Editorial: Ivascu de Nicolae Manolescu

[altmariuspress]

Editorial:
Ivaşcu de Nicolae Manolescu

http://www.romlit.ro/ivacu În paginile „României literare”, Ivaşcu n-are nevoie de prezentare, nici măcar de prenume. A fost directorul revistei din septembrie 1971 până la moarte, în iunie 1988, cu o lună şi o zi înainte de a împlini 77 de ani. George Ivaşcu s-a născut într-un sat gălăţean, la 22 iulie 1911, şi a încetat din viaţă la 21 iunie 1988.  Şcoala a făcut-o la Bârlad, Facultatea de Litere, la Iaşi. Vocaţia i-a fost aceea de gazetar. A condus gazete de la 23 de ani. La 28 i-a fost redactor lui G. Călinescu la „Jurnalul literar”. A preluat în 1955 „Contemporanul”, din care a făcut publicaţia culturală cea mai importantă din ţară vreme de 16 ani. În 1971, după Tezele din Iulie, Ceauşescu l-a mutat la România literară. Motivul real nu l-a ştiut niciodată. Nici el, nici cercul lui de apropiaţi, format din Zaharia Stancu, George Macovescu şi Mircea Grigorescu. Putea fi, la fel de bine, o promovare sau o degradare. Fapt e că, o dată cu plecarea lui, „Contemporanul” a dispărut practic de pe scena culturală iar România literară a renăscut şi a devenit revista cea mai citită şi respectată. E, desigur, meritul lui Ivaşcu, dar şi al echipei de critici pe care a găsit-o în redacţie şi pe care a avut înţelepciunea de a o păstra, în ciuda ostilităţii cu care l-a întâmpinat. În noaptea în care m-a chemat la el ca să-mi comunice mutarea, nu mi-a ascuns temerile pe care le nutrea faţă de criticii revistei. Mi-a cerut să devin redactor-şef adjunct tocmai în ideea de a-i pleda cauza pe lângă colegii mei. Cum n-am renunţat la Facultate, unde eram lector, n-am fost plătit cei trei ani cât am fost redactor-şef adjunct la revistă, mai exact, până în iunie 1974, când, reorganizându-se publicaţiile culturale şi scăzând numărul de pagini, mi s-a impus să mă înscriu în PCR, ca să pot ocupa o funcţie de conducere, fie şi neonorată, şi am refuzat. Ivaşcu a cucerit repede simpatia criticilor, pe care s-a bazat apoi în toate împrejurările şi n-a scăpat din mână frâiele, nici atunci, în 1974, când Ceauşescu încerca din nou să aplice Tezele, nici mai târziu, în 1979, când cu Mangalia, şi a dus de fiecare dată revista la liman.  Nu e uşor să faci o revistă, nici azi, darămite pe vremea aceea, când cenzura îţi pândea fiecare mişcare. Una din problemele lui Ivaşcu a fost de a nu putea conta pe noi, pe critici, în multele ocazii festive, când tematica numărului era obligatorie şi Ceauşescu trebuia „flatarisit” cum se cuvine. Avea el colaboratorii lui pentru astfel de ocazii, dar care şi-au dat seama repede de discriminare, reproşându-i deschis că apelează la ei doar în asemenea cazuri, iar pe noi ne publică regulat. Cumpănă greu de ţinut. Mai ales că, pe la mijlocul anilor 70, lumea literară se polarizase. De o parte, oamenii regimului, coalizaţi o dată mai mult de pierderea controlului asupra Uniunii Scriitorilor şi profitând de protocronismul la modă ca să se facă iubiţi de un Ceauşescu tot mai naţionalist; de partea cealaltă, scriitorii necompromişi politic, pro-europeni şi liberali. Ivaşcu fusese comunist în tinereţe, dar acum se număra printre dezamăgiţii de virajul regimului spre dreapta. N-avea cum pactiza cu protocroniştii, dar nici nu-i putea ignora. A avut tactul de a-i neutraliza, lăsându-ne, într-un fel, mână liberă. Nu sunt sigur că exista altul decât el în stare să ducă o politică atât de abilă şi, în definitiv, de eficientă. Dovadă chiar România literară, care şi-a păstrat până la capăt o demnitate datorată, în primul rând, sacrificiilor, şi ştiu ce spun, directorului ei, de la a cărui naştere s-a împlinit în vara trecută, de necrezut!, un secol. Când l-am întâlnit, în ultimul an de Facultate, avea exact 50 de ani.