Florin Iaru şi nenumăratele sale unelte

[altmariuspress]

Istorie Literară:
Florin Iaru şi nenumăratele sale unelte 

de Cosmin Ciotloş

http://www.romlit.ro/florin_iaru_i_nenumratele_sale_unelte Debutul absolut în presa literară, Florin Iaru şi-l face ca elev (la Liceul „Ion Neculce“), în iunie 1971, în revista „Amfiteatru“, în paginile dedicate liceenilor1.  El publică aici o proză scurtă (foarte scurtă chiar), intitulată Broasca, în stilul celor ale lui Daniil Harms: „Între cei doi de la etajul şapte s-a întâmplat ceva grav – ireparabil. Răzbăteau ades prin peretele subţire ori plânsul ei nervos – ori paşii lui aiurea. În rest, păreau cei dintotdeauna. El pleca la şase, – ea la şapte – el se-ntorcea la două – ea la trei. Luau rar masa împreună. Câteodată seara mergeau la un spectacol şi se-ntorceau surâzători către miezul nopţii. Da, dar odată deschisă uşa, odată trecut pragul, odată învârtită cheia – plânsul reîncepea, paşii aiurea reîncepeau. Se-ntâmplase ceva. Iar vecina de-alături – ei, vecina murea de curiozitate. Rezistă cât rezistă – o zi, două, douăsprezece – în a treisprezecea îşi făcu pe voie. În vârful picioarelor, cu inima bătând, se apropie de uşa misterioasă. Se frânse de şale şi privi pe gaura cheii cu o satisfacţie diabolică. – Imediat însă urlă ca scoasă din minţi şi se refugie în garsoniera ei scâncind şi blestemând. Broasca o muşcase de ochi”2.  Dincolo de caracterul inedit al acestui text şi de amănuntul surprinzător că amprenta stilistică a lui Florin Iaru e de pe-acum sesizabilă3, istoria acestei apariţii conţine un amănunt foarte curios. Referindu-se la începuturile sale literare, Iaru îi vorbeşte lui Mihail Vakulovski4 despre un „pariu” în urma căruia ar fi rezultat această bucată. Desigur, în măsura în care relatarea este riguros exactă (fiindcă altminteri, inclusiv în ce priveşte data, Iaru se dovedeşte imprecis, devansând-o cu un an), întâmplarea dezvăluie ceva din fondul secret al inspiraţiei poetului. Despre ce rămăşag va fi fost vorba, nu e o întrebare serioasă. Ar fi putut fi ceva tipic adolescentin, după cum, la fel de bine, ar fi putut fi un simplu exerciţiu de stil. Important e că, în ultimă analiză, bucata nu e deloc rea (dimpotrivă) şi că scenariul compunerii ei nu se revendică dintr-un lest ideologic de factură romantică. Aproape copil fiind, Florin Iaru dovedeşte o formidabilă maturitate în raport cu propriul scris. Nu-i conferă o preistorie mitică, nici măcar atât cât orice autor e tentat s-o facă5.  De altfel, relaţia poetului cu literatura a avut dintotdeauna aparenţa unei convenţii civile absolut avantajoase pentru ambele părţi. Ca şi volumele lui (deconcertante pentru cititorii comozi), confesiunile lui Florin Iaru au emanat constant o francheţe cuceritoare. El nu s-a ferit, de exemplu, să-şi declare inapetenţa pentru anumite formule dominante (cum e aceea a lui Blaga). În acelaşi spirit, bravând, declară tot acolo, în interviul acordat lui Vakulovski, că, după apariţia primei cărţi, şi-a ars manuscrisele, ciornele, încercările, convins fiind că ele nu mai sunt necesare de vreme ce „produsul final”6 este deja pe piaţă. Nici cu carierismul în poezie nu se împacă Florin Iaru. Raţionamentul lui e statistic: de vreme ce nici un autor, oricât de important, n-are, citit cu atenţie, mai mult de (cu aproximaţie) o sută de poeme valabile, se întreabă fostul lunedist, la ce bun tot restul, toată puzderia de texte convenţionale, menite să aducă mai degrabă un succes de stimă şi să certifice longevitatea unei vocaţii? Structurarea cărţilor în „cicluri” sau „grupaje” i se pare, ca un corolar al acestor alegaţii, o altă formă de compromis: „În general, încerc, când scriu o poezie, s-o scriu până la capăt. Ea să nu urmeze într-o altă poezie, să nu vină o alta, să nu am cicluri de poezie. Îmi plac poeziile de sine stătătoare, care spun povestea de la-nceput până la sfârşit. Ciclurile de poezie sunt un fel de telenovele în care fiecare episod îl repetă pe celălalt sub o altă înfăţişare. De aceea chiar nu-mi plac ciclurile de poezie sau, mă rog, grupările într-un ciclu. Ori ai scris o poezie care are o sută de pagini, ori ai scris o poezie care are o pagină, ele reprezintă un tot, ai terminat şi-ncepi una nouă”7. Interesant e că, o sută de ani mai devreme, acelaşi era punctul de vedere al junimiştilor8 ieşeni.  Prin asemenea declaraţii, Florin Iaru pare că vrea cu tot dinadinsul să confirme destule dintre capetele de acuzare la care au recurs neprietenii lunediştilor. Declinându-şi elanurile mistice, etalându-şi lipsa de fior metafizic, pronunţându-se, în fine, despre poezie în termeni mai degrabă laici (de fapt, refuzând doar grandilocvenţa gestului simoniac), Iaru pledează vinovat în faţa „procurorilor” din tabăra substanţialistă. (S-ar cuveni precizat că nu despre articlierii de la „Săptămâna” este vorba, ci despre comentatori cu totul serioşi). Punctul său forte, la care nu renunţă şi care e, în principiu, extrem de dificil de combătut, îl reprezintă ideea de valoare. Artă a libertăţii, pentru Iaru poezia îşi poate îngădui orice, cu condiţia să rămână, cumva, în memoria afectivă a cititorului. (Nici un alt poet român n-a pus cititorul pe un piedestal mai înalt).  Oricât de turbulentă, poetica lui are avantajul de a fi şi clară, şi cinstită. Trei sunt noţiunile care o fundamentează: plăcerea estetică (epurată de etichete şi adjective9); ritmul („este coloana vertebrală a dinozaurului”10); şi, crucială, neliniştea (dar o nelinişte de ordin stilistic). Ultima condiţie este şi cea mai ofertantă, interpretativ. Pentru că restrânge criteriul poeticului la nivelul unităţii minimale, al versului adică. „Îmi place foarte mult poezia care să mă surprindă, de aceea nici nu pot să spun cum este, să-mi creeze senzaţia că lucrurile nu sunt aşa cum credeam. Să-mi dea convingerile peste cap, să-mi dea senzaţia că mai am ceva de învăţat de la alţii. [...] Altfel, recunosc lucrurile spuse corect, spuse bine, cu acurateţe, le apreciez, dar nu pot să nu le uit. Adică nu ţin minte. Eu cred că capacitatea asta, caracteristica mnemotehnică a poeziei este poate cel mai important lucru”11. Ca dovadă, interviul e asezonat cu citate (aproximative) din Eminescu, Macedonski şi Urmuz.  Pentru Iaru, aşadar, singurul act de autentică şi reprobabilă „lezpoezie” îl reprezintă mediocritatea ei. Nu lipsa de profunzime, nu trivializarea, nu intersecţia de registre. De altfel, ca argument suprem pentru această viziune dezinvoltă, ar putea fi adus episodul (menţionat adeseori de Cenacliştii de primă linie) versurilor interşanjabile, trecând cu uşurinţă (printr-un troc altminteri amical) de la un autor la altul, mai ales în cercul Aerului cu diamante) O impietate, desigur, pentru partizanii poeziei ca act de revelaţie.  Nu numai Iaru, dar şi destui alţi optzecişti de primă mărime au susţinut ideea unei atitudini degajate faţă de literatură. Nu neapărat în versurile lor (aici destui critici se află în eroare), ci în sistemul aşa-zicând teoretic pe care l-au profesat. Înţeleasă din nou ca formă de comunicare (şi nu de euharistie), poezia şi-a asumat (cu mai multă sau mai puţină îndrăzneală) sarcina de a restabili raportul, pe cât se poate, codificat cultural, cu instanţele de receptare. Inclusiv intertextualitatea, care este probabil, cel mai frecvent invocată caracteristică a poeziei lunediste, reprezintă în definitiv tot o variantă a acestui dialog mediat (ceea ce reducţia la clişeu a conceptului omite cel mai adesea): cu cititorul, care devine astfel un complice avizat (sub aspect pragmatic), şi cu „autorul-sursă” (sub aspect „emic”, în limbajul lui Kenneth. L. Pike).  Amănunt extrem de important, la Florin Iaru, poezia redevine purtătoare de mesaj. Care, rămânând echivoc, nu e, totuşi, niciodată confuz. Din contră, uneori, pe anumite tronsoane de sens, e extrem de explicit şi transmite semnale îndeajuns de terestre. Chiar luată sub beneficiu de inventar12, o amintire a autorului (convertit, acum, la proză) poate funcţiona ca un foarte util îndreptar în spaţiul complicat al poeziei lui.  Pe scurt, un anume vers, dintr-o anume poezie, ar fi fost scris cu speranţa de a fi citit în Occident. Nu din motive politice (vremea Apelului către Europa trecuse), ci dintr-o fervoare a mendicităţii:  „Debutasem cu un an înainte. Cartea nu avusese succes. Eram deprimat. Îmi doream cu ardoare un magnetofon, o sculă profesională. Aşa ceva mi-ar fi pansat orgoliul rănit. Răsfoiam cataloage suedeze şi, de îndată ce vedeam Tandberg, Bang & Olufsen, chiar Sony (nu râdeţi !), mă înecam în borcanul cu melancolie. Mi se părea nedrept. Citeam preţurile şi, scrupulos, înmulţeam totul cu paişpe lei şi cincizeci de bani (cursul valutar oficial !). Dar înţelegeam că n-am să le văd niciodată. Ştiţi câtă amărăciune încape în cuvântul ăla mizerabil, niciodată? Odată am pus la punct un plan. Aveam să scriu un poem genial şi să strecor în el câteva versuri despre cele mai mari firme de aparatură electronică. Ei aveau să vadă, aveau să înţeleagă că versurile vin din Est şi, într-o bună zi, aveam să mă trezesc cu un colet. Era de domeniul evidenţei. Zis şi făcut. Am comis poemul, l-am citit, l-am vânturat prin felurite medii. Suna cam aşa: «Tu Tandberg, tu Sony, tu Philips, Akai»... Pentru oamenii inteligenţi de dincolo, poemul meu era limpede ca un glob disco”13.  Poemul există, a apărut în cel deal doilea volum al lui Florin Iaru, La cea mai înaltă ficţiune, şi se numeşte Laudă înaltei fidelităţi. Departe, însă, de a fi o simplă trimitere conjuncturală strecurată în text, ideea acoperă de fapt în întregime cele două pagini şi jumătate de carte (este motivul pentru care, citând ironic acest poem, Eugen Barbu îl expediază pe autor în „galeria marilor electronişti ai secolului nostru”14). Visul de a primi în dar, de undeva, din ceruri eventual, chiar un astfel de aparat de înregistrare e însăşi tema poemului. Forţa de sugestie a versului în sine (care, în carte, sună un pic diferit) păleşte în faţa avalanşei de speranţe defulate în „plângăciuni” (e termenul lui Iaru):  Scârţâiam fatigat pe antetul marilor concerne  redactam plângăciuni cereri onctuoase adrese  formulare fişe individuale eficiente insidioase complimente.  Brusc somnul mă încorporează târzielor regimente  creierul zumzăie curgător şi pufos dintre perne  visez  visez  visez ceva superb, cu grăbire – mai stai  tu PHILIPS tu SONY tu TANDBERG, AKAI –  roiuri de marmeladă – waţii  lăncieri – decibelii  Încete  Japonii  îmi bat la uşi cu pachete ochiul de firme suave să-mbete15.  Se întâmplă multe alte lucruri imposibil de rezumat până la finalul poemului, culminând cu un fel de „ramburs”: odată cadorisit cu asemenea produse de ultimă generaţie, protagonistul e făcut, el însuşi pachet (laolaltă cu obsoletele „aparaturi” organice) şi expediat undeva, spre nicăieri, în „containerul cu fanoane”16.  E un scenariu de succes personal (indiferent la eventualele costuri) care, însă, ar fi putut fi citit şi altfel, în registru politic (şi e de necrezut cum a trecut acest paragraf de birourile Cenzurii):  Un înger cu privirile oblice coboară cu un colet  pe care scrisul lui Dumnezeu, încet,  mi-a pirogravat muianul.  Pentru tine, florin, ştim bine, prea bine  ce vrei, ce visezi îmi zice  şi din colet sar microfoane cabluri ecrane  şi tu urli învăluită de viziuni babiloane...  – Nu plânge, femeie ! Nu-i nime...17  Darul divin ar putea la rigoare să camufleze o descindere a Securităţii sau, măcar, a Miliţiei. (Ipoteză în care Dumnezeu ar putea reprezenta un faimos diriguitor cultural din epocă, a cărui omniscienţă e mărturisită sub un plural aproape instituţional). Angoasele iubitei ar fi, în cazul acesta, odată în plus, motivate (şi nu nişte banale accese de isterie). Pe un astfel de fond, ghemul de microfoane n-ar mai fi, nici el, o imagine poetică inocentă. Puţin suspicioasă, lectura în această cheie nu e lipsită de îndreptăţire. Nicolae Manolescu îl citeşte şi el, acum, vingt ans après pe Iaru ca pe un poet politic, în Istoria critică a literaturii române.  Cât de subtil politizată poate fi, la urma urmelor, poezia lui Florin Iaru se poate constata şi din trimiterea (pe cât de evidentă, pe-atât de nepusă în evidenţă) din titlul volumului său de debut. Cântece de trecut strada reprezintă, ca sintagmă, o dedicaţie (şi chiar o adeziune informală) la Cântec de trecut Akheronul, placheta cu şase ani mai veche aparţinându-i lui Dorin Tudoran (ale cărui probleme cu organele de represiune erau deja manifeste în anul de graţie 198118). Un volum mai cuminte decât altele, care-i vor urma (de felul unor Pasaj de pietoni din 1979 sau De bună voie, autobiografia mea din 1986), dar, şi el, interpretabil. Poeme ca Unde se mai poate călători sau Ce aşteptaţi de la cântecul meu sunt exemple concludente. Alcătuit din citate (ca din depoziţii parţiale), ultimul e de o vehemenţă translucidă: „«ce aşteptaţi de la cântecul meu, acum când nu mă mai tem,/ iar glasul cetăţii îmi pare guler de marmoră limpezindumi trupul?»/ «de unde mă întorc, auzindu-vă cum plângeţi cu lacrimi/ de pământ,/ îmblânzind animalele acestea de apă ce-mi par ochii voştri/ înzăpezite vizuini de fiare eu nu ştiu şi mă întorc fără de drum,/ eu nu ştiu şi voi îmi sărutaţi pumnii cu nerăbdătoare săbii, o/ dacă i-aş desface, un adevăr negru v-ar fulgera, amintinduvă/ noaptea când m-aţi petrecut cu braţe foşnitoare la poarta cetăţii»”19.  Nuanţa suplimentară pe care-o presupune translaţia de la Akheronul lui Tudoran la strada lui Florin Iaru e lesne sesizabilă. Mitologia celui dintâi e descărnată, timpul devine, din circular, cotidian, dar sistemul de aluzii rămâne intact. Nu despre un mentorat literar este vorba aici (de altfel, puţine lucruri leagă cu adevărat poezia celor doi), ci despre o solidarizare etică. Desigur, pentru Iaru, politicul nu are exclusivitate, nu reprezintă o temă primordială; dar reprezintă, fără doar şi poate, un subiect. Chiar dacă numai accesoriu şi subiacent, discursul său e unul angajat.  De altfel, această pluralitate este tot ce are mai specific poezia lui Florin Iaru. Sugestiile culturale, extrem de numeroase la el, nu sunt niciodată, ca la alţii, univoce. Fiecare dintre ele dezvoltă o pletoră de virtualităţi interpretative. Ambiguitatea chiar în aceasta constă. (Căci, la nivelul frazei, lucrurile sunt de obicei destul de limpezi). Imaginile din Cântece de trecut strada şi din celelalte au un aspect molecular: se compun din atomi de aluzii, toate plauzibile. Cel mai cunoscut poem al său, Aer cu diamante (apărut chiar în volumul de debut şi reluat apoi, în chip de efigie, pe coperta volumului colectiv omonim) reprezintă totodată cel mai concludent eşantion pentru o demonstraţie.  În esenţă, o elegie amoroasă, ca mai toate poemele lui Iaru, Aer cu diamante convoacă o suită de adiacenţe. Vogă a făcut una singură, aceea care-l plasează în descendenţa unei sintagme aparţinând grupului britanic The Beatles. Titlul acesta ar fi, deci, o adaptare (mai fidelă decât acelea ale lui Dorin Liviu Zaharia, dar nu departe de ele) a piesei Lucy in the Sky with Diamnonds, de pe albumul Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band (1967). Însăşi istoria scrierii acestui cântec este controversată. Ştiută azi, e puţin probabil că ea va fi fost cunoscută melomanilor din România comunistă. Ipoteza cea mai scandaloasă, şi tocmai de aceea, cea mai frecvent acreditată, e bazată pe o lectură anagramatică a cuvintelor din titlu, care ar devoala un fapt de notorietate. Acela că Lennon, McCartney şi ceilalţi erau consumatori ocazionali de acid lisergic (LSD). Însuşi liderul trupei a contestat această explicaţie, oferind în schimb una mult mai terre-à-terre: numele piesei fusese inspirat de un desen făcut în vremea grădiniţei de fiul său, Julian, care, în cea mai pură logică infantilă, îl intitulase aşa, (un soi de experiment Zaica à l’anglaise). În ce priveşte intenţiile ascunse ale compoziţiei, adevărul rămâne imposibil de stabilit. Oricum, faptul priveşte în prea mică măsură poezia generaţiei optzeci.  Important nu este dacă melodia conţinea sau nu un astfel de mesaj disimulat, ci dacă tinerii poeţi de la Cenaclul de Luni (şi în speţă Florin Iaru) aveau ştiinţă despre aceste polemici, cu totul inavuabile pe atunci în spaţiul autohton. A presupune că da, aşa cum procedează eseistul Andrei Oişteanu în studiul pe care îl dedică problematicii narcoticelor în cultura română20 e puţin exagerat.  De fapt, în capitolul aferent, argumentaţia lui Oişteanu e de tot specioasă, şi ar merita deconstruită cu probitate. Paragrafele privitoare la volumul celor patru tineri poeţi cumulează două tipuri de informaţii: unele din care rezultă clar (inclusiv prin mărturii) că în concepţia poemului (şi a cărţii) piesa celor de la Beatles a jucat un rol (ceea ce e mai presus de obiecţii); altele conform cărora au existat în epocă speculaţii (pe care autorul studiului le prezintă sub formă de certitudini) în legătură cu geneza nu tocmai „curată” (în engleză: sober) a respectivei melodii21. Private de contextul lor şi amalgamate între multe alte amănunte pasabile, cele două secvenţe (în realitate, disjuncte) formează, prin simpla lor alăturare, un tot insinuant, pe care Oişteanu nu face nici un efort să-l limpezească.  Dincolo de aceste rădăcini îndepărtate, sintagma are, în poezia lui Florin Iaru, câteva interesante vecinătăţi: în 1979, poetul apărea într-un Caiet al debutanţilor 1978 cu un grupaj purtând titlul (bizar, suprarealist) O praştie de aer. Metaforă a evanescenţei care se va perpetua în forme diluate şi mai târziu, chiar în prima carte, în care, exceptând poemul supus discuţiei, cuvântul „aer” (ca atare sau în termeni derivaţi) are nu mai puţin de nouă ocurenţe: „Cine le-a dat drumul la aer?”22; „marea mâncătoare de aer”23. „Îmi amintesc – zic însă – îmi amintesc/ aerul fiert/ aerul îndesat în cinci/ simţuri ghintuite”24, „ora cinci se udau străzile/ aeru’ se respira pe felii”25, „unii scoteau de din gât din faringe/ cârpe de aer, bureţi şi hârtii”26, „Să pleci la drum nedormit neaerisit/ pavilion de vânătoare în care stăpâna/ a îmbătrânit de dragul amanţilor”27, „Prin aer se porneşte o ploaie nevăzută/ cu bile/ doborând popicele/ călătoare/ băutoare/ cântătoare la trompetă”28, „Eter, eter, brancardier !/ gâfâie anaerobii”29. Prin urmare, a raporta limitativ „aerul cu diamante” la „cerul” celor patru Beatles se dovedeşte nu incorect, dar incomplet.  În sfârşit, colaţionând textele, se poate constata că legăturile dintre ele sunt minimale, cel puţin în ceea ce priveşte trama: călătoria către un nicăieri cosmic e una din puţinele constante. Strofele intermediare („Follow her down to a bridge by a fountain/ Where rocking horse people eat marshmellow pies/ Everyone smiles as you drift past the flowers/ That grow so incredibly high// Newpaper taxis appear on the shore/ Waiting to take you away/ Climb in the back with your head in the clouds/ And you’re gone”) sunt singurele care instilează ceva din senzuala înălţare la cer de la Iaru.  Asociaţionismul molecular din poezia acestuia mai implică însă un element, niciodată relevat de critica literară: rezultat, poate, al coincidenţei, dar relevant în ordine literară, poemul Aer cu diamante împărtăşeşte mai mult decât o imagine pasageră cu o altă elegie concupiscentă, aparţinându-i lui Guillaume Apollinaire. E vorba despre poemul 1909, din adeseori citatul volum Alcools (1913):  La dame avait une robe  En ottoman violine  Et sa tunique brodée d’or  Était composée de deux panneaux  S’attachant sur l’épaule  Les yeux dansants comme des anges  Elle riait elle riait  Elle avait un visage aux couleurs de France  Les yeux bleus les dents blanches et  les lèvres très rouges  Elle avait un visage aux couleurs de France  Elle était décolletée en rond  Et coiffée à la Récamier  Avec de beaux bras nus  N’entendra-t-on jamais sonner minuit  La dame en robe d’ottoman violine  Et en tunique brodée d’or  Décolletée en rond  Promenait ses boucles  Son bandeau d’or  Et traînait ses petits souliers à boucles30  Până aici, atmosfera era doar vag suavă (aşa cum, dând la o parte fibrilaţiile priapice ale personajelor din Aer cu diamante, era la Florin Iaru). De acum încolo, stilistica însăşi devine una declarativ retractilă:  Elle était si belle  Que tu n’aurais pas osé l’aimer  J’aimais les femmes atroces dans les quartiers énormes  Où naissaient chaque jour quelques êtres nouveaux  Le fer était leur sang la flamme leur cerveau  J’aimais j’aimais le peuple habile des machines  Le luxe et la beauté ne sont que son écume  Cette femme était si belle  Qu’elle me faisait peur31  Până la celebrele „ea era atât de frumoasă/ încât a fost la fel de frumoasă şi-n continuare”32 nu mai e decât foarte puţin.  Un ultim exemplu, din cel mai recent volum de versuri al lui poetului, Înnebunesc şi-mi pare rău, vine să confirme, rotund, observaţiile legate de caracterul scizipar al referinţelor culturale din scrisul lui Florin Iaru. Elegant în general, cu toate excesele şi bufonadele sale, acesta comite două texte (anume Zile şi viol şi râs şi Uneori mai regret) destul de libertine ca limbaj. Cum cartea a apărut chiar în 1990 (bunul de tipar e din 15 mai), e de presupus că ele vor fi fost scrise în perioada imediat postrevoluţionară. În orice caz, cel de-al doilea poem evocă agitaţia şi spaima revoluţiei din decembrie 1989 (când Iaru s-a aflat pe baricade). Ce frapează e mai cu seamă antilirismul din ultimul vers, faţă de care, la un moment dat a protestat (în termeni rudimentari, un politician din Comisia de Învăţământ a Parlamentului33): „Uneori mai regret epoca beat/ când stam cu auzul aplecat peste un mag hârbuit/ să ascult râgâituri la chitară/ Eram alcătuit din tricou, blugi, idei, pancarte, amor, ochelari/ pentru toate casele eram o înghiţitură uşoară/ după festinul cu numere mari./ Azi stau înghesuit într-un transportor blindat/ şi prin vizor defilează băieţii cu cravată îngustă/ (îmi spun că pentru mine revoluţia s-a terminat/ şi sunt o cifră mai mică dintr-un meschin deviz)./ Editarea caietelor Eminescu se apropie de sfârşit/ (nici un cuvânt al său nu va fi iertat).// Iarna îşi suflă mucii drept pe parbriz”34.  Dincolo de orice alte comentarii şi glose (inclusiv de context istoric35), doi sunt indicii culturali indiscutabili: Urmuz şi Eminescu. Dacă cel dintâi consună intim cu formula eterogenă (mecanomorfă şi electromorfă) a personajelor lui Florin Iaru, trimiterea la caietele celui de-al doilea, pe care le visa editate Noica, are o conotaţie vădit centrifugă. Ea justifică, prin puterea modelului (abil speculată), orice îndrăzneală lexicală, prezentă (versul despre sinistra iarnă de la sfârşitul unui deceniu şi el sinistru) sau viitoare (de felul poemelor complet dezinhibate pe care Florin Iaru le va publica în revista Fracturi36 sub genericul Mihaela Rapidista). Interzis de la publicare în 1984, poetul nu-şi va ierta, sieşi, din acest moment încolo, nici un cuvânt. Le va rosti pe toate.  1 Secţiunea liceală a revistei a fost inaugurată chiar în ianuarie 1971. Era vorba despre două sau, alteori, trei pagini mari, conţinând creaţii ale adolescenţilor, membri ai cenaclurilor şcolare (şi, eventual, ai celui mai notoriu şi mai ridicol dintre ele, Săgetătorul, condus de Tudor Opriş). Au apărut în această secţiune, cam în acelaşi interval, C. Tuchilă, C. Sorescu şi, mai apoi, Valeriu Stoica.  2 Florin Iaru, Broasca, în „Amfiteatru”, nr. 6 (66)/ iunie 1971.  3 Amintind atât de poemele lui narativabsurde, cât şi de proza propriu-zisă pe care-o va reuni, mult mai târziu, în volumul Fraier de Bucureşti (Iaşi, Polirom, 2011).  4 Florin Iaru, în Mihail Vakulovski, Portret de grup cu generaţia 80. Interviuri, Bucureşti, Tracus Arte, 2011, p. 16.  5 Inclusiv Mircea Cărtărescu, un lucid la urma urmelor, îşi descrie propria pubertate culturală ca pe o perioadă marcată de iluzia genialităţii.  6 Florin Iaru, loc. cit., p. 18.  7 Ibidem, p. 25.  8 În Amintirile sale din Junimea, într-un Addendum rezervat Dicţionarului societăţii ieşene, Iacob Negruzzi alocă un articol anecdotic problemei ciclurilor: „Bodnărescu, fiind odată pe malul mării, compuse un şir de poesioare, care reflectau impresiunile ce-i produsese marea. Aceste poesii, după zisa lui Bodnărescu, formau un ciclu. Deatunci numirea «ciclu» a fost păstrată pentru orice serie de poesii ce aduce cineva. Când vreuna din poesioarele lui Bodnărescu părea mai slăbuţă şi risca să fie respinsă, autorul şi câţiva amici ai lui strigau că aceasta nu se poate, că s-ar strica ciclul. Astfel, cu mijlocul ciclului, trece mai uşor ceea ce n-ar scăpa fără aceasta” (în op. cit., ediţie îngrijită de Ioana Pârvulescu, Bucureşti, Humanitas, 2011, pp. 273 – 274).  9 De altminteri, opţiunea sa e categorică: „În afara plăcerii, eu cred că nu există nimic în poezie. Dacă o poezie nu-ţi place, ea poate să fie minunată, profundă, gigantică, extraordinară, premiantă, dar dacă nu-ţi place...” (Florin Iaru, în loc. cit., pp. 26 – 27).  10 Ibidem.  11 Ibidem, pp. 36 – 37.  12 Deşi, de data aceasta, autenticitatea întâmplării pare să fie certificată tocmai de către efectele de lapsus memoriae.  13 Florin Iaru, Fraier de Bucureşti, Iaşi, Polirom, 2011, pp. 212– 213.  14 Eugen Barbu, La judecata de apoi a poeţilor, în „Săptămâna”, nr. 26/ 28 iunie 1985.  15 Florin Iaru, La cea mai înaltă ficţiune, Bucureşti, Cartea Românească, 1984, p. 28.  16 Ibidem, p. 30  17 Ibidem, pp. 29 – 30.  18 De atunci (03.09.1981) datează, de altfel, o notă a sursei „Martin”, reprodusă în volumul Eu, fiul lor (Iaşi, Polirom, 2010, pp. 206 – 207): „În această «luptă» împotriva «legionarilor» din literatura română (clasificaţi într-un grup din care fac parte E. Barbu, Lăncrănjan etc.) TUDORAN a încercat să atragă mai mulţi dintre literaţii tineri, pe care doreşte să-i capaciteze în scopul scrierii diferitelor articole şi a luării de poziţie negativă împotriva acelor «legionari». Astfel, în ultimele săptămâni, el a fost văzut în numeroase rânduri împreună cu TUCHIL| COSTIN, ŞTEFOI ELENA, IERONIM IOANA, C|RT|RESCU MIRCEA, LEFTER BOGDAN, S|NDULESCU MIRCEA, toţi scriitori tineri pe care TUDORAN D. a încercat să-i mentalizeze împotriva anumitor cercuri literare şi politice, pe care le consideră «oficioase»”. E adevărat că numele lui Florin Iaru nu figurează printre cele invocate, dar, dată fiind componenţa grupului, o apropiere e de presupus.  19 Dorin Tudoran, Pisicuţ (Somnografii), antologie, Piteşti, Paralela 45, 2010, p. 55.  20 Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, ediţia a doua, Polirom, 2011, pp. 431 – 434.  21 Textual: „Pentru cunoscători (dar nu şi pentru cenzorii de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste) , titlul cărţii trimitea la celebrul cântec psihedelic al grupului The Beatles, Lucy in the Sky with Diamonds, compus de John Lennon în 1967. Iniţialele titlului formau numele drogului psihedelic LSD – «monstrul cu miliarde de ochi, cel Fără de nume», cel care «zbârnâie în maşina de scris electrică», cum l-a definit Allen Ginsberg în poemul intitulat chiar Acidul lisergic, scris în 1959. Cripto-asocierea dintre optzecistul Aer cu diamante şi beatlesianaul Lucy in the Sky with Diamonds mi-a fost confirmată de Florin Iaru. Ea rezultă şi din unele texte semnate de Cărtă- rescu referitoare la «poemele psihedelice» ale poeţilor optzecişti” (Andrei Oişteanu, op. cit., p. 433).  22 Florin Iaru, Cântece de trecut strada, Bucureşti, Albatros, 1981, p. 5.  23 Ibidem, p, 61.  24 Ibidem, p, 67.  25 Ibidem, p. 69.  26 Ibidem.  27 Ibidem, p. 77.  28 Ibidem, p. 82.  29 Ibidem, p. 83.  30 Guillaume Apollinaire, Alcools. Poèmes (1898 – 1913), Paris, Gallimard, 1920, pp. 148 – 149.  31 Ibidem, p. 149.  32 Florin Iaru, op. cit., p. 12  33 Cf. George Ardeleanu, „Hermeneuticile” doamnei Lia Olguţa Vasilescu, în „Observator cultural”, nr. 360/ februarie 2007.  34 Florin Iaru, Înnebunesc şi-mi pare rău, Bucureşti, Cartea Românească, 1990, p. 67.  35 Cum ar fi, de pildă, chiar cuvântul „mag”, o abreviere colocvială, în epocă, a lui „magnetofon”.  36 În „Fracturi”, nr. 2/ 2001.  Acest eseu a beneficiat de sprijinul financiar al Programului de Dezvoltare a Resurselor Umane 2007-2013, cofinanţat de Fundaţia Socială Europeană, cu numărul POSDRU/107/1.5/S/80765.