar – și la nivelul formării și consolidării limbajului literar românesc, în conformitate cu tiparele unei anumite opțiuni poetico-stilistice. Mai ales traducerea-monument a lui George Murnu, oferită Iliadei, nu a rămas unică și izolată, dimpotrivă, în temeiul unei circulații largi, chiar școlare, a influențat decisiv o anumită direcție de evoluție a limbii române literare din prima jumătate a veacului trecut. În schimb, ecourile edițiilor, respectiv ale variantei Dan Slușanschi a hexametrului homeric, impactul acesteia în zona culturală a sferei traducționale urmează abia în viitor să-și dezvăluie mirabilele efecte și consecințe, pe care, deocamdată, doar le putem bănui.
O simplă, dar necesară mențiune se cuvine să facem și în legătură cu activitatea de traducător – respectînd, la rîndul lui, hexametrul original – pe care a depus-o un alt reputat filolog clasic universitar din prima jumătate a secolului al XIX-lea: Cezar Papacostea. Retraducător al epicii homerice majore, Papacostea și-a îndreptat atenția aproape exclusiv asupra Odiseii, poate și după exemplul oferit de Coșbuc. Pe de altă parte, la doar cîțiva ani distanță de publicarea de către George Murnu a primei jumătăți din Iliada traduse în hexametru (1906), și anume în anul 1910, ca an de pornire, putem bănui că Cezar Papacostea a urmărit, în mod constant – deși niciodată mărturisit –, să atingă aceleași performanțe traductologice ca și contemporanul și colegul său universitar pentru Iliada, și de aceea recurge și el în retraducere la metrul original. În sprijinul ipotezei noastre, vom arăta că ideea unui inedit duel literar în materie traducțională nu le va fi fost străină nici unuia dintre ei. Cezar Papacostea începe săși publice traducerea Odiseii în hexametri în revista lui Nicolae Iorga, Neamul Românesc Literar, într-un număr pe anul 1910. În anul imediat următor (1911-1912), Murnu îi dă o replică dublă (desigur, implicită): pe de o parte, el publică, într-un alt periodic (Țara Noastră), o retraducere a aceluiași Cînt I odiseic, în metru original, exact ca și Papacostea cu un an înainte (Lascu, 1974, 205, sub nr. 882-883); pe de altă parte, Murnu își descoperea, tot implicit, intențiile de lucru pentru anii imediat următori, publicînd, în deja prestigioasa revistă Viața Românească, din nou la un interval de un an față de debutul traducțional homeric al lui Papacostea, deci tot în 1911, traducerea – în continuare și în metru original – a unor noi cînturi din Iliada (și anume, XIV, XV și XVI: Lascu, 1974, 205, sub nr. 879-881): Murnu demonstra, astfel, că era nu doar pregătit, ci și gata (fie și parțial) cu traducerea în hexametru a celei de-a doua jumătăți a Iliadei, după ce – așa cum deja am notat –, în 1906, publicase la Budapesta prima jumătate, respectiv primele 12 cînturi, recenzate entuziast de contemporani. Sublimă întrecere, cu aceeași țintă, între cei doi erudiți și literați aromâni…
Impasibil la provocarea murniană – în 1912 va apărea, de altfel, cea de-a doua jumătate a Iliadei lui Murnu (cînturile XIII-XXIV) –, dar și la tentativele recurente și obstinate ale lui Coșbuc de a traduce Odiseea rimat și ritmat (primele retraduceri coșbuciene apar în anii 1902-1903), Cezar Papacostea își continuă imperturbabil proiectul traducerii hexametrice a Odiseii, dînd, simultan, replica traducțională ambilor contemporani și competitori. O replică discretă, în multiple reviste, clasiciste și nu numai, dar constantă – an de an sau la intervale scurte – și susținută. Astfel încît Papacostea va debuta în volum, exact ca și Murnu, cu o jumătate de epopee tradusă în metru original, și anume în anul 1929.
O foarte scurtă privire cronologică înapoi, dar și axiologică și conclusivă.
În doar 30 de ani, după anul 1900 pînă în anul 1929, cele două mari poeme epice, cărora li se adaugă și epica minoră, parodică, a Batrachomyomachiei, ajung să pasioneze peisajul literar-cultural românesc prin proiectele traducționale nu doar ale celor mai avizați specialiști în materie, ci și ale unor scriitori de talie națională. În metru original și în proză, textele homerice formează, prin traduceri și retraduceri paralele și succesive, atît temelia culturală a patrimoniului literar românesc modern, cît și gustul public, rafinîndu-l, educîndu-l literar, făcîndu-l să se obișnuiască să respire aerul tare al celor mai temerare
înălțimi. Murnu, Coșbuc, Papacostea, cărora li se alătură, pentru zona retraducerii în proză, dar și în hexametru, Eugen Lovinescu – acesta din urmă mai întîi pentru Batrachomyomachia (1913-1914: în metru original), apoi pentru Odiseea (a cărei traducere în proză Lovinescu o pornise în 1917, dar pe care o publică abia în 1935) – vor oferi autentice modele de prelucrare concurențială în materie de limbaj literar, pe două planuri. În raport, mai întîi, cu originalul homeric, rezervat exclusiv traducătorilor clasiciști, și nu nespecialiștilor, aceștia din urmă – cîțiva dintre ei – și traducători indirecți, prin intermediar modern. În al doilea rînd, în raport cu nivelul performativ al limbii-țintă, limba română, capabilă să concureze nu doar cu marile dificultăți ale originalului (dificultăți preponderent gramatical-stilistice, deci [și] lingvistice), ci și – poate mai ales… – cu ea însăși, cu asprimile, dar și cu frumusețile ei, nu întotdeauna la vedere.
Autorul (re)traducerii
Se pot identifica trei situații principale de statut auctorial în ceea ce privește receptarea lui Homer (cu referire la operele sale epice), pornind de la zorii modernității cultural-literare românești.
Prima dintre ele o constituie cazul în care autorul (re)traducerii este anonim, iar textul (re)tradus a rămas nepublicat pînă astăzi, fiind păstrat doar în manuscris. Este situația în care se află, în stadiul actual al cunoștințelor noastre (Lascu, 1974, 198, 5-7), două manuscrise anonime, cu autor imposibil de identificat, aflate în colecțiile Bibliotecii Academiei Române, de dimensiuni diferite și cu fragmente homerice diferite (din Odiseea, respectiv din Cîntul întîi al Iliadei: Lascu, ibid., sub nr. 800 și 803). Pînă la proba contrară, aceste mărturii pot fi considerate, în mod real, primele traduceri românești despre care avem știință și existente, efectuate de autori anonimi, care au aparținut cu probabilitate, dacă nu cu certitudine, secolului al XIX-lea, și anume primei sale jumătăți.
Cea de-a doua situație este similară. Numele autorului (re)traducerii nu este, nici în acest caz, înregistrat ca atare, textul (re)traducerii aflîndu-se tot în manuscris. Totuși, diverse indicii, de natură filologică și, mai larg, culturală, ne îngăduie să presupunem și să admitem o atribuire, respectiv o apartenență auctorială. Este cazul altor trei manuscrise, aflate în proprietatea aceleiași Biblioteci a Academiei Române, respectiv a Bibliotecii Muzeului Bruckenthal din Sibiu (Lascu, 1974, 198-199). Toate cele trei manuscrise conțin traduceri fragmentare din aceeași epopee, Odiseea. Ele au dimensiuni diferite, mergînd pînă la acelea ale unui volum (nepaginat, întrun caz). În sfîrșit, aceste manuscrise sînt atribuite unui singur autor, Alecu Beldiman (Lascu, ibid., sub nr. 801, 802 și 806).
Cea de-a treia și ultima situație pe care o avem în vedere este, desigur, aceea în care identitatea (re)traducătorului este în mod cert cunoscută, nefiind vreodată pusă sub semnul îndoielii. Lista, în principiu integrală, a autorilor diverselor (re)traduceri, inclusiv parțiale, în manuscris sau publicate, consacrate Iliadei și Odiseei, cu menționarea anilor sau a perioadei de elaborare (probabilă)/publicare a (re)traducerii, este următoarea (Lascu 1974, 198-217; Studii Clasice, ab initio):
Iliada
Sec. al XIX-lea:
1) Iordache Golescu (între anii 1815-1820); 2) Georgiu Șeulescul (1835); 3) Constantin Aristia (1837, 1839, 1851, 1858, 1866-1867, 1868, 1868-1869, 1969); 4) Alexandru Odobescu (1848-1851); 5) Zaharia Carcalechi (1855); 6) Ioan Caragiani (1870; 1876); 7) Christodul I. Suliotis (1876); 8) Mihai Eminescu (1877-1878); 9) Petre Dulfu (1880); 10) G.J. Pitiș (1888)
Secolul al XX-lea:
1) George Murnu (1900-1948 și ulterior); 2) George Coșbuc (arhiva B.A.R.; postum 1969); 3) Nicolae Iorga (1935); 4) Cezar Papacostea (1935); 5) Constantin I. Balmuș (1938); 6) Radu Hîncu (1961, 1963; 1981);
7) D.M. Pippidi (1970); 8) Sanda Diamandescu (1981); 9) Dan Slușanschi (1998; postum, 2009 și 2012)
Odiseea
Secolul al XIX-lea:
1) Alecu Beldiman (prima jumătate a secolului); 2) Alexandru Odobescu (1852);
3) Ioan Caragiani (1876); 4) Mihai Eminescu (1877-1878); 5) Sim. P. Simonu (1880);
6) Grigore N. Lazu (1894)
Secolul al XX-lea:
1) George Coșbuc (1902-1903, pînă în 1916; postum: 1919, 1920, 1938, 1966); 2) Hristian N. Țapu (1902, 1902-1903); 3) Cezar Papacostea (1910-1929; postum, 1944, 2013); 4) George Murnu (1911-1912, pînă în 1943; postum, 1956-1979); 5) Dumitru Al. Crăciun (1935); 6) Eugen Lovinescu (1935, 1936, 1946; postum, 1955, 1963, 1966, 1995); 7) D.M. Pippidi (1970); 8) Dan Slușanschi (1997; postum, 2009 și 2012)
Calitatea și impactul (re)traducerii
Punînd între paranteze – cel puțin deocamdată – orice considerație teoretică privitoare la oportunitatea și relevanța acestui criteriu de evaluare și, implicit, de clasificare atît a procesului, cît și a produsului (re)traducerii (nefiind, aici, locul potrivit pentru o atare analiză), vom consemna, în final, doar trei dintre situațiile constatate și constatabile în cazul textelor homerice (re)traduse în cele două secole ale culturii literare românești de care neam ocupat pînă acum.
Impactul cultural restrîns
Este cazul traducerilor și retraducerilor din Iliada, respectiv Odiseea, realizate, în ordine cronologică (relativă), în sec. al XIX-lea, după cum urmează. Pentru Iliada, de Georgiu Șeulescul, Constantin Aristia, Zaharia Carcalechi, Ioan Caragiani, Christodul I. Suliotis, Petre Dulfu, G. J. Pitiș. Pentru Odiseea, de Alecu Beldiman, Ioan Caragiani, Sim. P. Simonu, Grigore N. Lazu. Iar în sec. al XX-lea, astfel: pentru Iliada, nu există nici un (re)traducător a cărui activitate să nu se fi bucurat, în contemporaneitate, de o apreciere și notorietate largă, fie în domeniul strict traducțional, fie într-un spațiu cultural și literar mai extins; pentru Odiseea, doar două nume de traducători cu impact cultural redus sau inexistent: Hristian N. Țapu și Dumitru Al. Crăciun, amîndoi cu (re)traduceri parțiale.
Impact cultural de notorietate
În sec. al XIX-lea, în ceea ce privește Iliada, notăm următoarele contribuții traducționale valoroase, aparținînd vornicului Iordache Golescu, profesorului universitar și scriitorului Alexandru Odobescu, poetului Mihai Eminescu. În ceea ce privește Odiseea, se reține, în același veac, tot numele lui Eminescu, de maximă notorietate literară.
În sec. al XX-lea, Iliada s-a bucurat de atenția unor personalități cultural-literare și științifice de generoasă apreciere și valoare națională, cu un impact cultural și literar major. Reținem, astfel, numele lui George Coșbuc, Nicolae Iorga (poet el însuși), Cezar Papacostea, Constantin I. Balmuș, Radu Hîncu și Sanda Diamandescu, D. M. Pippidi, Dan Slușanschi. La rîndul ei, Odiseea reconfirmă interesul și impactul provocate de intervenția marilor personalități ale culturii clasiciste și ale culturii literare românești: George Coșbuc, George Murnu, Cezar Papacostea, Eugen Lovinescu, D.M. Pippidi și, mai ales, din nou, Dan Slușanschi.
Capodopere ale traducerii și retraducerii
Zonă de profund impact și reverberații, capodopera se lasă în continuare, și azi, investigată în toate detaliile mecanismelor sale de funcționare, dar și de percepție și de receptare. Din unghiul nostru personal de vedere, există o singură capodoperă: traducerea Iliadei, sub pana poetului George Murnu, supranumit, tocmai de aceea, „poetul homerid“. Dar, poate, și una dintre cele două traduceri homerice ale profesorului Dan Slușanschi, emulul, peste aproape un veac, al homeridului aromân.
Rămîne, totuși, (și) în această privință, loc mult, desigur, pentru discuții și dezbateri.
Repere bibliografice:
Lascu 1974: Nicolae Lascu, Clasicii antici în România. Cluj-Napoca
Popescu, Machedon 1967: Ana Maria Popescu, Alexandru Machedon, Constantin Aristia. București
Studii Clasice. Revista Societății de Studii Clasice din România, I , 1959 și urm.: rubrica permanentă „Bibliografia clasică românească“
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius