Anul acesta primăvara expozițională a debutat în forță, ce-i drept și datorită seriei de evenimente inițiate sub egida Sezonului România-Franța. În cadrul acestui amplu proiect au fost prezentați artiști care, deși s-au născut în România sunt destul de puțin cunoscuți la noi: „Gherasim Luca – erou-limită“ de la Muzeul Național al Literaturii Române, București, „Elie Lotar“ la Muzeul Colecțiilor de Artă și expoziția „Génica Athanasiou (1897-1966) viața pasionată a unei actrițe românce din avangarda pariziană“, deschisă tot sub egida Muzeul Național al Literaturii Române, București, la Galeria „Galateca“.
Acum trei ani, lucrând la catalogul colecției Emilian Radu, care a făcut obiectul expoziției „Tzara.Dada.Etc.“ curatoriată de Erwin Kessler, am întâlnit pentru prima dată numele Genicăi Athanasiou. Era o fotografie a sa făcută de Man Ray, reprezentând-o pe actriță îmbrăca într-un costum popular românesc. Neavând alte surse de cercetare rapidă am folosit Google search și catalogul „Man Ray photographe“, editat de Muzeul Național de Artă Georges Pompidou, în 1982. Informațiile găsite atunci, așa cum menționează și Laurence Meiffret, autoarea albumului dedicat Génicăi Athanasiou, au fost destul de firave. Intrigată, la rândul ei de această lacună dar totodată sedusă de personalitatea artistei, al cărei nume real este Eugeniei Tănase, născută la București în 1897, dintr-o familie mic burgheză. Laurence Meiffret întreprinde o amplă muncă de recuperare al cărei traseu o duce din Franța în România și chiar în Japonia. Rezultatul întreprinderii sale, de o minuție arheologică, domeniu în care cercetătoarea are o bună expertiză, este un excelent album biografic, editat bilingv, în română și franceză. Așa putem urmări traseul acestei personalități care, plecată din România în 1919, se va forma, își va construi cariera și chiar celebritatea în cercurile experimentale de teatru și film din Parisul „des années folles“ (1920-1940). Tânăra Eugenia Tănase, născută într-o familie de mici comercianți din cartierul Uranus, azi demolat, după ce este admisă prin concurs să facă studii de Artă Dramatică la clasa Nicolae Soreanu, unde este colegă cu George Vraca, după primul an, decide să-și continue studiile în capitala Franței. Aici va opta inițial pentru cursurile lui Firmin Gérmier, urmând ca în toamna lui 1920 să se alăture nou înființatei școli a lui Charles Dullin, concepută ca un laborator experimental, așa cum îi este și numele: „L’Atelier“. Nu avem mărturii dacă Genica îl cunoștea pe compatriotul său, împătimit și el de scena experimentală, Armand Pascal, regizor, actor și mim care, cam în aceeași perioadă, urma cursurile lui Jacques Copeau, animatorul scenei de la „Le Vieux-Colombier“. Spre deosebire de Armand Pascal, care revine în țară pentru a încerca împreună cu cumnatul său B. Fundoianu, Scarlat Callimachi, Sandu Eliad ș.a. să structureze prima mișcare de avangardă în teatrul românesc, gruparea „Insula“, Génica continuă să își trăiască visul parizian. Pe lângă pasiunea pentru teatru apare în viața sa, Antonin Artaud, coleg de scenă dar și poet care, timp de șase ani, cât va dura relația lor, îi va marca definitiv destinul, în pofida unei existențe materiale precare și a unei vieți sentimentale furtunoase. Sunt anii afirmării sale profesionale și ai maturizării sentimentale. Acum are primul ei mare succes în rolul Antigona, o adaptare scenică a lui Jean Cocteau după piesa lui Sofocle, unde decorurile au fost create de Picasso iar costumele de Coco Chanel. Tot acum, Man Ray îi face mai multe portrete printre care, trei (atâtea se cunosc până în prezent) în costum popular românesc. Două sunt prezente în expoziție iar celălalt, așa cum menționam la început, în se află colecția Emilian Radu.
Este perioada când începe să frecventeze mediul avangardist, cunoscându-i pe André Breton, Théodore Fraenkel, soțul prietenei sale, românca Bianca Makles, Max Jacob, Lizica Codreanu, Eli Lotar, André Masson, Juan Miro, Michel Leiris, Louis Aragon, Roger Vitrac și, foarte probabil, pe Tristan Tzara, sau chiar Brâncuși.
După succesul cu Antigona a fost distribuită în numeroase roluri la teatrul ei de suflet – „L’Atelier“, dar devenise atrăgătoare și în ochii realizatorilor de film. În 1924 debutează în filmul mut „ Le Comte Kostia“ în regia lui Jacques-Robert unde joacă alături de unul dintre cei mai cunoscuți actori germani din epocă, Konrad Veidt. Noul ei succes îl determină pe tânărul compozitor și regizor Jean Grémillon să o distribuie în filmele sale. Acesta, împreună cu Dullin, a creat în 1927 societatea „ Films Charles-Dullin“ formând astfel nucleul unei echipe care se va face remarcată în cinematograful francez deși, singurul film realizat, „Maldone“, a fost o decepție din punct de vedere financiar. Presa remarcă însă feminitatea și expresivitatea actriței, revista „Cinemagazin“ consacrându-i coperta. Viața ei personală cunoaște o schimbare, rupe definitiv relația cu Antonin Artaud, devenind partenera lui Grémillon, împreună cu care va mai face un lung metraj: „Les Gardiens de Phare“.
Singurul film suprarealist în care va juca – „La coquille et le clergyman“, realizat de regizoarea Gemaine Dulac, după un scenariu a lui Artaud este, din păcate, un eșec. Materializarea scenică va fi criticată în primul rând de autor dar și de restul presei de specialitate. Génica își va continua însă cariera, reușind să păstreze sufragiile publicului dar și ale celor mai exigenți critici de specialitate. Debutul său în filmul sonor va fi la fel de promițător, în punerea în scenă a lui „Don Quijote“, adaptare de Paul Morand în regia lui G.W. Pabst, unde joacă alături de celebrul tenor rus Feodor Chaliapin. După doar un deceniu de la debut își va încheia însă cariera cinematografică cu rolul principal în filmul „Colomba“ în regia lui Jacques Séverac. Urmează anii grei ai ocupației naziste iar după aceea, deși lucrează cu Sacha Pitoeff și intră în trupa „Guz Suares“, este tot mai puțin solicitată. Lumea se schimbase și pentru a supraviețui e nevoită să facă roluri de figurație în cinema, uneori chiar sub pseudonim. În 1963 se retrage la Căminul pentru actori de la Pont-aux-Dames acolo unde, înainte de război, venise adesea să joace în beneficiul rezidenților. Se stinge din viață în 1966.
Expoziția „Génica Athanasiou (1897-1966) viața pasionată a unei actrițe românce din avangarda pariziană“, este structurată pe mai multe secțiuni: viața de scenă, viața privată a actriței și lucrările unor artiști români și francezi inspirate de personalitatea ei alături de fotografii originale de Man Ray precum și un ansamblu de obiecte care i-au aparținut actriței, pe nedrept intrată într-un con de umbră atât în țara ei de adopție, cât și la noi. Iar dacă expoziția are un aer ușor didactic, inerent scopului propus, albumul biografic al cercetătoarei Laurence Meiffret, realizat în condiții grafice deosebite, rămâne cel mai important reper asupra vieții și creației sale.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius