Fundațiile au fost regale

[altmariusliterar2]

întoarcerea la cărţi:
de Mihai Zamfir

http://www.romlit.ro/fundaiile_au_fost_regale Revista Fundațiilor Regale” pe care o evocăm a fost, probabil, cea mai bună revistă interbelică din România. Să nu uităm însă că ea a fost regală. Ce înseamnă asta? (Să ne amintim că pe coperta singurului studiu consacrat revistei înainte de 1989 de Mioara Apolzan, titlul era Revista Fundațiilor.) O revistă își dovedește valoarea cînd citim pe copertă numele colaboratorilor; contemplînd sumarul numărului 11 din 1939 de care neam mai ocupat, dăm peste numele lui Nicolae Iorga, Ion Petrovici, Mircea Eliade – colaboratori externi; echipa de bază a revistei e formată din Camil Petrescu, Șerban Cioculescu și Mihail Sebastian, alături de G.Călinescu, Perpessicius și Pompiliu Constantinescu. Nivelul colaboratorilor din acest simbolic număr 11, noiembrie 1939, n-a reprezentat o excepție. S-a întîmplat ca în același an 1939, ultimul an fast dinaintea dezastrului mondial, să fi adus două numere deosebite ale publicației: cel din luna mai, dedicat centenarului nașterii regelui Carol I, și cel din iulie, consacrat semi-centenarului morții lui Eminescu. Despre personalitatea și domnia primului Rege al României au scris atunci studii speciale N.Iorga, P.P.Panaitescu, C. Rădulescu-Motru, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Camil Petrescu și alții. Nimic encomiastic și nimic politic în aceste texte: fiecare autor trata în profunzime un anumit aspect al perioadei de domnie a lui Carol I (Vianu – despre filozofia generației, Camil Petrescu – despre teatrul nostru între 1866 și 1914, P.P.Panaitescu – despre circumstanțele urcării pe tron a principelui Carol etc., etc.). La numai un sfert de secol după moartea Regelui, perioada Carol I formase deja o porțiune distinctă de istorie. Numărul închinat lui Eminescu marca un moment de cotitură al exegezei eminesciene, cel dintîi efort comun de a vedea un Eminescu poet extraordinar, dar perfect analizabil, nu doar un mit transformat în statuie. Astfel, Perpessicius descifra – pe baza enormului material al postumelor eminesciene – un episod romanțios din tinerețea scriitorului; Vianu publica Atitudinile și formele eului în lirica lui Eminescu; Mircea Eliade – studiul Insula lui Eurhanasius, a cărui integrare în istoria religiilor avea să-l urmărească după aceea constant; Mihail Sebastian se ocupa de cronicarul dramatic Eminescu, în timp ce Șerban Cioculescu de ziaristul Eminescu. Întreaga inteligențăși cultură a României din acel moment se concentrase, magnific, pentru o singură dată, asupra lui Eminescu. Că instituția numită Fundațiile Regale era un dar făcut de regele Carol al II-lea culturii noastre – toată lumea o știa. Nu era de bon ton să o și spui cu voce tare. Însă toți scriitorii, artiștii și savanții care profitau din plin de larghețea financiară regală realizau că se bucură de un tratament special. Fundații la fel de generoase existau puține în lume, iar șansa României interbelice a fost aceea de a poseda una dintre ele. Un republican arțăgos s-ar întreba de unde oare proveneau banii pe care regele Carol al II-lea îi oferea Fundației sale? Nu încape îndoială că o bună parte din ei aveau sursă dubioasă, greu de justificat la un control financiar sever. Marea realizare regală a fost însă alta: în loc să intre doar în buzunarul Suveranului, banii se îndreptau și spre arta națională, spre slujitorii ei, contribuind direct la nașterea unor capodopere. Ele au rămas, iar noi le apreciem și astăzi poate mai mult decît în momentul creării lor, astăzi, după ce regele Carol al IIlea și scriitorii din jurul său au dispărut demult. Revenind la numărul din RFR analizat inițial, observăm că în noiembrie 1939 plutea deja în atmosferă senzația că sfîrșitul e aproape. Polonia fusese împărțită de Hitler și Stalin, la frontiera franceză trupele germane se pregăteau de atac. Atunci, la Teatrul Național, sărbătorind ziua de naștere a regelui Carol al II-lea, Camil Petrescu ținea o memorabilă cuvîntare reprodusă în revista al cărui redactor era: „Astăzi M.S. Regele a împlinit 46 de ani. E vîrsta bărbăției, a curajului și a experienței. În ce măsură Suveranul nostru dovedește aceste însușiri, neo arată faptul că la ora aceasta, în această zi, ne găsim toți strînși la un loc, în această sală, ascultînd producții sărbătorești. Liniștea pe care o păstrăm ține într-adevăr de miracol și acest miracol, țara întreagă simte asta, țara întreagă înțelege asta cu limpezimea unei judecăți sporite de primejdie, e datorit M.S.Regelui Carol al II-lea. Trebuie să mergem peste ultimele veacuri în istoria noastră, departe, pînă la Ștefan cel Mare, pentru ca să mai întîlnim o asemenea identificare între destinul Statului românesc și voința de existențăși durată dîrză a Conducătorului. Unde am fi astăzi dacă neamul românesc nu și-ar fi găsit geniul său întrupat, printr-un concurs de împrejurări rareori întîlnit, în geniul politic al Suveranului?” Recunoașteți tonul? L-am mai auzit de multe ori în ultima jumătate de veac. După o asemenea cuvîntare în fața întregii țări, bietul Camil a trebuit să se facă mai tîrziu mic de tot; și a trebuit să scrie piesa Bălcescu, romanul Un om între oameni și altele. Din fericire însă discursul său din octombrie 1939 a rămas și poate fi oricînd recitit. Cred că, dincolo de inevitabilele exagerări festive, autorul lui Danton spunea atunci adevărul, perfect convins de ceea ce spunea. Devenise, pentru cîteva minute, purtătorul de cuvînt al unei mari părți a poporului român. Tragedia ce urma să înceapă în cîteva luni adaugăși mai mult patos discursului rostit atunci în incinta Teatrului Națiomal, un fel de cuvînt de adio adresat României interbelice, care avea să se cufunde în beznă. Pe puntea superioară a Titanicului, în acordurile muzicii, unul dintre marii scriitori români rostea adevăruri indiscutabile doar cîteva minute înainte de ciocnirea vasului cu muntele de gheață.