altmarius

cultură şi spiritualitate

Filocalia (6): Metoda sau cele 100 capete ale lui Calist si Ignatie Xantopol (4)

Despre inchipuirile si intiparirile mintii, despre semnele amagirii si ale adevarului.

Cand te linistesti si voiesti sa fii singur cu Dumnezeu singur, sa nu primesti niciodata orice ai vedea, fie ca e sensibil, fie ca e inteligibil (cunoscut cu mintea), fie dinauntru, fie din afara, fie ca s-ar da drept chip al lui Hristos, fie al unui inger, fie figura de sfant, fie chip de lumina ce se naluceste in minte, ci ramai neincrezator sa greoi in primirea acestei aratari, chiar daca este buna, inainte de intrebarea celor cercati. Caci aceasta e de cel mai mare folos si lucrul cel mai iubit si mai primit de Dumnezeu.

Ţine-ti mintea pururi necolorata, fara cantitate.

Lucrurile colorate proiecteaza culori in minte, cele cu o forma, isi proiecteaza forma, cele cu calitati (dulci, moi) isi proiecteaza calitatea, cele grele sau usoare, greutatea sau usuratatea lor. Toate definesc mintea in functie de ele, sau o marginesc, ne mai lasandu-i putinta sa sesizeze cu indefinitul ei infinitatea lui Dumnezeu.

Fii cu luare aminte numai la cuvintele rugaciunii si le cerceteaza si le cugeta inauntru miscarii inimii, dupa Scararul care zice:

ˇ Inceputul rugaciunii consta in alungarea gandurilor de momeala inca de la inceputurile lor printr-un singur gand; mijlocul ei in a fi cugetarea numai in cele spuse; iar la sfarsitul ei, rapirea mintii la Domnul. (Ioan Scararul)

ˇ Rugaciunea cea mai inalta a celor desavarsiti este o oarecare rapire a mintii si un oarecare extaz deplin din simtire. In vremea aceasta ''Duhul se roaga cu suspine negraite'' (Romani 8, 26) lui Dumnezeu, care vedea starea inimii desfasurata ca o carte scrisa ce-si arata voia ei prin cuvinte fara sunet. Asa a fost rapit Pavel pana la al treilea cer, nestiind ''de era in trup sau in afara de trup'' (II Corinteni 12, 2). Asa urcand Petru la darul rugaciunii, a primit vederea panzaturii (Fapte 10, 11-16). A doua rugaciune, dupa cea dintai, consta in a spune cuvintele, mintea urmarindu-le cu strapungerea inimii si stiind cui ii inalta cererea. Iar daca rugaciunea e intrerupta si amestecata cu griji trupesti, ea s-a departat de la starea celui ce se roaga. (Nil Ascetul)

Extazul din simtire este iesirea din planul sensibil cunoscut cu simturile. Dar e si o iesire din orice fel de intelesuri. Aceasta este rugaciunea cea mai inalta. Cea de mai jos de ea e insotita de o gandire la intelesul cuvintelor rugaciunii, desigur o gandire plina de emotie, existentiala. Dar e de un grad mai inalt rugaciunea in care sufletul nu se mai gandeste la faptele si la insusirile lui Dumnezeu exprimate prin rugaciune, ci la El insusi.

Ramai deci in acestea si nu primi celelalte, pana ce ajungi la pacea din partea patimilor si pana ce poti sa intrebi, precum s-a spus, pe cei cercati. Acestea si cele asemenea acestora, pe care le-am spus pana acum, sunt semnele amagirii. Dar ia seama care sunt si semnele adevarului. Semnele adevarului si ale bunului si de viata facatorului Duh sunt iubirea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, blandetea, bunatatea, credinta, infranarea si celelalte, dupa cum zice dumnezeiescul Apostol. Mai spune apoi acesta: ''Ca fiii luminii sa umblati, caci roada Duhului este intru toata bunatatea, dreptatea si adevarul'' (Efeseni 5, 8, 9). Dimpotriva, a inselaciunii, e tot ce e contrar.

In ce priveste cararea neinselatoare a mantuirii, multe sunt caile ce duc la viata si multe la moarte. Ai o cale ce duce la viata in pazirea poruncilor lui Hristos, in aceste porunci vei afla toata felurimea virtutilor, indeosebi acestea trei: smerenia, iubirea si mila. Fara de acestea nimeni nu va vedea pe Domnul (Evrei 12, 24). Armele de nebiruit impotriva diavolului, pe care Sfanta Treime ni le-a daruit noua sunt acestea trei: smerenia, iubirea si mila, la care nici nu poate macar privi toata tabara dracilor caci nu exista la ei nici urma de smerenie. Acestia din pricina mandriei au fost inchisi in intuneric si li s-a gatit lor focul vesnic. Unde este la acestia umbra de dragoste sau de mila, odata ce au jurat neamului omenesc dusmanie neimpacata si nu inceteaza sa-l razboiasca pururi? Sa ne imbracam, deci, in aceste haine, caci cel ce le poarta pe acestea nu poate fi ranit de vrajmasi.

Toate cele trei virtuti: smerenia, iubirea, mila sunt in fond virtuti de zidire ale comuniunii intre oameni si de unire cu Dumnezeu, sau virtuti unificatoare. Smerenia implica respect pentru altii si lasa loc lor si Celui ce vrea sa-i tina pe toti in unitatea iubirii cu Sine si intre ei. Iubirea e pornire pozitiva de imbratisare a Lui si a celorlalti. Iar mila ridica exterior si interior pe cel cazut la nivelul celui milos. Demonii, prin mandria, ura si neindurarea lor, nu voiesc sa stie decat de ei. Acestia nu recunosc mareata realitate de taina a lui Dumnezeu si a celorlalti. Iar prin aceasta sunt inchisi in intuneric. Traiesc in fantasmagoria ca ei sunt in saracia si realitatea redusa la ei insisi, singurii existenti. Iar posedati de ei, ajung sa considere toata realitatea ca iremediabil destramata, absurda, fantasmagorica. Caci cel ce nu vede taina altora, nu o vede nici pe a sa; totul se goleste in adancime, totul devine fara sens, absurd.

Aceasta franghie intreita, pe care a tesut-o si a impletit-o Sfanta Treime, vedem ca e si una si intreita: e intreita prin uniri, iar de voiesti si prin ipostasuri; dar e una prin putere si lucrare si prin apropierea de Dumnezeu, prin consimtirea cu El si prin familiaritatea cu El. dar despre ele a spus Stapanul: ''Jugul Meu este bland si sarcina Mea usoara'' (Matei 11, 30); iar ucenicul iubit a spus ca ''poruncile Lui nu sunt grele'', si iarasi zice: ''De aceea, sufletul unit cu Dumnezeu prin curatia vietii, prin paza poruncilor si a acestor trei arme, care sunt insusi Dumnezeu prin lucrare sau prin smerenie, mila si dragoste.

Cele trei virtuti isi au izvorul in Sfanta Treime, mai bine zis in smerenia, iubirea si mila fata de oameni, care din Sfanta Treime s-au varsat in Hristos-Omul si prin El in toti cei ce se deschid Lui. In Dumnezeu insusi, ca iubire, e implicata virtualitatea coborarii, aratata in coborarea (chenoza) lui Hristos. Cine nu se poate cobori, nu iubeste, acela de fapt nu se inalta (progreseaza). Un Dumnezeu care nu s-ar putea cobori, n-ar mai fi un Dumnezeu personal. Cele trei insusiri sunt atat de minunate ca fac pe omul care le primeste dumnezeu dupa lucrare. Generozitatea lor isi are izvorul in puterea nesfarsita de viata si de iubire a lui Dumnezeu si sunt semnul unirii celui ce le are cu Dumnezeu, ca izvor al lor.

Trecand peste doimea materiala si ridicandu-se peste culmea legii (Romani 13, 10), adica peste iubire, s-a unit cu Treimea de viata incepatoare, intalnind-o in chip nemijlocit si primind prin lumina lumina si bucurandu-se de o bucurie neurmata de altceva si vesnica.

Despre mangaierea dumnezeiasca si cea prefacuta

Cand mintea noastra incepe sa simta mangaierea Sfantului Duh, atunci si satana mangaie sufletul printr-o simtire paruta dulce, in timpul linistirilor de noapte, cand cineva e prins de picoteala unui somn cat de subtire. Daca, insa, mintea se va afla tinand in amintire cu mare caldura numele sfant al Domnului Iisus si se va folosi de acest sfant si slavit nume ca de o arma impotriva inselaciunii, vicleanul amagitor se retrage, dar se pregateste de un razboi intemeiat impotriva sufletului. Prin aceasta mintea, cunoscand intocmai inselaciunea vicleanului, inainteaza si mai mult in experienta deosebirii (discernamantului). Mangaierea cea buna se iveste in starea de veghe a trupului sau si cand e pe cale sa fie prins de somn, daca cineva, prin pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a lipit de El cu iubirea sa. Dar cea amagitoare vine cand nevoitorul cade intr-o picoteala subtire, aflandu-se numai pe jumatate in pomenirea lui Dumnezeu.

Este mai bine sa doarma adanc cineva cu pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, decat sa picoteasca in pomenirea intrerupta a Lui. Starea aceasta de cosmar e o stare mai expusa falselor mangaieri ale satanei caci in ea simturile ies de sub controlul mintii si nu si-au oprit cu totul activitatea, ca in somnul adanc.

Cea dintai, ca una ce e de la Dumnezeu, voieste sa atraga in chip vadit sufletele nevoitorilor pentru evlavia lor prin multa revarsare a sufletului spre iubire.

A doua, care obisnuieste sa loveasca sufletul cu vantul inselaciunii, incearca sa fure, prin somnul trupului, experienta simtirii mintii sanatoase, mai ales cand se leneveste in pomenirea lui Dumnezeu. Daca, deci, mintea se va afla, cum am spus, in pomenirea statornica a Domnului Iisus Hristos, alunga adierea aceea de dulceata paruta a vrajmasului si porneste cu bucurie la razbgi impotriva lui, avand ca a doua arma destoinica, pe langa har, cele de lauda ale experientei.

Daca sufletul se aprinde, printr-o miscare neindoielnica si lipsita de naluciri, de dragostea lui Dumnezeu, atragand, oarecum, si trupul in adancul acelei iubiri negraite, fie ca acesta vegheaza, fie ca cuprins de somn, in vreme ce se afla sub lucrarea sfantului har, sufletul necugetand atunci la nimic altceva decat numai la aceea spre care e miscat, trebuie sa stie ca lucrarea e a Sfantului Duh.

Daca trupul vegheaza deplin in timp ce sufletul pomeneste neincetat numele lui Iisus, sau cade in somn adanc, in vreme ce sufletul pomeneste acest nume, sa se stie ca se afla si el sub lucrarea Duhului si e atras si el in adancul iubirii lui Dumnezeu, nefiind tulburat de nici o ispita.

Bucurandu-se sufletul intreg de aceasta dulceata negraita, nu mai poate cugeta la nimic, deoarece atunci se veseleste de o bucurie neobosita. Dar daca mintea e atinsa de o indoiala oarecare sau de vreun gand intinat, in vremea cat se afla sub aceasta lucrare, chiar daca se foloseste de sfantul nume spre apararea de rau si nu, mai curand, spre iubirea de Dumnezeu singur, trebuie sa inteleaga ca acea mangaiere cu chip de bucurie este de la amagitorul. Aceasta bucurie este cu totul lipsita de liniste si de randuiala, deoarece vrajmasul voieste sa faca sufletul sa desfraneze. Caci cand vede mintea ca se mandreste cu experienta simtirii ei, atrage sufletul cu unele mangaieri parute bune, pentru ca invaluindu-l cu moleseala aceea si intr-o dulceata mustoasa, sa-a ramana necunoscuta amestecarea vicleana. Din aceasta vom cunoaste Duhul adevarului si duhul inselaciunii (I Ioan 4, 6). Desigur, e cu neputinta sa guste cineva cu simtirea bunatatea dumnezeiasca, sau sa cunoasca in chip simtit ispita si amaraciunea dracilor, daca nu e incredintat ca harul s-a salasluit in adancul mintii, iar duhurile viclene se tin in jurul madularelor inimii. Dar, acest lucru, dracii nu voiesc niciodata sa fie crezut de oameni, ca nu cumva mintea stiind aceasta in chip sigur, sa foloseasca impotriva lor arma pomenirii lui Dumnezeu. Acum ai despre acestea destule si iti sunt de ajuns ''caci dincolo de Cadix nu se poate trece'', si ''daca ai aflat miere, mananca putin, pentru ca nu cumva, saturandu-te, sa o versi'' (Pilde 25, 16)

Prima conditie pentru experienta harului si a ispitelor demonice este credinta. Cine nu crede, are simtirea cu totul tocita fata de aceste realitati, caci bucuria harului vine din chemarea numelui lui Iisus, bazata pe credinta, si tot din credinta isi da seama ca starile de dezordine sunt in parte in fiinta sa si in parte din lucrarile unor agenti constienti de dincolo de om.

Cel ce voieste sa se linisteasca cum se cuvine trebuie sa fie neaparat bland cu inima.

E vremea acum, fiule, sa afli si aceasta inaintea altora si dupa altele ca, precum cel ce voieste sa invete sa traga bine cu arcul, nu intinde arcul fara semn, asa cel ce voieste sa invete sa se linisteasca, trebuie sa aiba ca semn, sa fie pururi bland cu inima. Caci zice sfantul Isidor: ''Nu ajunge sa te nevoiesti pentru virtute, ci trebuie sa fii cu masura in nevointa. Daca straduindu-ne in lupta pentru virtute, o purtam cu o inima tulburata, aceasta nu e nimic altceva decat a voi sa dobandim mantuirea, dar a nu voi sa facem cele ce ajuta la mantuire''.

ˇ Dar inca inainte Proorocul David a spus: ''Calauzi-va pe cei blanzi la judecata; invata-va pe cei blanzi caile Sale'' (Psalmi 24, 9);

ˇ Iar Sirah zice: ''Celor blanzi li se descopera tainele'' (22, 7);

ˇ In sfarsit Preadulcele Iisus zice: ''Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre'' (Matei 11, 29);

ˇ Spre cine voi cauta, daca nu spre cel bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre. (Matei 11, 29);

ˇ Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul. (Matei 5, 5), adica inima, care face ca o samanta sa rodeasca har in treizeci, saizeci si o suta (Marcu 4, 20), dupa cum este in ceata incepatorilor, a celor de mijloc sau a celor desavarsiti.

Unul ca acesta nu tulbura si nu se tulbura pentru nimic, decat pentru cuvantul evlaviei!

Dobandirea blandetii si despre cele trei puteri ale sufletului (mania, pofta si cugetarea).

Blandetea o poti dobandi usor, daca iti intorci sufletul de la toate si il misti spre iubire si taci cat mai mult, hranindu-te cu masura si rugandu-te pururi, asa cum s-a spus de catre Sfintii Parinti:

ˇ Franeaza iutimea sufletului cu iubirea, vestejeste pofta lui cu infranarea si inaripeaza cugetarea lui cu rugaciunea; astfel lumina mintii nu se va intuneca niciodata. (Maxim Marturisitorul)

ˇ Franarea iutimii se face prin tacerea la vremea cuvenita; franarea poftei nerationale, prin hrana cu masura; franarea gandurilor fara randuiala, prin rugaciunea intr-un singur gand. (neaflat)

ˇ Trei sunt virtutile care aduc mintii lumina totdeauna: a nu vedea rautatea vreunui om, a rabda netulburat cele ce vin asupra noastra, si a face bine celor ce ne fac rau. Aceste trei virtuti nasc alte trei mai mari decat ele; astfel a nu vedea rautatea vreunui om, naste iubirea; a rabda fara tulburare cele ce vin asupra noastra, naste blandetea; iar a face bine celor ce ne fac rau, ne agoniseste pacea. (Maxim Marturisitorul)

ˇ Trei sunt starile morale mai generale ale monahilor: cea dintai consta in a nu pacatui cu lucrarea, a doua, in a nu lasa sa zaboveasca in suflet gandurile patimase, si a treia, in a privi cu mintea fara patima chipurile femeilor si a celor ce ne supara. (Maxim Marturisitorul)

Daca ti s-a intamplat sa te tulburi, sau sa aluneci intr-o cadere si sa te abati de la ce se cuvine, trebuie sa te impaci repede cu cel ce te-a suparat sau si cu cel suparat pe tine si sa te pocaiesti din suflet si sa plangi si sa versi lacrimi si sa te mustri pe tine insuti. Si asa, sa agonisesti luarea aminte pentru viitor si sa te intaresti cu intelepciune precum invata Domnul Iisus:

ˇ De aduci darul tau la altar si acolo iti aduci aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa acolo darul tau inaintea altarului si mergi de te impaca cu fratele tau si apoi venind adu darul tau. (Matei 5, 23-24)

ˇ Toata amaraciunea, iutimea, mafia si strigarea impreuna cu toata rautatea, sa inceteze intre voi. Faceti-va unii altora buni, induratori, daruindu-va unii altora precum si Dumnezeu in Hristos s-a daruit noua. (Efeseni 4, 31-32)

ˇ Maniati-va si nu pacatuiti; soarele sa nu apuna peste mania voastra. (Efeseni 4, 25)

ˇ Nu va faceti voi insiva dreptate, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu. (Romani 12, 29)

ˇ Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele. (Romani 12, 21)

Despre alunecare si pocainta

ˇ Sa nu ne intristam cand alunecam in greseala, ci cand staruim in ea. Caci alunecarea se intampla uneori chiar si celor desavarsiti, dar staruirea in ea este moarte deplina. Intristarea cu care ne intristam pentru alunecarile noastre ni se socoteste in locul unei lucrari curate din har. Dar cel ce aluneca a doua oara in nadejdea ca se va pocai, se poarta cu Dumnezeu cu viclenie. Acestuia ii vine moartea pe nestiute si nu apuca timpul in care-si pune nadejdea sa implineasca faptele virtutii. (Isaac Sirul)

ˇ Trebuie sa cunoastem in tot ceasul ca in cele douazeci si patru de ore ale noptii si ale zilei, avem nevoie de pocainta, iar intelesul numelui de pocainta acesta este: cerere intinsa in tot ceasul, rugaciune plina de zdrobire pentru iertarea celor trecute, care sa ne apropie de Dumnezeu; si intristare care sa ne pazeasca in cele viitoare.

ˇ Pocainta s-a dat oamenilor ca har dupa har, caci pocainta este o doua nastere, nastere din Dumnezeu si dupa arvuna primita din credinta primind darul Lui prin pocainta. pocainta este usa milei, ce se deschide celor ce o cauta cu dinadinsul. Prin aceasta usa intram la mila dumnezeiasca si fara aceasta intrare nu vom afla mila.

De-abia prin pocainta ne insusim activ si adanc lucrarea harului, devenim constienti, printr-o simtire dureroasa, de pacatosenia noastra pe care Dumnezeu ne-a iertat-o si ne-o iarta continuu; simtim trebuinta milei Lui fata de noi si venirea ei la noi.

''Pentru ca toti au pacatuit, dupa dumnezeiasca Scriptura, indreptandu-se in dar prin harul Lui'' (Romani 3, 24). Pocainta este harul al doilea si el se naste in inima din credanta si din frica, iar frica este toiagul parintesc, care ne calauzeste pe noi pana ce vom ajunge la raiul duhovnicesc. Si cand vom ajunge acolo, ne lasa si se departeaza, caci raiul este iubirea lui Dumnezeu, in care se afla dulceata tuturor fericirilor. (Isaac Sirul)

ˇ Precum nu e cu putinta a trece marea fara o corabie sau o luntre, asa nu poate strabate cineva spre iubire fara frica. Marea acoperita de aburi sarati, asezata intre noi si raiul gandit cu mintea, o putem trece cu corabia pocaintei, care are ca vaslasi frica. Daca vaslasii acestia ai fricii nu carmuiesc corabia pocaintei, prin care strabate marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne scufundam in marea acoperita cu aburi sarati. (Isaac Sirul)

ˇ Pocainta este corabia, frica e carmaciul ei, iubirea e limanul dumnezeiesc. Frica ne aseaza deci in corabia pocaintei si ne trece peste marea vietii acoperita cu aburi sarati spre limanul dumnezeiesc, care este iubirea, calauzindu-ne spre Cel spre care strabat toti cei ce se ostenesc si sunt impovarati (Matei 11, 28), prin pocainta. Caci cand ajungem la iubire, am ajuns la Dumnezeu si drumul nostru s-a sfarsit si am strabatut la ostrovul care e dincolo de lume, unde e Tatal, Fiul si Sfantul Duh. (Isaac Sirul)

Despre plansul cel dupa Dumnezeu, zice Mantuitorul: ''Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia'' (Matei 5, 4), si despre lacrimi, acelasi cuvios Isaac scrie:

ˇ Lacrimile ce insotesc rugaciunea sunt semnul milei lui Dumnezeu, de care s-a invrednicit sufletul in pocainta si ale faptului ca a fost primit si a inceput sa intre prin lacrimi in campul curatiei. Caci de nu se vor departa gandurile de la cele trecatoare si nu se vor arunca de la ele nadejdea in lume si nu se va misca in ele dispretuirea de sine si nu vor incepe sa pregateasca merindea cea buna pentru iesirea sufletului si nu vor incepe sa se miste in suflet gandurile la cele ce sunt acolo, ochii nu vor putea sa lacrimeze. Caci lacrimile izvorasc din cugetarea curata si neimprastiata, din meditarea indelungata, neifcetata si neabatuta, din amintirea oricarui pacat subtire ce s-a ivit in minte si intristeaza inima cu amintirea lui. Din acestea se inmultesc lacrimile si sporesc tot mai mult. (Isaac Sirul)

Lacrimile sunt semnul pocaintei adanci a omului, dar si al mangaierii ce o simte ca Dumnezeu se milostiveste de pocainta lui si-l iarta. In general omul nu poate plange de la sine, decat de ciuda nesocotirilor, a jignirilor, nenorocirilor, sau a unor imprejurari favorabile, deci din motive de egoism. Dar plansul mangaietor se naste in el din mila sincera a altuia pentru el; cu atat mai mult din mila lui Dumnezeu.

In starea de pocainta prelungita a sufletului se iveste in minte amintirea celor mai subtiri pacate si a gandurilor de pacate, la care altadata nu ne-am gandit. Panza ce se aseaza peste constiinta noastra sumara de fiecare zi si peste trecutul nostru adunat in noi si tinut intr-o stare de inconstienta, devine tot mai transparenta si vedem tot mai clar in aceasta camara toate firele de murdarie ce s-au adunat. Pe langa aceasta, chiar in vremea pocaintei pot aparea in noi ganduri subtiri de pacat: de mandrie, de multumire ca ne pocaim, de tinere la ceva din lume, de slabire a gandului la Dumnezeu. Pocainta este astfel o lupta prin care ne surprindem cele mai mici amanunte impure din noi, puterea cea mai mare de introspectie, pentru ca este sustinuta de emotia fricii de judecata lui Dumnezeu si a iubirii de Dumnezeu.

Iar Scararul zice:

ˇ Precum focul topeste trestia, asa lacrima curata toata pata vazuta si gandita.

ˇ Sa ne straduim pentru lacrimile curate si neviclene, gandind la moartea noastra, caci nu este in acestea inselare sau parere de sine, ci mai degraba curatire si inaintare in iubirea de Dumnezeu si spalare de pacate si nepatimire.

ˇ Nu crede izvoarelor tale (de lacrimi) inainte de curatirea desavarsita; caci nu are credinta vinul trecut de curand din teascuri in butoaie.

ˇ Lacrimile din frica de Dumnezeu, au in ele insesi paza lor de pacat, dar cele ale iubirii inainte de iubirea desavarsita, poate sunt usor de furat din fii, daca focul pomenirii neincetate a lui Dumnezeu nu arde puternic in inima in vremea lucrarii lor. Si e lucru de mirare, cum lacrima cea mai smerita e cea mai sigura la vremea ei.

Lacrimile din frica de Dumnezeu nu sunt atat de vrednice de lauda, ca cele din iubirea fata de El. dar cele din urma pot fi furate mai usor decat cele dintai, pana cand iubirea nu e desavarsita. In acest sens, lacrimile mai putin vrednice de lauda, din frica, sunt mai sigure decat cele vrednice de lauda iubirii. Iubirea e un lucru inalt si de aceea nu poate fi dobandita atat de repede in deplinatatea ei. Sa nu ne socotim de aceea ajunsi la starea de iubire prea repede, ci sa ne socotim mai degraba cat mai mult in starea celor ce au motive de frica din pricina necuratirii depline de pacate.

ˇ Lacrima pentru moarte naste frica; iar cand frica naste lipsa de frica, se arata bucuria. Cand bucuria ajunge necuprinsa, rasare floarea cuvioasei iubiri.

Despre ocararea de sine, zice marele Antonie: ''Aceasta este marea lucrare a omului, sa tina greseala lui asupra sa inaintea lui Dumnezeu si sa astepte ispita pana la rasuflarea din urma'', iar alt sfant parinte, fiind intrebat ce a aflat mai de pret din toate virtutile, a raspuns: ''Sa te ocarasti pe tine insuti in toate''. Acest lucru laudandu-l si cel ce intrebase, a zis: ''Cu adevarat, alta cale afara de asta nu este!''

A tine greseala pe umerii sai in fata lui Dumnezeu, este a o marturisi continuu si a nu inceta niciodata a se pocai pentru ea. E contrar la ceea ce a facut Adam, cautand sa se ascunda si sa puna vina pentru greseala sa pe Eva. De greseala nu scapa omul prin sine, ascunzand-o, ci atragand mila lui Dumnezeu asupra sa, prin marturisirea pacatului. Ascunderea e un viclesug, deci un adaos de pacat. Si ea de fapt nu reuseste sa ascunda pacatul, ci il face si mai transparent prin viclenie.

Dar a zis si avva Pimen: ''Toate virtutile au intrat in lumea aceasta cu suspin; scoate o virtute si fara ea cu greu va sta omul''. Care este aceasta?, l-au intrebat unii, iar el a raspuns: ''Ca omul sa se ocarasca pururi pe sine insusi, caci cel ce se ocaraste pe sine, orice i s-ar intampla, fie paguba, fie necinstire, fie orice necaz, se socoteste de mai inainte vrednic de ea si niciodata nu se tulbura''.

Despre luarea aminte si paza cea inteleapta.

Despre aceasta spune Apostolul: ''Vedeti cum umblati cu grija, nu ca niste neintelepti, ci ca niste intelepti, rascumparand vremea, ca zilele sunt rele''. (Efeseni 5, 16).

Sfantul Isaac scrie: O, intelepciune, cat de minunata esti si cum vezi de mai inainte toate, de departe! Fericit cel ce te-a aflat pe tine. Acela s-a eliberat de nepasarea tineretii. Daca cineva cumpara cu un pret, sau cu o grija mica doctoria de patimi mari, bine face, caci aceasta este adevarata filozofie, ca cineva, si in cele mai mici ce se fac de catre el, sa vegheze pururi. Acela si-aduna siesi odihna mare, si nu adoarme, ca sa nu i se intample prea potrivnic, ci taie pricinile dinainte de vreme. El sufera pentru lucrurile mici o durere mica, inlaturand prin ea pe cea mare si luandu-i inainte. De aceea, zice inteleptul: ''Fa-te veghetor si treaz pentru viata ta, caci somnul cugetarii este o rudenie si un chip al mortii adevarate''.

Acest text scoate in relief insusirea intelepciunii de a fi o asigurare a unui bun viitor si de a avea in felul acesta un caracter profetic. Omul intelept stie viitorul semenului bun si rau, cum nu stie cel neintelept, care se misca spre viitor ca un orb.

''Celui ce e greoi in cele mici ale lui, nu-l crede ca va fi cum se cuvine in cele mari''. (Vasile cel Mare)

Despre ispita si retragerea lui Dumnezeu pentru indreptare.

Ispita e, fie din ingaduinta sau din retragerea lui Dumnezeu pentru indreptarea noastra, fie din parasirea din partea lui Dumnezeu care se intoarce de la cineva. Pentru ce? Ca mintea sa nu se mandreasca pentru binele ce l-a aflat, ci, razboita si certata, sa sporeasca pururi in smerenie. Aceasta este singura prin care nu numai ca-i biruie pe cei ce o razboiesc cu mandrie, ci se si invredniceste de daruri necontenit mai mari, inaintand pe cat e cu putinta firii omenesti, macar ca e legata cu lanturi de nedesfacut si apasata de povara trupului, spre desavarsirea si nepatimirea cea dupa Hristos.

Sfantul Diadoh spune despre aceasta:

ˇ Domnul insusi zice ca satana a cazut ca un fulger din ceruri, ca sa nu priveasca cel cu chip desfigurat la locasurile sfintilor ingeri.

Cel fara chip, cel desfigurat, cel cu chip urat. Nici satana ca creatura nu poate lepada chipul ce i s-a dat de Dumnezeu, dar acest chip e strambat, desfigurat, purtand in el trasaturile vicleniei, sau al multor feluri de pacate. Acest chip desfigurat arata in acelasi timp cum trebuia sa fie cel desfigurat si ce a ajuns prin rautate. E ceva inspaimantator si totodata demn de mila in el. satana a ramas spirit intelegator si inzestrat cu ratiune, dar ce perversa e inteligenta lui si ce sucita-i este ratiunea!

Cum deci, cel ce nu se invredniceste de partasie cu slujitorii cei buni, poate avea ca locas comun cu Dumnezeu mintea omeneasca? Ei vor zice ca aceasta se intampla prin ingaduirea (retragerea) dumnezeiasca, si mai mult nimic nu vor zice. Dar retragerea pentru indreptare nu lipseste nicidecum sufletul de lumina dumnezeiasca, ci, de multe ori harul numai isi ascunde mintii prezenta lui, ca sa impinga sufletul, prin amaraciunea pricinuita de demoni, sa ceara cu toata frica si cu multa smerenie ajutor de la Dumnezeu, cunoscand treptat-treptat, rautatea dusmanului sau. E la fel cu o mama care-si departeaza putin de la piept pruncul care nu respecta randuielile alaptatului, pentru ca speriat de fetele straine sau amenintatoare ale unor oameni sau animale din jur, sa se intoarca cu multa frica si cu lacrimi la sanul mamei. Iar retragerea lui Dumnezeu din motiv de intoarcere la om, preda, oarecum legat demonilor sufletul care nu voieste sa-L aiba pe Dumnezeu. Dar noi nu suntem fiii respingerii (pierzarii, Evrei 10, 39), sa ne fereasca Dumnezeu, ci credem ca suntem prunci adevarati ai harului lui Dumnezeu, alaptati prin mici retrageri si dese mangaieri de la El, pentru ca, prin bunatatea lui Dumnezeu, sa ajungem la barbatul desavarsit, la masura varstei lui Hristos. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Retragerea spre indreptare aduce intristare multa, smerenie si o deznadejde masurata sufletului, ca partea lui iubitoare de slava si de dorinta de a se impune altora sa vina, dupa cuviinta, la smerenie. Ea aduce, deci, indata, inimii frica lui Dumnezeu, lacrimi de marturisire si dorinta de multa tacere.

Acestea sunt roadele pozitive ale retragerii pedagogice, sau ale ascunderii prezentei lui Dumnezeu, fara plecarea din suflet. Unde nu sunt aceste roade, Dumnezeu a parasit sufletul pentru ca acesta s-a intors de la El. mantuirea nu e adusa de un Dumnezeu prezent, dar nelucrator; nu e adusa in chip magic, fara ca El sa-si arate puterea transformatoare asupra omului in faptele si simtirile lui de om nou. Astfel retragerea pedagogica a lui Dumnezeu e numai intr-un anumit sens retragere; in alt sens, Dumnezeu ramane prezent si chiar lucrator, dar lucrarea Lui se arata in altfel de roade: in frica de osanda, in intristarea pentru pacate, in pocainta. Dumnezeu se vede prin ele ca un factor ascuns, dar eficient. Sufletul il simte pe de o parte prezent, pe de alta retras, din nemultumire pentru pacatele lui si conducandu-l prin aceste alte stari si simtiri spre mantuire.

Retragerea pricinuita de intoarcerea lui Dumnezeu de la suflet, ingaduie ca sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de manie si de ingamfare. Trebuie sa avem deci experienta ambelor retrageri ale lui Dumnezeu si sa ne apropiem de El potrivit cu felul fiecareia. In cazul celei dintai suntem datori sa aducem multumire lui Dumnezeu ca Celui ce a pedepsit mandria cunostintei noastre cu retragerea spre mangaiere, pentru ca sa ne invete, ca un Parinte bun, deosebirea intre virtute si pacat. In cazul celei de a doua, trebuie sa-I aducem marturisirea neincetata a pacatelor, lacrimi nelipsite si o retragere si mai mare de la cele rele pentru ca, astfel, prin sporirea ostenelilor, sa putem indupleca pe Dumnezeu sa caute, ca mai inainte, la inimile noastre.

Trebuie stiut insa, ca atunci cand incepe lupta intre suflet si satana printr-o ciocnire esentiala, din ingaduinta lui Dumnezeu, spre indreptare, harul se ascunde, cum am spus mai inainte, dar ajuta in chip nestiut sufletul, ca sa arate vrajmasilor lui ca biruinta este numai a sufletului. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Sfantul Isaac Sirul zice: Nu e cu putinta omului sa se intelepteasca fara ispitele din ingaduinta (prin ingaduirea lor de catre Dumnezeu) in razboaiele duhovnicesti si sa cunoasca pe Purtatorul lui de grija, sa simta pe Dumnezeu si sa se intareasca in credinta in El in chip ascuns, decat prin puterea experientei pe care a primit-o. Caci, cand harul vede ca a inceput in cugetarea lui putin parerea de sine si a inceput sa gandeasca lucru mare despre el, indata ingaduie sa se intareasca ispitele impotriva lui, pana ce va cunoaste omul slabiciunea sa si va alerga la Dumnezeu, prinzandu-se de El intru smerenie. Prin acestea ajunge omul la masura barbatului desavarsit prin credinta si nadejde in Fiul lui Dumnezeu, si se inalta la iubire. Caci iubirea lui Dumnezeu fata de om se face cunoscuta ca minunata cand se arata in mijlocul imprejurarilor care-i intrerup nadejdea. Atunci ii arata Dumnezeu puterea Lui, in izbavirea ce i-o da omului de la El. Caci niciodata nu cunoaste omul puterea lui Dumnezeu cand se afla in odihna si este in largul sau! Si niciodata nu si-a aratat Dumnezeu lucrarea Lui in chip simtit decat in tara linistii, in pustiu si in locuri lipsite de tulburarea pricinuita de impreuna vietuire cu oamenii. (Isaac Sirul)

Inaintarea la masura varstei duhovnicesti a lui Hristos, nu se face pe un drum neted, intr-o continua seninatate si bucurie, ci prin grele si dramatice lupte.

Numai in situatii in care omul nu mai are nadejde la nimic, in asa zisele ''situatii limita'' cum le spune Karl Jaspers, dar totusi nu renunta cu totul la nadejdea intr-o minune a lui Dumnezeu, daca aceasta minune se produce, Dumnezeu isi arata omului limpede puterea Lui. Astfel o poate confunda cu vreo putere a naturii, destoiniciei omenesti. Cand esti sanatos nu simti atat de usor darul lui Dumnezeu, ca atunci cand, bolnav fiind, recapeti sanatatea dupa ce aproape ca nu mai nadajduiai aceasta.

Marile minuni sau aratari ale puterii mai presus de fire a lui Dumnezeu se arata in locurile unde se linistesc si`astrii. Dar exista si o ''tara'' interioara a linistii, pe care o gasesc unii credinciosi mai ales in clipele ''situatiilor limita'', cand isi pun ultima nadejde in Dumnezeu. Atunci ei s-au despartit spiritual de toti si de toate, caci i-a vazut si le-a vazut fara putere. Atunci nu se mai stiu decat fata in fata cu Dumnezeu, intr-o stare, care, desi e de mare tensiune, e in acelasi timp de mare ''liniste'', caci nimic nu-i mai intereseaza, nimic nu-i mai tulbura. Atunci omul este intreg numai nadejde indreptata spre Dumnezeu si se lasa cu totul in voia Lui. Si chiar daca nu s-ar produce minunea pe care o cere, el se lasa totusi in seama lui Dumnezeu: ''Faca Dumnezeu ce va vrea! Orice va fi, simt ca aceea va fi voia Lui''.

ˇ Despre acestea zice Marele Vasile: Cel ce s-a facut iubitor al lui Dumnezeu isi doreste sa aiba, fie cat de putin, nepatimirea Lui si pofteste sa guste din sfintenia Lui duhovniceasca, din linistea, din netulburarea si blandetea Lui, din bucuria si veselia ce se nasc din acestea, sa se straduiasca sa-si departeze gandurile de la toata patima materiala care-i tulbura sufletul; sa priveasca cu ochii curat, neumbrit, la cele dumnezeiesti si sa se faca locas nesaturat al luminii de acolo. Deprinzandu-si sufletul cu o astfel de stare, se face, pe masura asemanarii dobandite, familiar lui Dumnezeu, iubitor si atotdoritor al Lui si, ca unul ce a purtat o lupta grea si a iesit din amestecarea cu materia, poate vorbi cu Dumnezeu cu o cugetare curata si despartita de orice amestec cu patimile trupesti. (Vasile cel Mare)

ˇ Despre nepatimirea omeneasca, Sfantul Isaac scrie asa: Nepatimirea nu inseamna a nu mai simti patimile, ci a nu le mai primi, caci din multe si felurite virtuti pe cate le-au dobandit unii, aratate si ascunse, au slabit patimile in ei si ele nu mai pot sa se rascoale usor impotriva sufletului.

Vointa e factorul de acceptare a patimilor, factorul care le face personale. Pana nu sunt acceptate de vointa, ele se pot misca in persoana, sau in jurul interior care inconjoara nucleul persoanei, dar nu au devenit ale persoanei. Nu este insa bine ca acestea sa zaboveasca prea mult in persoana, la usa vointei caci usa poate ceda cand este fortata prea mult. Impotriva lor trebuie intarite virtutile, ca niste soldati care ies la respingerea patimilor.

Si cugetarea nu mai are nevoie sa ia aminte la ele, pentru ca tot timpul este plina de intelesurile dumnezeiesti din cercetarea si ocuparea cu cele mai bune moduri de purtare, care se misca in minte prin atentia fata de ele. Dar cand patimile incep sa se miste si sa se tulbure, cugetarea e rapita deodata din vecinatatea lor, bagand de seama ceva ce a aparut in minte; deci patimile raman in ea nelucratoare. (Isaac Sirul)

ˇ Asa a spus Fericitul Marcu: Mintea implinind, prin harul lui Dumnezeu, faptele virtutilor si apropiindu-se de cunostinta, putin mai simte din partea raului si a pornirii nerationale din suflet. Caci cunostinta ei o rapeste la inaltime si o instraineaza de toate cele din lume.

Se descrie un proces foarte fin din minte. Cugetarea ca functie a mintii nu cugeta la patimi pana ce acestea nu se misca cu tulburare in suflet. Cand acestea se tulbura in suflet atentia cugetarii este atrasa de ele sau de chipul ispititor, pe care ele l-au proiectat in minte. Atunci mintea, care se ocupa de mai inainte cu cugetari curate, se scufunda si mai mult in acestea si patimile raman fara putere de inraurire asupra ei, caci cugetarile acelea sunt atat de inalte si de sublime, ca o fac insensibila fata de toate ispitele ce i le ofera patimile.

Astfel, pentru limpezimea, subtirimea, sprinteneala inaltarii si ascutimea mintii si pentru nevointa lor, mintea se curata si mai mult si se dovedeste stravezie pentru lumina, pentru faptul ca trupul lor s-a uscat prin ocuparea cu linistea si cu indelunga petrecere in ea.

Exista o stransa legatura intre transparenta mintii pentru lumina de sus si intre transparenta trupului, dobandita prin infranare, prin lepadarea grosimii si grasimii. Trupul usureaza transparenta duhului nu numai spre cei din afara, ci si spre cele dumnezeiesti. Printr-un trup subtire, sufletul iradiaza usor si spre cei din afara, dar se face deschis si intelesurilor inalte, dumnezeiesti; sau prin transparenta lui se simte mai usor Dumnezeu. Caci grosimea sta grea si opaca peste minte si in relatia ei cu cei din afara si cu Dumnezeu. Ingreuneaza intelegerea si comunicarea in amandoua directiile. De altfel o minte care nu e stravezie pentru cele dumnezeiesti, nu are de comunicat un continut duhovnicesc experiat nici celor de afara.

Pentru aceasta, vederea aflatoare in ei pune stapanire usor si repede pe fiecare si-i calauzeste spre lucruri minunate legate de ea si prin aceasta, mult se vor imbogati in vederile lor si cugetarea lor niciodata nu va fi lipsita de continutul cunoasterii; si nu vor fi niciodata in afara de acelea pe care roada Duhului le sadeste in ei. Iar prin obisnuinta de multi ani se vor sterge din inima lor amintirile care misca patimile in sufletul lor si taria stapanirii diavolului. Caci atunci cand sufletul nu se targuieste cu patimile si nu se insoteste cu gandurile ce pornesc din ele, pentru ca este stapanit neincetat de alta preocupare, taria unghiilor patimilor nu se poate prinde de simtirea lui in cei duhovnicesti. (Marcu Ascetul)

ˇ Iar Sfantul Diadoh zice: Nepatimirea este a nu fi razboiti de demoni, caci pentru aceasta ar trebui, dupa Apostol, sa iesim din lume, ci, fiind razboiti de ei, sa ramanem nebiruiti. Caci razboinicii purtatori de platose, desi sunt tinta sagetilor vrajmasilor si aud zgomotul sagetilor primite, ba si vad aproape toate sagetile trimise impotriva lor, nu sunt raniti, datorita tariei vesmintelor ostasesti; caci, fiind aparati de platose, cu toate ca sunt loviti, raman teferi. Iar noi, prin toata armatura luminii si prin coiful mantuirii, inarmati cu toate virtutile, infrangem cetele intunecate ale demonilor (Efeseni 6, 11, 17). Caci curatia vine nu numai din nesavarsirea celor rele, ci si din biruirea deplina a celor rele prin implinirea celor bune. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Iar Sfantul Maxim cunoaste o impatrita nepatimire, zicand:

1. Prima nepatimire numesc miscarea spre un pacat al trupului, neimplinita cu lucrarea;

2. Respingerea desavarsita a gandurilor patimase din suflet prin care se vestejeste miscarea patimilor din prima nepatimire;

3. desavarsita nemiscare a poftei spre patimi, datorita careia se produce si a doua nepatimire ce consta in curatia gandurilor;

4. desavarsita lepadare a tuturor inchipuirilor sensibile din cugetare, din care ia nastere a treia, prin faptul ca nu are inchipuirile celor sensibile ca principii care sa produca in ea chipurile patimilor.

ˇ Nepatimirea este starea pasnica a sufletului datorita careia e greu de miscat spre pacat. (Maxim Marturisitorul)

Nepatimirea desavarsita, sau a patra, este lipsa chipurilor sensibile din cugetare. Lipsind acestea, pofta de care se elibereaza nepatimirea a treia, nu are putinta sa dea chipuri, lipsesc si gandurile patimase din a doua nepatimire. Lipsind aceste ganduri nu se infaptuieste nici pacatul cu fapta, ceea ce constituie prima nepatimire. In definitiv si nepatimirea se reduce, in cea mai ultima esenta a ei, la golirea mintii de chipurile sensibile, ca si cunoasterea cea mai inalta, directa a lui Dumnezeu Cel lipsit de margini. astfel nepatimirea si cunoasterea cea mai inalta, directa a lui Dumnezeu coincid. Dar exista si o nepatimire care priveste la lucruri, la oameni si la chipurile lor fara pofta, fara patima. Dar ea e mai fragila, mai nesigura, ea e nepatimirea a treia, deci a doua dupa cea mai inalta. De aici urmeaza si contrariul: patimile incep de la simturi, ca sa urce prin chipuri pana la minte, de unde coboara la fapte prin trup ca patimi formate.

Vizualizări: 148

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

STATISTICI

Free counters!
Din 15 iunie 2009

198 state 

(ultimul: Guyana)

Numar de steaguri: 262

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Tari lipsa: 44

1 stat are peste 600,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 90.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

3 state au peste 10.000 clickuri (ItaliaFranta,  

Germania)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

23 state au un click

Rating for altmarius.ning.com 

altmarius.ning.com-Google pagerank,alexa rank,Competitor

DE URMĂRIT

1. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

2. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

3. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

4. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

5. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

6 ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

7. DEPOZITUL DE CARTI 

http://www.calinblaga.ro/

8. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro/

9. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

10. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

11. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

12. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

13. ANTICARIAT ALEPH

https://www.anticariataleph.ro/

14. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

15.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

16. ANTICARIAT LOGOS

http://www.anticariat-logos.ro/

17. ANTICARIAT.NET

http://www.anticariat.net/informatii-contact.php

18. TIMBREE

www.timbree.ro

19. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

20 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

21. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

22. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

23. BUCURESTIUL MEU DRAG

http://www.orasul.ro/

24. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

25. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

26.RADIO ARHIVE

https://www.facebook.com/RadioArhive/

27.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

http://www.editura.uaic.ro/produse/colectii/documenta/1

28. EDITURA ISTROS

https://www.muzeulbrailei.ro/editura-istros/

29 ORIZONTURI CULTURALE

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

30. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

31. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

32. NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

33. KORUNK

http://ideakonyvter.ro/53-korunk

Insignă

Se încarcă...

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Erfolgsgeschichte Taunusbahn

Creat de altmariusclassic Sep 13, 2013 at 11:02am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Sep 13, 2013.

Schnell und Steiner

Creat de altmariusplus Iun 19, 2013 at 1:59pm. Actualizat ultima dată de altmariusplus Iun 19, 2013.

Grosse Kunstfuehrer zum Schnell &Steiner

Creat de altmariusclassic Dec 21, 2012 at 6:55pm. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Dec 21, 2012.

© 2020   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor