Eufrosina Vlasto Marcolini Popescu, o Cariera sub semnul premierei

[altmariusscena]

Postat de Maria Zarnescu

http://yorick.ro/eufrosina-vlasto-marcolini-popescu-o-cariera-sub-s...

Dedic acest articol doamnei profesoare Elisabeta Munteanu

Fie că vremurile o cereau, fie că stelele sub care s-a născut i-au fost aparte, cariera Eufrosinei Popescu a stat sub semnul premierelor. Studiul de faţă nu îşi propune nicidecum a monografia viaţa unei reputate artiste a veacului al XIX-lea, ci doar a puncta acele momente care îi îndreptăţesc titlul. De altfel, o monografie bine documentată a apărut în anul 1964, la Editura Meridiane, sub semnătura cunoscutului om de teatru şi televiziune Mihai Florea. Din acest volum sunt reproduse fotografiile ce însoţesc prezentul articol.

Preambul

Eufrosina Vlasto s-a născut pe 20 octombrie 1821 (an revoluţionar), la Bucureşti, în casa boierului Vlasto şi a soţiei sale, Maria. Dovedind de timpuriu aplecarea pentru cântec, dans şi recitare, în 1834, “Frosa” Vlasto devine elevă a Şcolii de muzică vocală, declamaţie şi literatură a Filarmonicii din Bucureşti, prima de acest gen din Ţara Românească. La 16 ani, “Frusinica” se mărită cu polcovnicul Theodor Popescu, aghiotant al voievodului Alexandru Ghica, dardupă numai câţiva ani de căsnicie rămâne văduvă. Îndepărtându-se pentru o scurtă perioadă de teatru, Doamna Colonel Popescu îşi va continua studiile muzicale la Viena şi Paris. Adoptând numele de Marcolini (după cel al primului soţ al mamei, Mărculescu), obţine succes după succes pe scenele lirice din Italia şi Franţa. După aproape două decenii de carieră muzicală, care au făcut-o cunoscută în Europa, artista revine în ţară, pentru a se dedica artei dramatice. Şi timp de alte trei decenii, Eufrosina Popescu va fi cea mai apreciată actriţă din teatrul românesc, înainte de consacrarea Aristizzei Romanescu. Odată cu noul secol, pe 3 noiembrie 1900, Eufrosina Vlasto Marcolini Popescu va părăsi definitiv scena vieţii, pentru a ne ramâne în memorie drept una din cele mai proeminente figuri feminine ale teatrului nostru.

Primii elevi ai Şcolii Filarmonice

Pe 15 ianuarie 1834 încep cursurile Şcolii Filarmonice la Bucureşti.  Printre primii douăzeci de elevi, care,trecând peste “prejudeţele” clasei boiereşti[1], se vor pregăti pentru o carieră teatrală, se numără şi Eufrosina Vlasto. Împreună cu alte patru colege, doamnele Caliopi şi Lang, domnişoarele Raliţa Mihăileanu şi Elenca, aceasta îşi desăvârşeşte educaţia şi cunoştinţele de limbi străine în pensioanele Duport şi Vaillant. Se spune că Eufrosina Popescu vorbea franceza, germana, engleza, spaniola, italiana şi poloneza… Primele noţiuni de artă dramatică le primeşte de la Costache Aristia, iar pregătirea muzicală îi este asigurată de profesorii Bongianini şi Conti.

Înaltă, frumoasă la chip, bine făcută la trup, cu ochi vioi şi vorbitori, cu gura mică, şăgalnică şi plăcut zâmbitoare, cu vocea melodioasă ca un cântec, sprintenă, veselă, graţioasă şi mai cu seamă pătrunsă de farmecul ce răspândea în jurul său pretutindenea, era uşor să izbutească pe scenă şi să cucerească dragostea celor care o priveau şi o ascultau.  De aceea i se şi făceau necontenite observări în criticile de pe atunci că [...] “se arăta pe scenă ca o d-şoară plină de cochetărie: o rochie de mătăsarie, cordoane şi catarămi ce întuneca ochii mahalalelor, coafura grămădită şi întindicheată (?), în locul unor rochii curate şi bine făcute, unui şorţ elegant şi al unei cosiţe pline de nevinovăţie” [...] Copil zburdalnic, alintat şi capricios! Aceasta n-o împiedica să placă de cum se ivea pe scenă şi să pironească asupra-i ochii celor mai puţin pretenţioşi şi scrupuloşi decât criticii săi.[2]

În spectacolele Şcolii Filarmonice, Eufrosina Vlasto a jucat roluri de amoreză, subretă, ingenuă şi chiar travesti în piesa lui Alexandre Duval, “Juneţea lui Carol al II-lea”. De asemenea, a fost prima noastră interpretă a rolurilor Hyacinta din “Vicleniile lui Scapin” şi Lucinda din “Amorul doctor” de Molière. Iar când deschidea gura să cânte, toate [stângăciile de interpretare inerente începutului, toate greşelile de costumaţie] erau iertate, toate se uitau, numai gingaşa ei făptură, splendoarea vocii şi măiestria cântecului rămânând vii şi atrăgătoare pentru cei de faţă.[3] 

Primele spectacole lirice în limba romană

La un an de la înfiinţare, Şcoala Filarmonică îşi măreşte numărul de profesori de muzică prin venirea lui Ioan Andrei Wachmann, a cărui “scola publică de musică vocală şi instrumentală pentru tinerimea de amândouă sexurile, şi fără plată” continua să fiinţeze şi după desfiinţarea Filarmonicii. Pe 11 decembrie 1835, elevii lui Wachmann debutează cu succes în vodevilul “Triumful amorului”, printre interpreţi remarcându-se Frosa Vlasto. Acest spectacol–examen, “spre a arăta soţilor şi publicului glasurile tuturor şcolarilor şi maniera fieşcecăruia, a fost întâia reprezentaţiune românească lirică pe scena noastră”.[4]

În iunie 1836, elevii şcolii susţin un spectacol cu opera lui Rossini, “Semiramida”, cântată pentru prima dată în limba română. În rolurile principale: Caliopi, Raliţa Mihăilescu, Frosa Vlasto Popescu, Ion Curie, Nicu Andronescu, Constantin Mihăileanu. Aceste spectacole – primele reprezentaţii de teatru liric în limba română – au pus, practic, bazele Operei Naţionale.

Prima artistă din România pe scenele internaţionale

Întâmplarea a făcut ca o mare cântăreaţă a vremii, Josefina Ronzi, aflată în trecere prin Bucureşti, s-o audă cântând pe Frosa Vlasto Popescu la o serată dintr-un salon boieresc. Întrevăzându-i perspectivele, aceasta o sfătuieşte pe tânăra româncă să îşi cultive vocea peste hotare. Ca urmare, Eufrosina Popescu îşi va continua studiile muzicale la Viena şi Paris. Dacă încercarea de a debuta pe scena Operei din Paris nu are succes, în 1847, după doi ani de şedere în capitala Franţei, pleacă in Italia, unde îşi desăvârşeşte studiile, îşi perfecţionează vocea şi îşi schimbă numele în Marcolini.  

De la Milano la Torino, de la Torino la Veneţia, în “Teatro Fenice”, apoi în “La Pergola” din Florenţa, la Verona, la Pisa, la Palermo, Bari, Neapole, oriunde era o sărbătoare la Curţile suveranilor, în palatele principilor şi mai marilor lumii italiene de pe atunci, vocea ei răsuna tot mai fermecătoare, gingăşia ei tot mai răpitoare, uimi şi încântă minţile şi inimile tuturor [...] Florile, giuvaierurile, aurul şi… inimile cădeau la picioarele ei ca o binefăcătoare ploaie, din care ea răsărea tot mai plăcută, mai iubită, mai preţioasă cântăreaţă şi femeie! Rossini a fost un moment nebun după dânsa… În timpul Imperiului, se întoarce în Franţa, în mai multe rânduri cântă la Nisa, unde Meyerbeer îi trimitea scrisori pline de admiraţiune şi de duioşie…[5]

Talentul său muzical era dublat de un dezvoltat simţ scenic, căci nu se mulţumea doar să cânte, ci îşi interpreta rolurile, dându-le un plus de dramatism, de autenticitate. Mai mult, la Veneţia, Eufrosina Marcolini dădea tonul şi în materie de modă, nu o dată determinând-o pe Contesa Orsini, recunoscută drept arbitru al eleganţei feminine în oraş, să se informeze asupra toaletelor si coafurilor “divei” înaintea unor evenimente artistice…[6]

Prima actriţă română cu stil de joc realist

În 1859 (anul unirii Principatelor Române), diva revine în ţară, unde rămâne credincioasă scenei româneşti pentru urmatoarele trei decenii. Vestita Marcolini, dispărând, ne-a lăsat pe şi mai vestita Frosa Popescu, care va rămâne un model neîntrecut de simţământ al scenei, de joc natural, de dicţiune corectă, de nobilă înfăţişare, pururea distinsă şi fără de seamăn la noi artistă.[7]

În perioada 1859 – 1889, actriţa a participat efectiv la viaţa teatrului românesc, fie pe scena Teatrului cel Mare din Bucureşti, fie la Iaşi, fie în trupele actorilor Matei Millo sau Mihail Pascaly, interpretând roluri din dramaturgia universala (Alzira în piesa lui Voltaire, Rozina în “Nunta lui Figaro” de Beaumarchais, Regina în “Don Carlos” de Schiller, Lucreţia Borgia în piesa lui Victor Hugo, Ducesa de Marlborough în “Paharul cu apă” de Scribe), precum şi din dramaturgia românească, în piesele lui Vasile Alecsandri, V.A. Urechia, George Sion, Alexandru Macedonski. De altfel, unul din cele mai mai succese ale carierei teatrale l-a repurtat cu rolul Catherina din tragedia “3 Decembrie” de Macedonski, autorul trimiţându-i o scrisoare publicată în “Independance roumaine” (11 septembrie 1881): Doamnă, [...] aţi creat o capodoperă. Ştiţi că piesa am scris-o pentru dumneavoastră, de aceea vă rog să acceptaţi să vă dedic această tragedie. Vă revine de drept. Prin trecutul dumneavoastră artistic aţi ilustrat, în ţară ca şi în străinătate, numele de român, iar în interpretarea ultimului dumneavoastră rol aţi ţinut întreaga sală, compusă din tot ce este inteligent, palpitând sub influenţa celor mai mari emoţii. Toată lumea, doamnă, a plâns în sală; au plâns bătrânii, au plâns femeile, tineretul a plâns şi el [...] Ce era piesa mea fără marea artistă care i-a dăruit suflul vieţii?[8]

La jumătatea secolului al XIX-lea, interpretarea actoricească încă îşi căuta drumul în România. Pe de o parte: vechiul stil declamatoriu, pasiunile duse la paroxism sau exagerările romantice ale lui Mihail Pascaly, pe de alta: noua orientare realistă promovată de Matei Millo. Actriţă intuitivă, dar şi cunoscând viaţa teatrală europeană, Eufrosina Popescu alege a doua cale, practicând un joc rezervat, de un patetism măsurat, daca era vorba de un rol tragic. Trăsătura dominantă a jocului său era ceea ce am numi astăzi tendinţa spre interiorizare [...] Era adepta unei arte lucide, supuse exigenţei şi supravegherii permanente, [...] afectul era lăsat pe plan secundar, rolul principal avându-l raţiunea, controlul mijloacelor de exprimare.[9]

Ori noutatea era cu atât mai mare, cu cât era vorba despre o femeie, prima actriţă care urma calea realistă deschisă de Millo, într-o epocă în care nivelul artei interpretative atins de actriţele noastre era mai scazut decât cel la care se înălţaseră actorii.[10] Căci, până la ea, în teatrul nostru, reginele şi ducesele, amantele şi cochetele – glăsuiau în nobilele sfere după acelaşi diapazon ca morăriţele, ca mahalagioaicele, ca slujnicele din sferele cele mai aproape de pământ…[11]

De fapt, întrega sa carieră ar putea fi rezumată prin “specializarea” pe care o deţinea Eufrosina Popescu în cadrul Companiei Pascaly, în anul 1876: grand premier role en tout genre…

Primii societari români…

În 1877 (an de război), se înfiinţează Societatea Dramatică, organizaţie profesională superioară, creată după modelul Comediei Franceze. Actorii erau împărţiţi în societari, gagişti şi elevi. În prima treaptă au fost admişi pentru început doar opt societari, patru femei şi patru bărbaţi, toţi cu parte întreagă: Eufrosina Popescu, Matei Millo, Constantin Dimitriade, Maria Flechtenmacher, Maria Vasilescu, Ana Popescu, Ioan Christescu, Ştefan Iulian. Eufrosina Popescu a făcut parte atât din comisia reprezentanţilor, cât şi din cea bugetară a societarilor.

… dar şi primul protest juridic al unei societare

Pe data de 8 octombrie 1889, Eufrosina Popescu este pensionată forţat, pe baza hotărârii Comitetului teatral condus de Grigore Cantacuzino. Motivul: depăşirea limitei de vârstă. Odată cu ea şi pentru acelaşi motiv, a mai fost pensionat şi Matei Millo… Eufrosina Popescu, însă, răspunde printr-o violentă scrisoare, pe care o trimite şi presei.Actriţa nici măcar nu i se adresează cu obişnuitul “domnule director”, ci, în semn de sfidare, îi scrie “domnule Cantacuzino”, apoi continuă: “Sunt sigură ca vizitiului dv., dacă v-ar fi servit 30 de ani, nu i-aţi fi făcut o pensie mai mică de 162 lei. Protestez, deoarece Legea teatrului nu vă dă dreptul să faceţi ceea ce aţi făcut; [...] înlăturaţi, fără a o preveni, pe o societară care şi-a jertfit 30 de ani pentru a sluji publicul. Vom vedea…”[12].

Urmare: o amendă de 200 lei asupra cotei-parte de societară pe luna octombrie, pentru această scrisoare “ireverenţioasă”. Dar Eufrosina Popescu nu se lasă intimidată şi dă în judecată Direcţia Teatrelor, cerând anularea hotărârii de pensionare. După cinci luni de proces, apeluri şi recursuri, actriţei i se dă câştig de cauză. Acest succes a bucurat-o însă prea puţină vreme. Ceea ce nu-i reuşise prin folosirea abuzivă a autorităţii directoriale, Grigore Cantacuzino a obţinut prin “schimbarea” legiuirii [...] Direcţia hotărăşte “a trece la pensie pe societarii: d-na Eufrosina Popescu pentru vârsta înaintată şi d-l Ştefan Iulian pentru cauză de boală incurabilă, ca nemaiputând aduce ambii niciun serviciu teatrului” [...] De data aceasta, actriţa nu mai are nicio posibilitate să protesteze şi părăseşte definitiv teatrul, bătrână şi învinsă, retrăgându-se într-o viaţă mai mult decât modestă. După spusele nepotului ei, are două pensii: una de 493 lei, de la soţ, alături de care trăise numai câţiva ani de căsnicie, şi alta de 162 lei, de la Teatrul Naţional, căruia îi jertfise o viaţă întreagă.[13]

În loc de concluzii

Eufrosina Vlasto Marcolini Popescu a avut, aşadar, o carieră sub semnul premierei: a făcut parte din primii elevi ai Şcolii Filarmonice, apoi din primii societari români, a jucat în primele spectacole lirice în limba romîna şi, tot în premieră, roluri vestite din dramaturgia universală şi autohtonă, a fost prima artistă din România pe scenele internaţionale, dar şi prima noastră actriţă cu stil de joc realist. În fine, o altă premieră: în calitate de societară, a dat în judecată Direcţia Teatrelor, cerând anularea hotărârii de pensionare forţată…

Eufrosina Popescu a refuzat improvizaţia în orice domeniu. Era modestă, sobră, condamna grandomania, fiind adepta nobleţei spirituale. Nu şi-a dorit doliu la poartă, nici paradă la înmormântare. A cerut să fie dusă la cimitir seara, cât mai discret cu putinţă. Mormântul ei, aflat la Cimitirul Bellu, este simplu, aşa cum l-a dorit artista…

---

[1] Mihai Florea – Eufrosina Popescu, Editura Meridiane, București, 1964 (pag. 10)

[2] Dimitrie C. Ollănescu – Teatrul la români, Editura Eminescu, București, 1981 (pag. 178)

[3] Ibid. (pag. 178)

[4] Simion Alterescu; Florin Tornea – Teatrul Național “I.L. Caragiale”, Editura Academiei R.P.R., București, 1955 (pag. 236-237)

[5] Dimitrie C. Ollănescu – Op. cit.  (pag. 179-180)

[6] cf. Mihai Florea – Op. cit. (pag. 20)

[7] Dimitrie C. Ollănescu – Op. cit.  (pag. 180)

[8] Mihai Florea – Op. cit. (pag. 57-58)

[9] Ibid. (pag. 48-50)

[10] Ibid. (pag. 50)

[11] Dimitrie C. Ollănescu – Op. cit.  (pag. 330)

[12] Mihai Florea – Op. cit. (pag. 60-61)

[13] Ibid. (pag. 62-63)

Bibliografie:

 

-  Alterescu, Simion; Tornea, Florin – Teatrul Național “I.L. Caragiale”, Editura Academiei R.P.R., București, 1955

- Florea, Mihai – Eufrosina Popescu, Editura Meridiane, București, 1964

- Florea, Mihai – Scurtă istorie a teatrului romanesc, Editura Meridiane, București, 1970

- Massoff, Ioan – Teatrul românesc (vol. I, II), Editura pentru Literatură, București, 1961, 1966

- Ollănescu, Dimitrie C. – Teatrul la români, Editura Eminescu, București, 1981

- Vasiliu, Mihai – Istoria teatrului românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995

* * * – Istoria teatrului în România (vol. I, II), Editura Academiei R.S.R., București, 1965, 1971