Eminescu si Istoricul national

[altmariuspoliteia]

Autor: George Coanda
Articol aparut in revista "Litere", Tirgoviste, nr. 5 / 2008

 http://www.bibliotheca.ro/reviste/litere/nr_5_2007/litere_nr_5_2007...
Proclamarea Independenţei de stat a României şi validarea ei definitivă pe frontul din Bulgaria de nord al Războiului ruso-româno-turc (1877-1878), nu l-au emoţionat pe Eminescu – aşa cum s-a întâmplat cu Vasile Alecsandri sau chiar cu Caragiale, iar de Mihail Kogălniceanu nu mai fac nicio zicere, el fiind implicat profund, ca ministru al Afacerilor Străine, în eveniment – într-atât încât să-l propulseze pe culmile entuziasmului şi ale verbului encomiastic. Dimpotrivă. Se pare că, invitat la o întâlnire cu Doamna ţării – regină din 1881 – Elisabeta, cunoscută ca scriitoare sub pseudonimul gracil de Carmen Sylva, Eminescu, fiind întrebat de aceasta de ce nu-i dă inima ghes să glorifice în versuri vitejia dorobanţilor pe redutele de la Plevna, i-ar fi răspuns, fără nicio reticenţă, că nu era cazul, că adevăratul duşman al românilor nu era Înalta Poartă, ci imperiul pravoslavnic al ţarilor, că imperiul otoman nu ar mai fi avut forţa necesară să dăinuiască. Starea de suzeranitate era, deci, în opinia lui Eminescu, mai mult nominală decât efectivă şi o spune – reiterez o idee ilustrativ citată şi în altă parte – în „Votul Camerei şi al Senatului…” (Curierul de Iaşi, X, nr. 50, 13 mai 1877): „Ce este România? Atîrnătoare nu, neatîrnată asemenea nu, prin urmare res nullius cedând primo occupanti. Drept că în realitate era altfel, căci România n-a fost niciodată vasală Turciei”. Că Eminescu era convins de justeţea punctului său de vedere poate fi observat şi în analiza geopolitică din „Marţi, în 26 curent…” (Curierul de Iaşi, X, nr. 45, 29 aprilie 1877), în care surprinde corect subterfugiile unui joc malefic de interese ale unor puteri europene:
„Nouă ni se pare că Turcia joacă azi faţă cu noi rolul unui agent provocator. Căci, într-adevăr, ce interes ar avea Turcia să-şi adauge între duşmani o oştire, în parte bine organizată, de 100.000 de oameni? Aceste atacuri făţişe (bombardarea Calafatului la 26 aprilie 1877 de către artileria otomană din fortăreaţa de la Vidin – n.n.) împotriva ţării noastre nu pot fi luate copilării, drept îndărătnicia cavalerească de-a provoca fără cauză; asemenea, nu putem crede că Turcia e atât de tare şi sigură de victorie încât să nu-i pese dacă are în contră-i o sută de mii de luptători, mai mult ori mai puţin. La cea dintâi privire, aceste acte de provocare, care în caz normal ar fi contra interesului Porţii şi contra bunului simţ, trebuie să ni se pară suspecte şi ascunzând intenţii mai adânci, mai greu de întrevăzut”.
 De unde concluzia, din acelaşi articol, că „avem vecini care n-ar fi tocmai nemulţumiţi acă ne-ar vedea istovindu-ne puterile cu greu adunate într-o luptă contra turcilor, o luptă ale cărei rezultate favorabile pentru noi s-ar putea prezice cu uşurinţă (…) E dar precaut de-a nu începe acţiunea (Bucureştilor împotriva Înaltei Porţi – n.n.) până ce dispoziţiile Austro-Ungariei nu vor fi clare şi bine cunoscute (…). Să nu uităm că cercurile dominante din Austria, maghiarii şi indivizi generis neutris de dincoace de Leitha, ne sînt mult mai duşmane decât întregul popor turcesc (…). De aceea credem că linia de purtare faţă cu turcii rămâne pentru noi strict defensivă (…) căci poate nu e departe ziua în care armata română să fie chemată la un rol mult mai serios, dar şi mai puţin ingrat decât acela de-a se hărţui cu başibuzucii din Vidin”.
 Eminescu nu trebuie taxat de defetism, el dorea ca factorii de decizie politică (domnitorul Carol I, Guvernul) să nu se angajeze într-o aventură până ce conjunctura nu ar fi fost favorabilă unei extincţii, chiar şi prin intermediul armelor, a ultimelor legături de suzeranitate cu Imperiul Otoman. Prudenţa sa îşi avea sursa în situarea geoistorică a românilor, dar şi în cunoaşterea unor moravuri, a psihologiei propriului neam. Ceva ce îl va face să remarce cu insatisfacţie nedisimulată:
 „Locuind pe un teritoriu strategiceşte nefavorabil şi înconjuraţi de seminţii străine nouă prin limbă şi origine, având înlăuntrul nostru chiar discordia civilă, acest patrimoniu al statelor slabe şi tulburate de prea mari înrîuri străine (…) toate mişcările noastre au fost tratate de vecini c-o rară lipsă de generozitate şi c-o nedreptate nemaipomenită faţă cu alte popoare” („«Agence Russe» capătă din Constantinopole”, în Curierul de Iaşi, X, nr. 44, 13 aprilie 1877).
 Reticenţele sale, aşadar, nu ţin de o opoziţie inflexibilă la necesitatea istorică a proclamării Independenţei tinerei Românii statale, ci, explicit, însă, de teama sa de a nu pierde printr-o acţiune politică şi militară gestionată neprofitabil pentru ţară. Numai aşa se explică parcimoniozitatea materialelor de presă, publicate pe toată durata desfăşurării războiului, ca şi tonul lipsit de exagerări patriotard-triumfaliste ale acestora. El doar a relevat, la rece, momentele generate de proclamarea Independenţei şi de ofensiva Armatei Române din Bulgaria de nord. Astfel, în limbaj gazetăresc nud, aduce la cunoştinţa opiniei publice ieşene că „Votul Camerei şi al Senatului din 10/22 curent, relativ la neatârnarea deplină a României, mai că n-are nevoie de comentarii. El n-a fost inspirat de-o aprindere momentană sau de-un entuziasm spontan, căci din discuţiile urmate în ambele adunări se vede că moţiunea votată rezultă logiceşte din votul trecut al lor, care constă că legăturile cu Turcia sînt rupte din războiul declarat”. Scurt, clar, concis. Fără efuziuni ieftine.
 Dar devine un „reporter de front” persuasiv când proiectează, în paginile aceluiaşi „Curier de Iaşi” actele de bravură ale ostaşilor români, eludând, însă, eroizările legendare, iar relatarea mersului operaţiunilor pe teatrul de război este atent şi obiectiv documentată („«Corepondenţa politică» cuprinde…” şi „Atacul s-a început vineri…”).
 Însă, în „Dorobanţii” (Timpul, II, nr. 293, 30 decembrie 1877), Eminescu vituperează, într-o memorabilă luare de atitunde la adresa unei guvernări care a adus oastea invincibilă a ţării într-o stare de impardonabilă decrepitudine: „Au sosit în Bucureşti Dorobanţii, de pe câmpul de război. Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sînt, mulţumită guvernului, goi şi bolnavi. Mantalele lor sînt bucăţi, iar sub manta cămaşa de piele, şi nici cojoc, nici flanelă, nici nimic… toţi într-o stare de plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimii (…). Canibalii au fost aceia ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu (…) Turcii, despre cari se zice că mor de foame şi de frig, au sosit la Bucureşti mai bine îmbrăcaţi şi mai îngrijiţi decât soldaţii noştri. Ruşii, cari pleacă la cîmpul de luptă, sînt toţi îmbrăcaţi bine, cu cojoc şi cu manta sănătoasă şi bine încălţaţi; la ai noştri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată (…) Nu sînt în toate limbile omeneşti la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea, cu care stîrpiturile ce stăpînesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel ţăran, care muncind dă o valoare pămîntului, plătind dări plăteşte pe aceşti mizerabili, vărsîndu-şi sîngele onorează această ţară”.
 Şi singurul elogiu pe care şi l-a îngăduit Eminescu, singura clamare encomiastică este la adresa adevăratului făuritor al Independenţei, al martirajului ostaşului român („Oştirea Română”, în Timpul, III, nr. 222, 8 octombrie 1878): „Pe cînd o generaţie coruptă, fără de mîndrie şi statornicie formează publicul privitor, oştirea, această singură reprezentantă a poporului românesc adevărat, cum este el la plaiuri şi la şes, dovedeşte încă urmele unor virtuţi care în restul societăţii s-au pierdut (…) Şi cînd voim a ne făli şi a ascunde cu vălul gloriei mizeria acestei generaţii fără razim moral şi intelectual, atunci cu ce ne vom făli, decît cu vitejia personală a aceluiaşi ţăran?
 El merită într-adevăr să intre în triumf în Sybaris, el care în mijlocul veacului al nouăsprezecelea, ce pentru noi înseamnă domnia frazei şi a pospăielii străine, reprezintă încă cu aceeaşi bărbăţie frumoasele pagini ale unui trecut, cînd toată ţara era ca dînsul”.
 Se poate conchide că Eminescu a fost indiferent la evenimentul crucial în destinul modern al naţiunii române: dobîndirea Independenţei de Stat? În niciun caz, atîta vreme cât într-un articol mai înainte evocat („Votul Camerei şi al Senatului…”) exprimă cu subtilă comprehensivitate sensul real al evenimentului: „Credem că numai pentru a evita veleităţile vreunui alt protectorat esclusiv Adunările au formulat votul din urmă”. Cel al proclamării Independenţei, imperativ naţional istoric faţă de care a manifestat, aşa cum am văzut, o atitudine dilematică, dictată de raţiuni geopolitice. Potrivnică, însă, nu.
 Este vorba de acel spirit de comprehensivitate pe care Eminescu şi l-a operaţionalizat hermeneutic în toate demersurile sale istorice de a fora in media res. Astfel că, Eminescu este, indubitabil, un ISTORIC NAŢIONAL. Şi punctum.