"…Escu”, precursorul și contemporanul nostru

[altmariusscena]

Publicat: Astăzi, 06:44

Vreţi să vedeţi o piesă care să vă meargă la suflet? Una în care să găsiţi zugrăvite în portrete caustice, în apă tare, personaje şi situaţii care vă întunecă zilele şi vă amărăsc peste poate? Atunci vă recomand să vedeţi, negreşit, …Escu al lui Tudor Muşatescu, la Teatrul de Comedie, în regia lui Alexandru Dabija. Vedeţi-o şi îmi veţi da cu siguranţă dreptate!

Ştiu că nu este o premieră, că, la Teatrul de Comedie, piesa se joacă, desigur cu o distribuţie puţin schimbată faţă cea de la data premierei, de cam un deceniu şi ceva. Dar mai ştiu, la fel de bine, că putem şi trebuie să ne gândim la preferinţa „Domnului Tudorică” pentru vinurile care, cu cât sunt mai vechi cu atât sunt mai bune şi, în acest caz, schimbând ce este de schimbat, veţi vedea că ea se potriveşte de minune şi pentru actuala montare a piesei sale.

Avem, aşadar, aici, în …Escu o galerie de portrete vii, o „comodie a vremii”, care să juri că s-ar petrece acum. Sau, poate, doar anticipează o anume realitate. Şi este meritul regizorului Alexandru Dabija acela că a ştiut să aleagă o distribuţie exact cum îi cere zicala „omul potrivit în rolul potrivit”. Şi, deopotrivă, că a avut intuiţia de a descoperi adevăratul lor chip dincolo de masca pe care le-o pusese Nenea Tudorică, doar aşa, cât să ne distrăm o seară cu ele. Vedem, pentru a câta oară?, că există unele dureroase tare caracterologice, anumite trăsături ale fiinţei lăuntrice neschimbate şi pe care nici straiele şi nici decorul în care evoluează personajele nu le-au putut schimba în bine.

Vladimir Găitan

Încep (se putem altfel?) cu Vladimir Găitan care ne dă un Decebal Necşulescu de zile mari; canalie, cabotin, arivist şi perdant, câte ceva din fiecare şi, în tot, un „hopa Mitică” mereu în căutare de peşcheş şi de colegiu. Colegiu în parlament sau un guvern? Nu contează, os de ros să fie…

Alături de el, de fapt în spatele lui, trăgător de sfori şi profitor patentat este tata socrul, Iorgu Langada, personaj-cheie pe care Ion Chelaru îl construieşte cu o fină intuiţie, nimerind foarte repede sursa numelui de familie: Langa-Danga. Adică, dacă nu curge, pică sau lac să fie, că broaşte destule…

Gabriela Popescu 

Gabriela Popescu este o Miza-etalon, adică o demnă urmaşă a Miţei de altădată. Deşi acum, smochinită şi fanată, ea a rămas tot plină de draci şi de toane surori bune cu isteria ţoapei de drept comun. Lângă ea, generalul Stamatescu, întruchipat de Eugen Racoţi, nu mai este filfizonul chipeş de acum nişte mulţi ani, ci doar un bătrânel semi-ramolit, cu pretenţii de solemnitate, dar găunos nevoie mare. Progenitura lor, Platon, are, aşa cum îl interpretează Dan Rădulescu, o anume naturaleţe şi dezinvoltură care ni-l fac simpatic… dar numai atât şi pe care, peste ani, cu siguranţă îl vei putea întâlni prin Dorobanţi sau la alte locante de odrasle de bani gata. În schimb, Mitzi ne previne, prin prestaţia plină de draci şi de temperament a Mihaelei Măcelaru, că va fi, cu siguranţă, o Miza în devenire.

Traian Necşulescu este interpretat de Candid Stoica în cheia unui amestec de şmecherie şi fraiereală, adică un ins care şi prosteşte, şi se prosteşte pe sine. Pe când Bebe Damian, în lectura lui Marius Florea Vizante, nu este decât un fel de mic profitor de genul „eu sunt mic, nu ştiu nimic/tata-n pod jupoaie oaia”, numai bun să fie luat ca băiat de încredere pentru făcători de mişmaşuri pe care în spaţiul nostru carpato-pontico-dâmboviţean îi poţi găsi.

Delia Nartea

În soaţa sa, Nina, Delia Nartea a înţeles că trebuie să fie una dintre acele fâşneţe focoase, cinice şi abile, nelipsite pe la cabinete solemne, cu uşi bine ferecate. Iar Mihaela Teleoacă face din Amelie, soţia lui Decebal, un personaj mult mai complex decât ne-am fi aşteptat la o simplă lectură a partiturii. Vreau să spun că această femeie nu este câtuşi de puţin „o blondă”, aşa cum, de obicei, ne zice poanta răutăcioasă; dimpotrivă, eu am văzut-o, în această interpretare absolut remarcabilă, ca fiind o femeie care ştie să joace pe mai multe cărţi şi nu întotdeauna pe cea perdantă.

Delia Nartea, Vladimir Găitan, Mihaela Teleoacă. Fotografii de Lucian Năstase. Sursa foto: Teatrul de Comedie din București

Întregesc cât se poate de inspirat galeria de personaje, cei mai mulţi dintre ei fără mult cap şi fără minte bună la altceva decât la blestemăţii – o galerie care foieşte în decorul atât de sugestiv gândit de Puiu Antemir şi purtând costumele nimerite desenate de Anca Răduţă: un comisar spilcuit şi servil, interpretat de Marius Drogenu şi doi mardeiaşi-încasatori în care îi aplaudăm pe Şerban Georgevici şi pe George Grigore.

Scriam că …Escu este un spectacol de o mare actualitate şi nu prea văd de ce mi-aş retrage afirmaţia. De fapt, puteţi să îl vizionaţi doar ca pe o frescă de epocă trecută. Dar, şi în cazul acesta, tot dumneavoastră veţi rămâne în câştig.

Cronică de teatru de ȘERBAN CIONOFF

Citește și Revista Teatrală Radio