Gândul zilei - 28 aprilie 2019

[altmariustotal catolic]

28 aprilie 2019 Legea Domnului este felurită  Din Comentariu asupra cărţii lui Iob, de sfântul Grigore cel Mare, papă  (Cartea 10, 7-8.10: PL 75, 922.925-926)  O, dacă Dumnezeu ţi-ar arăta cât de felurită este legea lui! Prin legea lui Dumnezeu, despre care se vorbeşte în acest loc, trebuie să se înţeleagă iubirea, care ne ajută să cunoaştem cum trebuie să ţinem în comportamentul nostru preceptele vieţii. Despre această lege, cuvântul Adevărului ne spune: Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii (In 15,12). Despre ea, sfântul Paul spune: Plinătatea legii este iubirea (Rom 13,10). Şi tot el spune: Purtaţi-vă unii altora povara, şi astfel veţi împlini legea lui Cristos (Gal 6,2). Într-adevăr, nimic nu poate exprima mai bine legea lui Cristos decât iubirea, pe care o împlinim cu adevărat atunci când purtăm, din iubire, poverile fraţilor.  Dar se spune că această lege este felurită, deoarece iubirea se extinde cu grijă la faptele tuturor virtuţilor. Ea începe, desigur, de la două precepte, dar se extinde la nenumărate alte precepte.  Paul enumeră foarte bine complexitatea acestei legi, atunci când spune: Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu este ambiţioasă, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr (1Cor 13,4-6).  Iubirea este îndelung răbdătoare, pentru că suportă cu seninătate relele primite. Ea este binevoitoare, pentru că oferă cu generozitate cele bune în schimbul celor rele. Nu este invidioasă, pentru că nu doreşte nimic în lumea aceasta şi, deci, nu ştie să invidieze succesele pământeşti. Nu se laudă, pentru că, dorind cu ardoare răsplata unei recompense interioare, nu se mândreşte cu bunuri exterioare. Nu se poartă necuviincios, pentru că, extinzându-se numai în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, ignoră tot ceea ce se îndepărtează de drumul drept.  Nu este ambiţioasă, pentru că, ocupându-se intens de bunurile sale interioare, în exterior nu este atrasă de lucrurile altuia. Nu caută ale sale, pentru că pe toate pe care le are aici, pe pământ, în mod trecător, le neglijează ca şi cum ar fi ale altora şi recunoaşte că nimic nu-i aparţine cu adevărat, în afară de ceea ce durează împreună cu ea. Nu se mânie, pentru că, deşi este provocată de nedreptăţi, nu se dedă la răzbunare, ci aşteaptă pentru suferinţele sale recompense viitoare mai mari. Nu ţine cont de răul primit, pentru că, înrădăcinându-şi sufletul în iubirea faţă de ceea ce este bine şi dezrădăcinând din el orice formă de ură, nu ştie să păstreze în suflet gândurile care pătează.  Nu se bucură de nedreptate, pentru că, dorind cu ardoare numai iubirea faţă de toţi, nu se bucură în nici un fel de căderea adversarilor. Dar se bucură de adevăr, pentru că, iubindu-i pe ceilalţi ca pe sine însăşi şi desco­perind în ei ceva drept, se bucură de aceasta ca şi cum ar contribui la progresul ei personal. Felurită este, aşadar, această lege a lui Dumnezeu.