Greutatile inceputului Bisericii Romane Unite. Reactiile impotriva Unirii (2)

[Convergențe - Lumina]

din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Româ...
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu

http://www.bru.ro/istorie/cat-si-ort-capitolul-10b/

EPISCOPUL INOCHENTIE MICU CLAIN (1732-1751). La data de 4 iunie 1728, pentru ocuparea scaunului rămas vacant prin moartea Episcopului Ioan Giurgiu Patachi, au fost propuşi trei candidaţi: în locul 1 Iosif Hodermarszki, vicar rutean greco-catolic la Muncaci, care vânase mult timp scaunul episcopal de acolo; în locul al 2-lea Ioan Micu, teolog în anul al III-lea la Tirnavia, iar în locul al 3-lea preotul Ladislau Hatos din Făgăraş. Prin diploma din 25 februarie 1729 împăratul Carol VI l-a numit pe Ion Micu nu numai episcop ci şi consilier imperial. Noul episcop s-a născut în Sad, scaunul săsesc al Sibiului în anul 1692. După cinci clase secundare absolvite la colegiul Iezuit din Cluj a trecut la seminarul din Tirnavia (Nagy Szombat) ca bursier al fundaţiei întemeiată de cardinalul Kolonich pentru educaţia teologilor uniţi.

“Sigur, Adam Fitter nu bănuia când a propus sinodului alegerea tomnaticului elev al ordinului său, apriga luptă îndârjită pe care acesta va purta-o peste câţiva ani împotriva teologilor iezuiţi (de pe lângă episcopia unită), precum nu bănuia nici împăratul când a iscălit diploma de numire, marea furtună răscolitoare pe care va dezlănţui-o în viaţa naţiei româneşti din principatul Transilvaniei”.142)

După ce a fost ales şi numit episcop, Micu a mai rămas în seminar până în iulie 1729 când a intrat în mănăstirea greco-catolică ruteană din Muncaci. La 5 septembrie primi titlul de baron, devenind şi purtătorul numelui Clain(Klein – Micu în germană). În 23 septembrie a fost hirotonit preot, iar în 25 septembrie se călugări luând numele de Inochentie. În 11 septembrie 1730 a fost preconizat, iar în 25 octombrie/5 noiembrie a fost consacrat episcop. După hirotonire a plecat la Viena, unde a insistat pentru asigurarea drepturilor acordate – legal – poporului român prin diplomele leopoldine. Revenit în Transilvania a fost înscăunat cu mare pompă la Făgăraş la 28 septembrie 1732. În urma stăruinţelor sale, prin decretul din 11 decembrie 1732, împăratul Carol VI “i-a dat loc şi scaun potrivit cu caracterul lui şi vot între staturile şi ordinele ţării atât în dietele Transilvaniei cât şi în congresele publice” (subl. n.).143) Drept urmare între anii 1733-1744, sub domniile împăraţilor Carol VI şi Maria Terezia, a dus în dietă o luptă inegală cu staturile celor trei naţiuni pentru drepturile clerului şi poporului său. În anii 1734-1735 petrecu mai mult timp la Viena, unde obţinu de la împărat schimbarea domeniilor de la Sâmbăta de Jos şi de la Gherla cu cel de la Blaj, al cărui venit evaluat la 6.000 florini aur, a fost destinat jumătate episcopiei, şi jumătate mănăstirii din Blaj cu şcolile şi seminarul de băieţi. În 1737 a mutat reşedinţa episcopiei de la Făgăraş la Blaj, care însă va purta în continuare numele de Alba Iulia şi Făgăraş. Aşezat la Blaj, prin colectă de la cler, episcopul a creat fondul necesar reparării castelului din Blaj, edificării bisericii catedrale, a mănăstirii şi şcolilor. În 1741 a pus piatra fundamentală a mănăstirii (terminată în 1747) în care se vor aşeza primii călugări bazilieni trecuţi prin şcoli înalte, Grigore Maior, Silvestru Caliani şi Gerontie Cotorea, oameni luminaţi cu care a început seria bărbaţilor atât de distinşi ai Bisericii Române Unite. Prin rescriptul din 3 septembrie 1743, a obţinut de la împărăteasa Maria Tereza sesiuni canonice (eclejii) pentru preoţi, locuri de casă şi biserică, dreptul fiilor de iobagi de a cerceta şcoli, accesul nobililor români la funcţiuni publice, iar iobagii să nu mai fie maltrataţi.

O problemă deosebită de care s-a ocupat episcopul Inochentie a fost cea a teologului iezuit a cărui asistenţă continuă i-a impus-o diploma de numire ca episcop. Lupta împotriva acestei umilitoare instituţii a început-o încă de atunci şi o va continua prin excluderea teologului cu locuinţa din castelul reşedinţei şi de la masa episcopului, pe motivul că, fiind de alt rit, pretinde mâncăruri cu carne în zile de post răsăritean, smintind pe cei ce văd o asemenea comportare şi sfârşi prin excomunicarea teologului Balogh, cel care a trimis informări curţii imperiale din Viena pentru deschiderea anchetei în 1744 împotriva episcopului. Stăruinţele lui Clain pentru drepturile Bisericii şi naţiunii şi readucerea românilor din Transilvania într-o singură Biserică, cu excepţia câtorva din părţile Braşovului, Ţării Bârsei şi districtul Făgăraşului, i-au creat duşmani puternici care, profitând şi de tulburările călugărului sârb Visarion Sarai, l-au reclamat la Curtea imperială, acuzându-l că toate îndepărtările de la Unirea la care împărăteasa Maria Terezia ţinea atât de mult se datorează episcopului. Vlădica a crezut că marea lovitură pentru Biserica Unită va veni de la preoţimea înşelată în nădejdea ce şi-a pus în promisiunile împărăteşti. De aceea a luptat cu toate forţele sale, intervenind atât la Viena cât şi în dietă pentru dobândirea drepturilor promise la începutul unirii. Dar episcopul s-a înşelat. Furtuna s-a produs în sate între credincioşi şi a atras în vârtejul ei o parte a preoţimii datorită unui călugăr sârb, un bosneac care nu ştia o boabă românească, dar era înzestrat cu toate însuşirile cu care marii şarlatani de pretutindeni izbutesc să târască după ei mulţimile naive şi credule. Numele lui era Visarion Sarai.144) Avea faimă de sfânt. “Fusese la Ierusalim şi la Muntele Athos, ceea ce îi sporea prestigiul, iar paşaportul dat de patriarhul din Karlowitz (Arsenie Ioanovici l-a trimis în Transilvania, n.n.) spunea că merge iarăşi la locurile sfinte. Dispreţuia carnea şi băuturile şi dormea pe pământul gol cu o cărămidă sub cap şi spunea că în fiecare noapte i se arată Sfânta Fecioară, care îi călăuzeşte paşii, faptele şi vorbele. De pălărie îi atârnau panglici cu chipurile Mântuitorului şi a Maicii Sfinte. Aşa l-a descris Petru Maior, pe timpul căruia mai pomeneau încă de Visarion”.145) Acţiunea lui a durat între 11 martie şi 20 aprilie 1744, timp în care Inochentie era cuprins în marea bătălie cu duşmanii renaşterii noastre naţionale. Călugărul a venit în Transilvania pe la Lipova unde sfinţise o cruce şi binecuvântase un izvor, pe care mult timp oamenii l-au cercetat crezându-l tămăduitor de boale. Primul sat în care s-a oprit a fost Dobra. Era însoţit de un mare alai, unii călări, alţii pedeştri. Deşi n-a fost aşteptat cum a cerut, de către protopop în fruntea mulţimilor şi cu lumânări aprinse, totuşi lumea s-a apropiat de el. Spunea că predicile le rosteşte la îndemnul Maicii Sfinte şi erau scurte, cu un“cuprins menit a prăbuşi în praf pe cei ce le ascultau”. Fiind zi de duminică a fost invitat să intre în biserică, dar “sfântul” a refuzat, spunând că i s-a arătat Maica Sfântă şi i-a “interzis să calce pragul bisericii în care a slujit popă unit”. A propovăduit în satele dintre Dobra şi Sălişte. Poporul îl asculta fascinat, urmându-l din sat în sat, aruncându-se la pământ înaintea lui. Pretutindeni, în calitate de “trimis al lui Dumnezeu” şi după “sfaturile Maicii Sfinte”, spunea că popii uniţi “au vândut legea”, că botezul lor nu-i botez, cununiile lor nu-s cununii şi că ascultarea de ei duce direct şi sigur în muncile eterne ale Iadului cu focul nestins şi viermele care nu doarme. Cuprinşi de spaima osândei de veci, în ignoranţa lor, credincioşii, la îndemnul “sfântului” au alungat pe preoţii uniţi şi au refuzat să mai participe la slujbele lor. Morţii erau îngropaţi fără prohod şi pe copiii nou născuţi îi botezau… babele, spune Vlădica Inochentie în faţa comisiei de anchetă. Popii uniţi trag clopotele la biserică şi nimeni nu merge. “Stan Miclăuş din Sălişte a strigat: Unde sunt copiii popilor uniţi, să-i tăiem pe toţi cu toporul căci şi aceia sunt papistaşi “. 146) Credincioşii din Şibot, judeţul Hunedoara, au despodit biserica, scormonind pământul de trei degete sub podele, aruncându-l afară şi înlocuindu-l cu altul, fiindcă în biserică slujise până aici un preot unit. În unele sate preoţii uniţi au fost prinşi şi bătuţi la îndemnul “sfântului”, iar în altele, cuprinşi de frică şi de valul agitaţiei, au părăsit şi ei unirea. În câteva săptămâni, între Mureş, Târnave şi Carpaţi, unirea a fost aproape total desfiinţată. Părţile din nordul Transilvaniei au rămas neatinse.

Visarion a fost prins la Sălişte, dus şi anchetat la Sibiu şi apoi trimis la Viena unde i s-a pierdut urma. Dar această răzmeriţă a călugărului sârb a dus la sfârşitul carierei marelui episcop, Inochentie Micu Clain. Din declaraţiile făcute de episcop la Viena în faţa comisiei de anchetă rezultă că în săborul mare din 25 iunie-6 iulie 1744, la care au luat parte, pe lângă protopopi, mulţi preoţi, apoi mireni nobili şi ţărani şi chiar unii dintre cei ce părăsiseră unirea, episcopul a făcut o lungă expunere asupra luptei sale pentru drepturile şi privilegiile promise, dar totul a fost zadarnic fiindcă domnii ţării s-au opus. N-a putut obţine confirmarea diplomei a II-a leopoldine, din cauza opunerii staturilor. Dintre cei prezenţi la sinod, unii au ameninţat cu lepădarea unirii. Acest sinod i-a fost socotit lui Clain agitaţie împotriva stăpânirii, a Curţii imperiale. Pe de altă parte, reclamaţiile trimise la Curte împotriva episcopului îl mai acuzau că ar fi dat ordin protopopilor şi preoţilor să-l primească pe Visarion Sarai în triumf; o mare născocire şi minciună. Pe baza materialului informativ sosit din Transilvania, comisia de anchetă a Cancelariei aulice a formulat 82 de întrebări la care episcopul trebuia să răspundă. Convocat la Viena în faţa unei comisii de anchetă a Cancelariei aulice, Inochentie sosi în capitală la începutul lunii iulie 1744, însoţit de secretarul său Petru Dăianu şi tânărul preot Petru Aron, întors de curând de la studii din Roma.147) Acasă, conducerea episcopiei a rămas în seama vicarului general, care era protopopul Nicolae din Bia, de lângă Blaj. La Curte stăpânea o atmosferă foarte duşmănoasă împotriva ierarhului român. La 16 noiembrie, la prima şedinţă, comisia de anchetă a încercat zadarnic să-l convingă să renunţe la lupta pentru Biserică şi Naţiune şi, deşi a răspuns la câteva întrebări ce i s-au pus, a contestat competenţa comisiei de a face investigaţii împotriva lui. După ce arată că motivul principal al defecţiunilor de la Unire este nerespectarea promisiunilor făcute în diplomele împărăteşti şi că aşa s-a ajuns lasăborul mare – o adevărată adunare naţională a românilor - , să i se strige în faţă: “ne făgăduiţi multe dar ne minţiţi”,148) “Continuarea dialogului lui Clain trebuia să aibă loc în şedinţa comisiei din 7 decembrie 1744. Vlădica, însă, nu s-a mai prezentat ci a comunicat prin Aron şi prin agentul său Hardt, că nunţiul i-a interzis să se prezinte în faţa unui for incompetent să judece chestiunile şi persoanele bisericeşti, dar dacă i se vor comunica întrebările în scris, va răspunde tot în scris”.149)

La 9 decembrie 1744, după ce a aflat că împărăteasa ar vrea să-l închidă în faimoasa temniţă de la Graz, episcopul, sfătuit de nunţiul apostolic, a părăsit Viena, plecând la Roma. Aproape 7 ani s-au dus tratative între Sfântul Scaun şi Curtea din Viena pentru întoarcerea episcopului în patrie, dar toate intervenţiile Romei au fost zadarnice, împărăteasa nemaiputând fi înduplecată, ba ameninţa că dacă episcopul s-ar întoarce fără aprobarea ei, ar da dispoziţie să fie întemniţat. După foarte multe stăruinţe din partea Sfântului Scaun, la 7 mai 1751, episcopul Inochentie Micu Clain a demisionat din funcţie, renunţând la episcopat, asigurându-i-se o pensie anuală de 1.200 florini aur, pe care succesorii lui la scaunul episcopesc, Petru Pavel Aron şi Atanasie Rednic, i-au plătit-o regulat până la 28 septembrie 1768, când a încetat din viaţă. A fost înmormântat în Biserica “Madonna del Pascolo”din Roma.

EPISCOPUL PETRU PAVEL ARON (1752-1764). După plecarea lui Inochentie Micu Clain la Roma, din Biserica română unită pe care el a reuşit s-o unifice şi să le dea credincioşilor liniştea după atâta zbucium – cu excepţia câtorva grupări din părţile Braşovului şi Făgăraşului, rămase sub influenţa unor grupuri de greci fanatici – din întreaga operă a unirii n-au mai rămas decât frânturi bântuite de furtună. Tulburările au fost create de factori externi care au intervenit atât de brutal în viaţa atât de liniştită până atunci a satelor româneşti. Călugării străini veniţi din toate părţile, adăpostiţi în numeroase schituri aşezate în satele de la poalele munţilor, au înteţit tulburările.Protopopul Nicolae din Bia, vicarul general episcopesc lăsat de Clain, a încetat din viaţă la 23 iunie 1745. Tânărul preot Petru Pavel Aron, singurul cu studii corespunzătoare, în vârstă de 36 de ani, nerevenit încă de la Viena unde îl însoţise pe Clain, a fost numit de către acesta – care era deja în exilul de la Roma – vicar general episcopesc şi, după ce a primit confirmarea împărătesei Maria Terezia, s-a întors la Blaj.

Petru Aron s-a născut la Bistra, Munţii Apuseni, fiu al preotului de acolo, în anul 1709. Între anii 1730-1735 a urmat cursurile Colegiului iezuit din Cluj, de unde a trecut la Tirnavia, unde a făcut studii filosofice, după care a fost trimis de episcopul Inochentie Micu Clain la Roma, odată cu Silvestru Caliani şi Grigore Maior, dar Aron s-a întors numai după patru ani de studii teologice, fiindcă filosofia o făcuse la Tirnavia. La 26 mai 1742 depuse jurământul obişnuit şi voturile călugăreşti. În 1743 a fost hirotonit preot, iar în 1744 a sosit în ţară cu puţin timp înainte de a-l lua episcopul Inochentie ca însoţitor la Viena. Samuil Micu spune despre Aron că “au petrecut o viaţă sfântă, au fost un om postelnic, îndurat, bisericos şi înfrânat. Mătăniile cele scrise în posturi toate şi, afară de acele şi altele, făcea noaptea, cât degetele lui pururea se cunoşteau de mătănii”.150) În călugărie a luat numele Pavel.

Foarte grea i-a fost lui P.P. Aron pastoraţia eparhiei şi cu deosebire în perioada de timp cât a fost vicar general. Inochentie dădea de la Roma diferite dispoziţii, pe care împărăteasa şi autorităţile de stat i le contestau şi, deci, nu-i îngăduiau lui Aron să le execute, cum a fost, spre exemplu, excomunicarea teologului iezuit Balogh, pe care Inochentie i-a cerut să o publice, iar Aron, la îndemnul autorităţilor imperiale, a refuzat să o publice, rezultând din aceasta supărare între episcop şi vicarul său.

Alegerea lui Petru Pavel Aron ca episcop s-a făcut la 4 noiembrie 1751. Primii trei candidaţi au fost: P.P. Aron, Grigore Maior şi Silvestru Caliani. La 28 februarie 1752 împărăteasa îl numi episcop pe P.P.Aron, iar Sfântul Scaun îl confirmă prin bula din 6 iulie 1752. A fost hirotonit episcop la 1 septembrie acelaşi an. Introdus în beneficiu a fost scutit de a mai susţine ca până atunci din fondurile eparhiale pe teologul iezuit, fiind trecut în sarcina statului (a erarului). În capitulul eparhial al episcopului P.P.Aron întâlnim pe tinerii călugări baziliani, Gerontie Cotorea, vicar general, iar asesorii: Silvestru Caliani şi urmaşii în episcopat ai lui Aron, Atanasie Rednic şi Grigore Maior. Om de cultură, P. P. Aron a scris mai multe lucrări de învăţătură creştinească. De numele lui se leagă, cu deosebire,întemeierea şi organizarea în 1754 a şcolilor din Blaj, puse sub conducerea călugărilor baziliani, oameni cu atât de frumoase studii făcute în străinătate, mai ales la Roma. Încă de la început, şcolile blăjene, izvor nesecat de cultură pentru viaţa românească, aveau peste 300 de elevi pe care episcopul îi ţinea cu pâine, iar la praznice şi cu fiertură, obicei prefăcut mai târziu în fundaţiunea “ţipăilor”. Cea mai importantă dintre şcoli, seminarul “Bunei Vestiri” a fost cu totul preferată de episcop şi i-a lăsat la moarte întreagă averea sa. A înfiinţat o tipografie la care s-au tipărit multe cărţi folositoare. A zidit, pe cheltuiala sa, bisericile din Cut, Bistra, Mănărade şi Răşinari. Prin stăruinţele sale a reuşit să mai completeze câteva sesiuni parohiale, dar cu greu, fiindcă stăpânii de pământ din cele mai multe sate româneşti erau calvini care nu luau în seamă dispoziţiile Curţii imperiale privitoare la aceste dotări.

Foarte mult i-au stricat acestui blând şi cucernic episcop veştile rele ce circulau prin ţară că el ar fi uneltit la îndepărtarea Episcopului Inochentie Micu Clain. Dar neliniştea cea mai mare i-a produs agitaţia ierarhiei sârbeşti din Carlovitz, care vroia să supună pe români jurisdicţiei ei şi mai ales reluarea răzmeriţei începută de Visarion Sarai împotriva unirii, de astă dată prin călugărul Sofronie de la Cioara, împreună cu preotul Ioan Molnar zis şi Popa Tunsu, răzmeriţă care a făcut ca mulţi români, îndeosebi din Mărginimea Sibiului, să se lapede de unire. Aşa de puternice au ajuns din nou tulburările religioase şi certurile între uniţi şi neuniţi, aceştia din urmă incitând peste tot la revoltă, încât a trebuit să intervină puterea de stat prin generalul Buccow. Pentru liniştea spiritelor, episcopul a întreprins multe vizitaţii canonice. Într-una din acestea, pe când se afla la marginea Transilvaniei, la Cavnic, la 27 ianuarie 1764, l-a surprins moartea. Osemintele i-au fost aduse la Blaj şi îngropate în curtea episcopiei.” Când a fost Aron aproape de moarte, spune Samuil Clain, s-au descins de brâul de fier, ce în unsprezece ani, până a fost episcop, l-a purtat pe pielea goală, peste mijloc”.151)

Aşadar, pastoraţia Episcopului Petru Pavel Aron a fost tulburată de mişcarea călugărului ortodox Sofronie. Acesta, călugărit la Argeş, locuia într-un schit aşezat pe hotarul satului său natal, Cioara. Luând şi el drumul Carlovitzului, se întorcea de acolo cu îndemnul Mitropolitului, de luptă împotriva unirii cu Roma. Mişcarea lui Sofronie a depăşit, însă, stadiul unei activităţi de propagandă antiunionistă, religioasă, cum o redă istoriografia Ortodoxiei româneşti. Ea revendica, nu mai puţin, probleme sociale: “A trecut puterea domnilor, acum noi suntem domni” (Acad. D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1967, p.209). Mişcarea, luând proporţiile unei răzmeriţe violente şi recrudescente, a determinat autorităţile să aresteze pe unii din capii ei, îndeosebi călugări fanatici. Pentru a obţine eliberarea lor, Sofronie luă şi el mai mulţi ostatici, preoţi uniţi, pe soţia directorului minier, pe preotul romano-catolic din Zlatna ş.a. Călugărul se intitula “vicar al Sfântului Sinod din Carlovitz”. În această calitate, Sofronie promitea preoţimii şi poporului privilegiile ilirice, de care se bucurau numai sârbii ortodocşi din Imperiul habsburgic. “Pentru preoţime cu deosebire, ele puteau fi chiar mai ispititoare, cuprindeau drepturi mai mari şi mai reale, în raport cu cele numai promise de diplomele unirii” (D.Prodan, Op. Cit. p. 218). Atacând probleme sociale, mişcarea a produs teamă că agitaţia ar putea duce la o adevărată revoltă: “Căci toţi credeam că această scânteie, stârnită sub numele religiei, în foc mai mare se va schimba” (Idem, p.309), scrie guvernatorul Transilvaniei, baronul Ladislau Kemény, cancelarului imperial. Unirea, lege latină, intoxicată de propaganda vechii fobii greco-slavone antiromane, era considerată “lege nemţească”.

“Încadrându-se în Ortodoxia răsăriteană, provoacă intervenţia Rusiei, afectează relaţiile dintre cele două imperii” (Idem p. 218). Sofronie ajunsese la Blaj. Se duse să ceară socoteală Episcopului Petru Pavel Aron. Spre norocul lui, acesta se retrăsese la Sibiu.

Situaţia nemaiputând suferi amânare, “conferinţa ministerială din 12 martie 1761 hotărî să încredinţeze pacificarea românilor generalului Nicolae Adolf de Buccow, nou numitul comandat al forţelor militare din Transilvania”. În acelaşi scop a fost trimis şi episcopul ortodox sârb, Dionisie Novacovici, care, însă, nefiind omul mitropolitului din Carlovitz, n-a avut autoritatea de a potoli zelul revoluţionar al lui Sofronie şi al oamenilor săi. Nici încercările generalului şi ale comisiei constituite în acest scop, al pacificării, n-au ajuns la rezultat pozitiv. Aşa că generalul decide singur distrugerea cuiburilor de agitatori din schiturile şi mănăstirile ortodoxe din Transilvania. Episcopul Petru Pavel Aron i-a cerut generalului să nu recurgă la această atât de drastică măsură dar n-a fost ascultat, cum fără rezultat a intervenit şi Episcopul Dionisie Novacovici. Sofronie n-a mai fost găsit, fugise la Argeş de unde trimitea peste tot scrisori să se pregătească de o nouă revoltă: “Cumpăraţi-vă puşti şi pistoale, căci va veni vremea când veţi da un plug cu boi pentru un pistol micuţ şi nu-l veţi afla. Şi să nu credeţi că aceasta e glumă sau poveste, ci grăbiţi-vă, căci nu ştiţi ceasul când va veni şi porunca” (Idem, p. 214).

Mănăstirile atât de deplânse azi – cu excepţia câtorva – erau mărunte schituri, improvizate din una sau două încăperi, adevărate bordeie, cele mai multe acoperite cu stuf, aşezate în marginea satelor sau la liziera pădurii, în care se aciuaseră după răzmeriţa lui Visarion Sarai, sub masca monahismului, agenţi ai Moscovei, foarte mulţi sârbi. Unii dintre ei locuiau împreună cu câte o “călugăriţă” cu care aveau împreună o droaie de copii, pe care îi întreţineau din rublele ţarilor moscoviţi, din cerşit şi din agitaţie. Această coloană a cincea a Sfintei Rusii, din care şi-a recrutat Sofronie cei mai mulţi dintre luptătorii pentru ortodoxie, a devenit un pericol pentru pacea din Transilvania şi a generat reacţia atât de brutală a generalului Buccow.

EPISCOPUL ATANASIE REDNIC (1765-1772). S-a născut în satul Giuleşti-Maramureş, la începutul anului 1722. Între anii 1734-1738 a studiat la Colegiul iezuit din Cluj. A urmat noviciatul la mănăstirea din Muncaci, după care a revenit la Cluj şi şi-a continuat studiile la acelaşi colegiu. Absolvind filosofia, în 1743 a trecut la Viena ca student al Institutului Pazmanian, urmând la Universitate studiile teologice, pe care le-a absolvit în 1747, când iarăşi s-a întors la mănăstirea din Muncaci şi a petrecut acolo până la începutul anului 1749, când a depus voturile monahale şi a fost hirotonit preot. Între anii 1750-1751, venit la Blaj, a însoţit pe vicarul Petru P. Aron în vizitaţiile canonice ce le-a făcut acesta în ţinutul Făgăraşului. Ajungând Aron episcop, Atanasie Rednic a fost cuprins între membrii capitulului diecezan, iar la 1754, când s-au deschis şcolile din Blaj, a fost unul dintre cei dintâi profesori, funcţionând mult timp ca prefect la seminarul înfiinţat de P.P.Aron, în urmă fiind numit vicar episcopesc şi mare econom.

După moartea lui P.P. Aron, sinodul electoral întrunit la Blaj, la 30 iunie 1764, a stabilit, în ordinea voturilor, următorii candidaţi la episcopat: 1. Grigore Maior cu 90 de voturi; 2. Inochentie Micu Clain, în exil la Roma, 72 voturi; 3. Silvestru Caliani, 16 voturi şi 4. Atanasie Rednic, 9 voturi. Fiindcă Inochentie Micu Clain renunţase la episcopat încă din 1751, a fost scos din calcul, rămânând numai trei candidaţi, dintre care, în toamna anului 1764, împărăteasa l-a numit pe Atanasie Rednic. După numire a plecat la Viena, unde la 15 mai 1765 a primit bula papală de confirmare. Din Viena, după ce a solicitat mai multe îmbunătăţiri pentru soarta clerului, s-a întors pe la Muncaci. Aici a fost hirotonit episcop de către Manole Olşavski, acelaşi episcop rutean care-l hirotonise şi pe P.P.Aron. De la Muncaci a plecat pe jos la guvernul din Sibiu, iar de acolo la Blaj, unde sosi la începutul lui septembrie. A fost instalat în scaun la 13 noiembrie 1765, iar în beneficiu a fost introdus la 14 aprilie 1766. Tratativele începute la Viena pentru îmbunătăţirea vieţii clerului le-a continuat şi cu guvernul transilvan, numind în acest scop patru deputaţi, pe protopopii din Daia, Coşai, Armeni şi Monor, care să trateze direct cu guvernul problemele clerului. Dar s-a ajuns la prea puţin rezultat, completându-se câteva porţiuni parohiale, din cauza aceloraşi eterne opoziţii ale reformaţilor. S-a mai obţinut şi în numerar un ajutor de 10.000 florini pentru ajutorarea bisericilor şi preoţilor săraci.

Preocuparea de căpetenie a episcopului Atanasie Rednic a fost consacrată refacerii şi consolidării unirii, atât de încercată în urma răzmeriţelor lui Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara. În acest scop episcopul a întreprins multe vizitaţii canonice în parohii şi a luat măsuri pentru înflorirea unei vieţi monahale autentice, populând mănăstirile“Buna Vestire” şi “Sfânta Treime” din Blaj, precum şi cea din Alba Iulia, cu călugări bine pregătiţi, atât la şcolile din Blaj a căror roade începeau să se arate, cât mai ales la cele înalte ale Apusului. Pe aceşti bărbaţi erudiţi episcopul i-a obligat să practice viaţa monahală prescrisă în regulile călugăreşti ale ordinului Sfântul Vasile cel Mare, cu disciplină severă, cu renunţare la orice fel de avere mobilă sau imobilă, cu respectarea riguroasă a posturilor şi a slujbelor bisericeşti, de zi şi de noapte, rânduite pentru călugări. Cei care nu erau pregătiţi pentru a fi dascăli ai tineretului şcolar, pentru a rămâne în mănăstire trebuia să înveţe o meserie potrivită cu statutul călugăresc: tiparul, olăritul, fabricarea lumânărilor de ceară, croitoria etc. Pe Grigore Maior, nemulţumit pentru că nu i s-a dat episcopatul, având el cele mai multe voturi “făcând împerecheri în cler împotriva episcopului său”, l-a trimis la pocăinţă în mănăstirea de la Muncaci, iar Gerontie Cotorea şi Silvestru Caliani, amici şi în oarecare măsură complici ai lui Maior, n-au rămas nici ei nepedepsiţi.

Atanasie Rednic a continuat tradiţia iniţiată de P.P.Aron de a întreţine şcolarii săraci de la şcolile din Blaj cu pâine (ţipăi), a dispus ca în Seminarul “Sfânta Treime” să se primească numai tineri care doresc să se preoţească, introducând pentru ei obligaţia de a purta reverenda. Pentru şcolile regimentului românesc de graniţă din Năsăud (înfiinţat în 1762) a stăruit să se numească profesori români. Samuil Clain, pe care episcopul Atanasie Rednic l-a trimis să înveţe carte la Viena, unde episcopul obţinuse două burse la Institutul Pazmanian, spune despre el că “a petrecut o viaţă cucernică, era foarte păzitor rânduielilor răsăritului… De şcoală şi de învăţătură avea grijă bună, era om foarte smerit, haine de mătasă nicidecum n-a purtat, hrana lui de când s-a făcut călugăr numai cu legume şi cu ulei au fost… Slujba rugăciunilor cea de toate zilele niciodată nu au lăsat să nu o fi zis. Slujea episcopeşte şi din acel timp aşa slujbă episcopească nu s-au întâmplat… La anul 1772, în 2 mai, a murit episcopul Atanasiu şi toate ale sale le-a lăsat seminarului diecezan”. Mai spune Clain că “toată lumea ar fi vrut s-o poată călugări şi să supună pe toţi la o viaţă grea” cum ţinea şi el.152)