Monahismul a apărut în viaţa Bisericii ca o expresie organică a acesteia. În Biserica Ortodoxă prezenţa lui are o semnificaţie duhovnicească şi teologică esenţială. În cadrul monahismului se cultivă îndeosebi viaţa ascetică. Săptămâna aceasta, în calendar sunt pomeniţi marii Părinţi Cuvioşi care s-au nevoit în pustiul Egiptului şi au marcat prin trăirea lor duhovnicească istoria monahismului creştin.
Rugăciunea, asceza, lupta împotriva patimilor, cultivarea virtuţilor, experienţa mistică, ce constituie elemente de bază ale vieţii ortodoxe, rodesc mai ales în mănăstiri. Monahii sunt creştini care au ales să urmeze lui Hristos, lepădându-se de lume şi respectând votul ascultării, al sărăciei şi al curăţiei, vieţuind în obşti monahale sau în pustnicie. Mănăstirile sunt locurile în care monahii Îl laudă neîncetat pe Dumnezeu.
Încă de la mijlocul secolului al 3-lea, mulţi dintre cei mai râvnitori creştini care voiau să urmeze rigorii vieţii apostolice îşi părăseau comunităţile locale şi se refugiau în locuri pustii din apropiere sau mai îndepărtate pentru a se preda nestingherit luptelor duhovniceşti ale nevoinţei.
Pilda pe care o urmau pustnicii era plecarea în pustie a lui Hristos pentru a birui ispitele lui satana, plecare care îi insufla nu doar în a supune ispitele lor personale, ci şi în a izbuti în imitarea „vieţuirii” lui Hristos. Din anahoretismul pustnicilor s-a născut monahismul ca imitare autentică a „vieţuirii” sau a „pildei” lui Hristos pentru a trăi încă din această viaţă experienţa comuniunii omului cu Dumnezeu dinainte de cădere.
Monahismul constituie un fenomen timpuriu al Bisericii creştine organizate. Relaxarea moravurilor în Biserică în perioada romană târzie şi în cea bizantină timpurie, decăderea vieţii duhovniceşti în comunităţile creştine ale oraşelor, perturbarea vieţii bisericeşti din pricina apariţiei ereziilor şi a schismelor sau, mai mult încă, prezenţa diferitelor forme de viaţă pustnicească în alte religii au contribuit la conturarea idealului ascetic printre creştini drept cale de desăvârşire duhovnicească. Acesta s-a exprimat în multiple forme ale nevoinţei de obşte şi personale. Patria duhovnicească a monahismului este Egiptul, datorită vestiţilor asceţi care l-au consacrat şi a imaginii mitice a „marelui pustiu” al Egiptului, ca loc al însingurării desăvârşite şi al nevoinţei aspre. Aici este locul unde s-au întemeiat atât viața anahoretică, cât şi cea idioritmică și chinovitică monahală.
Retragerea în deşert şi dezvoltarea primelor comunităţi monahale în Egipt, începând cu secolele 3-4, au reprezentat unul din principalele momente ale creştinismului timpuriu. Renunţând în mod deliberat la bunurile acestei lumi, deopotrivă bărbaţi şi femei, oameni simpli sau educaţi, s-au retras departe de aşezările umane, în inima deşertului, unde au format adevărate „oaze de spiritualitate” pentru a trăi intens Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos.
Cea mai timpurie formă de viaţă monahală o constituie retragerea în pustie , avându-l ca începător pe Sfântul Antonie cel Mare. Cam în aceeaşi perioadă, Sfântul Pahomie cel Mare consacră forma vieţii monahale de obşte sau chinoviale. Ei sunt întemeietorii monahismului egiptean, deși primul creștin despre care se știe că a trăit ca monah a fost Sfântul Cuvios Pavel Tebeul. El este primul eremit sau pustnic. Era egiptean, din Tebaida de Sus, fiind bogat și învățat. A fugit în pustie în timpul persecuției lui Deciu din anul 250, deoarece a aflat că unchiul său, care dorea să-i ia averea, intenționa să-l dea pe mâinile prigonitorilor. Sfântul a rămas în deșert tot restul vieții. Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, auzind despre el, l-a căutat în pustie și, găsindu-l, a povestit apoi despre viața lui îmbunătățită, despre locul anevoios în care trăise și despre celelalte nevoințe pe care le-a făcut în viața lui de 113 ani, din care nouă decenii le-a petrecut în asceză în pustiul Egiptului.
Cel care este considerat părintele monahismului este Sfântul Cuvios Antonie cel Mare. El precum şi alţi mari eremiţi din Egipt contemporani lui (avva Ammonie, avva Macarie ş.a.) sunt simboluri ale monahismului şi cei care au răspândit această formă de vieţuire creştină. Scrierea Vieţii Sfântului Antonie cel Mare - acest „învăţător al pustiului” - de către învăţătorul credinţei ortodoxe, Sfântul Atanasie cel Mare, reprezenta o formă oficială de recunoaştere bisericească a monahismului. Citind această lucrare aflăm că Sfântul Antonie cel Mare a trăit ca eremit (sihastru sau pustnic), urmat fiind de alții, care trăiau în apropiere, dar nu în același loc cu el. Sfântul Antonie a fost primul organizator al vieții monahale sub formă anahoretică, exercitând o influenţă imensă asupra vieţii spirituale, mai întâi în Răsăritul creştin şi indirect în Apus.
Prin viaţa sa sfântă, prin nevoinţele şi înţelepciunea sa, Sfântul Antonie a rămas pentru creştinism primul care a făcut din ascetism nu doar un mod de vieţuire, ci o cale spre Hristos. Viaţa duhovnicească a Sfântului Antonie cel Mare a edificat conștiința monahismului creștin în toată lumea creştină. Avva Antonie, precum şi alţi mari eremiţi din Egipt contemporani lui au fost simboluri nu doar ale trecerii de la nevoinţa asceţilor la monahism, dar şi ale răspândirii acestei forme de vieţuire duhovnicească în toate comunităţile creştine din Imperiul Roman.
Sfântul Pahomie cel Mare, un ucenic al avvei Antonie, a ales să îi adune pe monahi într-o comunitate în care aceștia trăiau în colibe sau chilii individuale, dar munceau în comun, mâncau în comun și participau la slujbe comune. Acest fel de organizare monastică se numește rânduială cenobitică (bazată pe o comunitate) sau, în limbajul bisericesc, viață de obște. Cea mai mare parte a mănăstirilor urmează rânduiala cenobitică.
Trăsătura comună atât a metodei anahoretice a Sfântului Antonie, cât şi a rânduielii Sfântului Pahomie este întâietatea care se dă nevoinţei personale şi autonomiei vieţii duhovniceşti personale.
Ascetismul egiptean este legat, în principal, de cele trei mari centre monahale formate în deşert, Nitria, Kellia şi Sketis. Astfel, în Egipt vom întâlni, începând cu secolul al 4-lea, 6.000 de monahi din toată lumea adunaţi în jurul personalitaţii duhovniceşti a Sfântului Antonie, iar după moartea lui în 356 numărul monahilor se ridica la 10.000. Cele mai populate erau părţile Nitriei, Kelliei şi Sketiei, unde viețuiau 5.000 de călugări. Aceşti monahi ai deşertului erau organizaţi în grupuri mici aşezate în jurul unui părinte duhovnicesc numit „avvă“. Astfel, cel dintâi stareţ din muntele Nitria a fost avva Ammun, iar în pustiul Sketic a fost avva Macarie, ucenic al Sfântului Antonie. Din aceste centre pustniceşti din Egipt s-a dezvoltat monahismul creştin, care este un capitol duhovnicesc nepreţuit pentru viaţa instituţională şi spirituală în istoria Bisericii.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius