Mă refer atât la stat, cât şi la popor, la naţiune înţeleasă ca stat, expresie a unui popor. Pentru că aceasta a fost linia majoră a activităţii culturale, adică politice şi intelectuale, adică a implicării practice generatoare de instituţii şi simboluri
Figurile grupate în jurul Convorbirilor literare au alcătuit primul nucleu intelectual implicat în politica democratică. Paşoptiştii sau, înaintea lor, cărvunarii moldoveni s‑au manifestat ca nuclee intelectuale implicate în politica revoluţionară. Nu ştim exact cum ar fi evoluat lucrurile dacă mişcările conspirativ‑revoluţionare de la 1848, din Moldova şi Ţara Românească, ar fi fost lăsate să‑şi urmeze cursul. Dar domnia lui Al. I. Cuza a luat sfârşit în urma ciocnirii dintre nucleul intelectual brătiano‑golesco‑rosettian, valaho‑revoluţionar, şi nucleul paşoptist al cărui lider era atunci Mihail Kogălniceanu (sprijinit şi de un paşoptist radical precum Cezar Bolliac). Cu alte cuvinte, ultima expresie a politicii revoluţionare paşoptiste a fost un conflict între conspiraţia paşoptistă (C.A. Rosetti/Brătienii/Goleştii aliaţi cu boierii conservatori moldoveni) şi „dictatura” paşoptistă (Cuza‑Kogălniceanu).
În aceste condiţii, politica grupării de la Junimea, devenită şi facţiune politică, şi a grupărilor de la Convorbiri literare poate fi considerată prima expresie democratică a unor nuclee aristo‑cărturăreşti funcţionând în cadru democratic. Caracteristicile acestui tip de politică au fost – cu rare excepţii, lipsite de consecinţe practice, şi mă gândesc aici mai ales la G. Panu – loialitatea faţă de instituţia monarhică, faţă de dinastia de Hohenzollern, intrată pe calea unei naţionalizări rapide, care ardea etapele odată cu restul ţării – dacă România a ars etapele în drumul ei spre modernizarea occidentală, dinastia a ars etapele în drumul ei spre înscrierea în tradiţia românească – şi faţă de o linie denumită de Negruzzi&co drept „conservator liberală”[1], adică a structurării societăţii româneşti cu folos şi fără pierderea identităţii şi demnităţii naţionale.
Şi când spun a României, mă refer atât la stat, cât şi la popor, la naţiune înţeleasă ca stat, expresie a unui popor. Pentru că aceasta a fost linia majoră a activităţii culturale, adică politice şi intelectuale, adică a implicării practice generatoare de instituţii şi simboluri, a junimiştilor/ convorbiriştilor. Lucrul e confirmat de chiar teoria „formelor fără fond”, lansată de Maiorescu, dar mult răstălmăcită. Teoria „formelor fără fond” nu are în vedere o critică a importului de forme goale, adică o critică a modernizării ratate, o critică a adoptării declarative a unor forme occidentale care nu sunt, mai apoi, din cauza nevredniciei româneşti, umplute cu fond, care nu prind adică substanţă.
Pentru a înţelege sensul maiorescian al acestei formule trebuie să apelăm la două surse. Prima e articolul În contra direcţiei de azi în cultura română, în care Titu Maiorescu spune, într‑adevăr, ceva ce seamănă cu modul în care înţelegem acum teoria lui, şi anume: „Cufundată până la începutul secolului XIX în barbaria orientală, societatea română, pe la 1820, începu a se trezi din letargia ei […]. Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea emigrare extraordinară spre fântânele ştiinţei din Franţa şi Germania, care până astăzi a mers tot crescând şi care a dat mai ales României libere o parte din lustrul societăţilor străine. Din nenorocire, numai lustrul dinafară! Căci nepregătiţi precum erau şi sunt tinerii noştri, uimiţi de fenomenele măreţe ale culturii moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră până la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adânci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistenţă ele nici nu ar fi putut exista. Şi astfel, mărginiţi într‑o superficialitate fatală, cu mintea şi cu inima prinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc în patria lor cu hotărârea de a imita şi a reproduce aparenţele culturei apusene, cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor şi realiza îndată literatura, ştiinţa, arta frumoasă şi, mai întâi de toate, libertatea într‑un stat modern […]. Mobilul propriu nu a putut fi decât vanitatea descendenţilor lui Traian, vanitatea de a arăta popoarelor străine cu orice preţ, chiar cu dispreţul adevărului, că le suntem egali în nivelul civilizaţiunii. Numai aşa se explică viţiul de care este molipsită viaţa noastră publică, adecă lipsa de orice fundament solid pentru formele dinafară ce le tot primim. Şi primejdioasă în această privinţă nu e atât lipsa de fundament în sine, cât este lipsa de orice simţire a necesităţii acestui fundament în public, este suficienţa cu care oamenii noştri cred şi sunt crezuţi că au făcut o faptă atunci când au produs sau tradus numai o formă goală a străinilor. […] inteligenţa română a înaintat cu uşurinţă pe calea deschisă, şi, cu acelaşi neadevăr înlăuntru şi cu aceeaşi pretenţie în afară, s‑au imitat şi s‑au falsificat toate formele civilizaţiunii moderne. Înainte de a avea partid politic, care să simţă trebuinţă unui organ, şi public iubitor de ştiinţă, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat jurnale politice si reviste literare şi am falsificat şi dispreţuit jurnalistica. Înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate, şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publică. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile şcoalelor, am făcut atenee române şi asociaţiuni de cultură şi am depreţiat spiritul de societăţi literare. Înainte de a avea o umbră măcar de activitate ştiinţifică originală, am făcut Societatea academică română, cu secţiunea filologică, cu secţiunea istorico‑archeologică şi cu secţiunea ştiinţelor naturale, şi am falsificat ideea academiei. Înainte de a avea artişti trebuincioşi, am făcut conservatorul de muzică; înainte de a avea un singur pictor de valoare, am făcut şcoala de bele‑arte; înainte de a avea o singură piesă dramatică de merit, am fundat teatrul naţional – şi am depreţiat şi falsificat toate aceste forme de cultură […]. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este ţăranul român, şi realitatea lui este suferinţa, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv, ce‑l numim cultură română, şi cu obolul cel din urmă îl silim să ne plătească pictorii şi muzicanţii noştri, academicienii şi atenianii din Bucureşti, premiele literare şi ştienţifice de pretutindenea, şi din recunoştinţă cel puţin nu‑i producem nici o singură lucrare care sa‑i înalţe inima şi să‑l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele. […] forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de‑a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi prin urmare vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem de loc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi. Căci dacă facem altfel, atunci producem un şir de forme ce sunt silite să existe un timp mai mult sau mai puţin lung fără fondul lor propriu. Însă în timpul în care o academie e osândită să existe fără ştiinţă, o asociaţiune fără spirit de societate, o pinacotecă fără artă şi o şcoală fără instrucţiune bună, în acest timp formele se discreditează cu totul în opinia publică şi întârzie chiar fondul, ce, neatârnat de ele, s‑ar putea produce în viitor şi care atunci s‑ar sfii să se îmbrace în vestmântul lor despreţuit” (Convorbiri literare, II:19, 1 decembrie 1868).
Rândurile articolului de mai sus se cer însă completate cu un paragraf din prelecţiunea junimistă despre Formă şi fond, ţinută de Maiorescu la 7 februarie 1871, în care acesta, după cum relata Miron Pompiliu, „după câteva teorii, a trecut la exemple practice. Dar mai înainte de a pune în vederea publicului fapte ce se petrec sub ochii noştri, a cercetat în ce diferă un popor civilizat de altul, ce se află în stare primitivă. Astfel, s‑a arătat că un popor numai atunci merită numele de naţiune când s‑a emancipat din îngusta sferă a ocupaţiunilor condiţionate de forţa brută a indivizilor. Un popor ce trăieşte de azi pe mâine, necunoscând alte dorinţe decât aplicări instinctive, este o clasă brută de oameni fără cel mai mic semn de cultură. Cultura începe numai după ce s‑a acumulat un prisos însemnat de bogăţie materială, când o parte de indivizi, scăpaţi de nevoia de a‑şi agonisi cu mâinile lor proprie existenţa, sunt împinşi a da altă expresiune puterii vitale ce fierbe în ei. Crierii se pun în lucrare mai energică, inteligenţa se dezvoltă, civilizaţiunea începe. Astfel dar şi într‑acest fenomen, ce se arată în leagănul societăţilor civilizate, vedem acea împreunare armonioasă de formă şi fond. Fondul: acea agitaţiune de putere vitală ce influenţează acum spre crieri şi nu spre braţe etc., forma: acele semne diverse de cultură în care se întrupează idealurile sufletului. Aplicând acest principiu şi asupra formelor de cultură ce se găsesc la noi, d. Maiorescu află că românii comit cele mai mari greşeli în această privinţă, ei introduc lucruri fără necesitate decursă din spiritul naţiunii, se impun instituţiuni ne‑nţelese mai de nimeni, ignorându‑se astfel caracterul şi deprinderile poporului şi nesocotindu‑se faptul necontestabil că popoarele nu se ridică la o cultură adevărată decât cu încetul, după lungi experienţe şi după multe frământări produse de necesităţi interne” (Convorbiri literareV:5, 1 mai 1871).
Cu alte cuvinte, forma nu are a se importa cu tot cu fond. Aşadar, nu e vorba de forma care îşi creează fondul, ci de un fond, spiritul vital al naţiunii, fondul e vitalist la Maiorescu, care se cere exprimat prin forme. Formele nu pot fi de import. Formele sunt produsul naţiunii eliberate de robia materiei prin înţelegere. Ca atare, ce critică Maiorescu nu e fondul – orientalismul românilor care nu poate ţine pasul cu sofisticarea formelor –, ci forma, de import, nepotrivită cu spiritul vital al naţiunii. Se poate, aşadar, spune că, de fapt, criticismul maiorescian a fost expresia literară şi politică a vitalismului maiorescian, adică a încercării lui Maiorescu de a racorda literatura şi politica la forţele vii ale neamului; doar din această perspectivă, a vitalismului, putem înţelege opţiunile lui lingvistice anti‑latiniste şi sprijinul pe care l‑a acordat literaturii populare. Criticismul maiorescian e, aşadar, un instrument de clarificare axiologică folosit pe tărâm literar şi politic de Maiorescu în scopul afirmării vitalismului său.
Fragment din prefaţa volumului
Corpus Convorbiri literare: Prelecţiuni, Iaşi,
Convorbiri literare, 2019
Note:
[1] „D. I. Negruzzi: Vin şi eu a ruga pe onor. Adunare ca să binevoiască a mă scuza dacă voi declara că nici eu nu pot primi să fiu parte din comisiunea aleasă pentru redijarea proiectului de răspuns la discursul Tronului. Motivul demiterii mele din acea comisiune este că m-am consultat cu amicii mei din partidul conservator liberal… (întreruperi).
O voce: Conservatori liberali?
D.I. Negruzzi: Aşa ne numim noi în Moldova…” (Şedinţa din 19 noiembrie 1879).
Mircea Platon
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius