altmarius

cultură şi spiritualitate

Drama Marthei Bibescu în timpul Marelui Război: „Ce frumos e: l-a sfidat pe Dumnezeu și și-a tras singur cortina"

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/drama-marthei-bibe...

Autor 

 Reîntoarsă în România, Martha se retrage la Mogoșoaia, primind diplomaţi străini sau oameni politici români, neuitând însă să întrețină o asiduă corespondență cu kronprinzul, aflat cu statul său major la Verdun. Acesta, supraestimând influența Marthei asupra decidenţilor politici de la București, o conjură să facă tot posibilul pentru ca România să nu intre în conflict de partea Antantei: „Faceți tot ce puteți pentru a menține țara în afara războiului, faceți-o! Nu știți ce înseamnă războiul”. Dar Martha simte ce poate însemna un război, așa încât își ia fiica pentru a o pune la adăpost în Elveția. Apoi, o nouă escală la Paris, unde află de la unchiul ei, Alexandru Lahovary, ministrul României în capitala franceză, că a primit confirmarea declarației de război pe care țara noastră o va face împotriva Austro-Ungariei. Pleacă de urgență spre țară, prin Anglia, Norvegia, Suedia și Rusia, calea continentală fiindu-i acum interzisă ca şi cetățean al unui stat inamic.  

La Londra ia dejunul cu sir John French, fost commandant-șef al trupelor britanice de pe Frontul de vest, care îi spune cu o sumbră premoniție: „Cred că România a intrat prea devreme în război”. La Sankt-Petersburg, după o întâlnire cu membrii familiei imperiale ruse, e rândul Marthei să facă o profeție ce se va dovedi tragică: „Oameni încântători pe care nu o să-i mai văd niciodată”.

Ajunsă acasă, Thomson îi confirmă cele mai negre presimțiri în legătură cu soarta României, cel puțin pe termen scurt: „Mă simt ca un asasin plătit”, îi declară acesta. Martha însă se avântă în vâltoarea războiului cu inconştiența de care era capabilă uneori. Preia conducerea Spitalului 118, fondat de Regina Maria, muncind fără preget pentru ajutorarea răniților și alinarea ultimelor clipe ale muribunzilor. Face parte, alături de Alida Coandă (soția generalului Constantin Coandă, viitor prim-ministru), și Emil Petrescu, primarul capitalei, din Comitetul de ajutorare al răniților, care avea drept scop strângerea de lenjerie și haine pentru cei răniți.

Dar soarta campaniei din 1916 era deja decisă. Confruntată cu dublul atac germano-austro-ungar din Transilvania și bulgaro-german de peste Dunăre, România se prăbușește. Familia regală, guvernul, parlamentul, armata se pregătesc să părăsească Bucureștii. Martha decide să rămână. O decizie controversată care îi va aduce multe critici, ale căror ecouri nu s-au stins nici astăzi.

Martha rămâne la Bucureşti 

Formal, Martha are scuza că primise însărcinarea din partea Reginei Maria de a se ocupa de proaspătul mormânt al fiului ei, prințul Mircea, răpus de febră tifoidă la doar trei ani. Din memoriile Reginei însă nu reiese așa ceva, ba dimpotrivă: „Întrevederea noastră a fost dureroasă. Eram amândouă foarte triste; eu eram totuși mai optimistă, în ciuda suferinței mele. Martha era furioasă în patul acoperit cu o cuvertură veche de brocart roșu, înconjurată de icoane și de obiecte vechi aranjate cu o artă rafinată, părul ei frumos și abundent era risipit pe pernă și ochii ei mari erau implorători și îndurerați. Da, în aceea zi, era foarte frumoasă Martha cea fascinantă. Martha va rămâne acasă, chiar dacă va trebui să se evacueze Bucureștiul. Regina însă nu poate fi făcută prizonieră”. Concluziile acestei ultime întâlniri, înainte de a pleca in bejenie, la Iași, par însă să fi fost influențate de faptul că regelui Ferdinand îi cam sclipeau ochii după Martha, iar regina nu putea accepta așa ceva: „Martha dorește, în numele dragostei pentru literatură, să exploateze toate împrejurările, fie chiar și cea a unei ocupații germane... Sunt sigură că Martha se va descurca și se va distra, iar prietenia ei cu prințul moștenitor al Germaniei va fi exploatată prin toate mijloacele”.

  E greu de spus că Martha Bibescu a rămas în teritoriul ocupat pentru o eventuală experiență concretizată literar, dovadă că n-a scris nimic despre această perioadă, dar la fel de improbabil e și faptul că ar fi fost agenta Germaniei. În fond, dacă ar fi fost spioana kaiserului, utilitatea ei era mult mai mare la Iași, nu în Bucureștiul oricum controlat de nemți. Mai degrabă pentru Martha Bibescu, a cărei familie era întreaga aristocrație europeană, iar casa ei era tot „bătrânul continent”, era irelevant dacă Bucureștiul era sub ocupația culturală a Franței sau cea militară a Germaniei. „A rămâne la post înseamnă pentru ea o simplă problemă de demnitate. Castelană la Mogoșoaia, trebuie să-și apere oamenii de pe moșie; directoare de spital, nu dorește să-și părăsească răniții de care răspunde” (Ghislain de Diesbach).

Arde pământul! 

  Dacă asupra patriotismului Marthei pot exista dubii, soțul ei compensează din plin această eventuală carență a consoartei. La presiunile guvernului englez, autoritățile române acceptă să arunce în aer sondele de pe Valea Prahovei, pentru a lipsi mașina de război germană, în special submarinele, de petrolul românesc. Cel însărcinat de partea română cu îndeplinirea acestei operațiuni este capitanul George-Valentin Bibescu, soțul Marthei, secondat din partea britanicilor de chiar colonelul Thomson!

Trebuie să fi fost incitant pentru sensibilitatea literară a Marthei să-și vadă amantul și soțul, gonind cu automobilul pe Valea Prahovei și aruncând în aer, una după alta, sondele românești. George-Valentin Bibescu va lăsa chiar o descriere a acestei misiuni, publicată de Martha în 1966. Dacă nu a intervenit cumva pe texul soțului, am putea recunoaște că nici prinţul Bibescu nu era lipsit de talent literar: „Rezervoarele ridicate de la pământ, ca și tabla din care sunt făcute, grea de sute de kilograme... proiectate spre cer și răsucindu-se la coborâre, ca frunzele moarte... coloane de fum, înalte de sute de metri... se balansează ca nişte turnuri bete deasupra unei mări incandescente... o ploaie de foc amestecată cu o grindină de funingine întărită”. Multe i se pot reproșa prințului Bibescu, dar în niciun caz lipsa curajului. Riscându-și viața, va scoate din flăcări, cărându-l în spate, pe colonelul Griffiths, motiv pentru Thomson să propună și să obțină de la statul englez decorarea lui George-Valentin Bibescu cu una dintre cele mai înalte decorații ale regatului: „Distinguished Service Order”. 

Ocupația 

  Marea bătălie – „cea hotărâtoare”, „miracolul de pe Argeș” – preconizată de generalul Prezan și avizată favorabil de generalul Berthelot, șeful Misiunii Militare franceze din România, menită să salveze capitala României a eșuat din cauza unei întâmplări nefericite, care a făcut ca planul de operațiuni al armatei române să cadă în mâinile inamicului. Drumul spre București era larg deschis pentru trupele germano-austro-ungaro-bulgare. „Dezastrul nostru se confirmă de pretutindeni. N-am cuvinte să pot pune pe hârtie starea noastra sufletească... Doamna Vintilă Brătianu a făcut azi să se publice în ziare că D-sa rămâne în Capitală, orice s-ar întâmpla. De asemenea, au hotărât să rămână, ca încurajare a populației, bătrâna doamnă Pia Brătianu, mama primului-ministru, și doamna Pilat, sora primului-ministru, împreună cu altă soră, d-na dr. Sabina Cantacuzino” (Vasile Th. Cancicov).

Ciudat cum pentru contemporanii evenimentelor rămânerea în Bucureștiul ocupat a doamnelor din familia Brătianu era privită ca un gest de patriotism și solidaritate, dar rămânerea Marthei Bibescu sub ocupație era percepută ca o atitudine colaboraționistă. Și mai de neînțeles e ipocrizia unor personaje precum Sabina Cantacuzino (1863-1944), sora lui Ionel Brătianu, care, în momentul în care Didina Cantacuziono, directoarea Spitalului Ortodoxiei, e arestată de către germani, face apel la celelalte directoare de spital, inclusiv Martha Bibescu, să protesteze – pentru ca apoi să o critice destul de dur pe Martha: „Mă povățui să scriu lui Czernin (ministrul Austro-Ungariei la București, 1912-1916, ulterior ministru de externe al Dublei Monarhii, 1916-1918 – n.n.) sau cel puțin lui von dem Bussche (ministrul Germaniei la București – n.n.), cu care fusesem legați în timpul misiunii lui la București, și se minună de refuzul meu categoric de a invoca în timp de război relațiunile amicale de altădată. Dar doamna Martha Bibescu a scris o foarte gentilă scrisoare lui Czernin, care i-a răspuns pe același ton. «Avem alte principiuri și alte simțăminte», îi răspunsei”. Și, într-adevăr, la sosirea lui în București, era foarte des oaspetele casei Bibescu la Șosea. Iar Sabina Cantacuzino ajunge să-i reproșeze Marthei nu doar faptul că întreținea, în același timp, bune relații și cu Parisul și cu Berlinul, dar chiar că soțul ei, aruncând în aer sondele de pe Valea Prahovei, avusese grijă să-și cruțe propria fabrica de ciment de la Comarnic. Paradoxal, până și un germanofil declarat precum Alexandru Margiloman, șeful Partidului conservator, o critică pe Martha pentru aparenta ei germanofilie, pe care o pune pe seama zestrei genetice – o piatră aruncată post-mortem în grădina vechiului său rival, Ion Lahovary: „Ultima umilință am avut-o cu mult înaintea intrării inamicilor: doamna Martha Bibescu a pus pe balcon și la intrarea spitalului ei de la Automobil-Club două firme Reserve-Spital – în limba germană. Pentru o anglo-francofilă, care încă deunăzi își făcea mendrele în Rusia, este o conversiune grabnică, purtând în sine marca familiei...”

Oricum, nu Marghiloman era cea mai potrivită persoană să se pronunțe asupra unei prea mari simpatii față de Puterile Centrale ale oricărui alt român. Ceea ce i s-a reproșat cel mai mult Marthei a fost însă faptul că, întreținând relații cordiale cu oficialii germani și austrieci de la București, a beneficiat de un regim de favoare, concretizat în internarea (o formă de arest mai puţin severă) chiar la Mogoșoaia, unde, de fapt, locuia și, mai ales, faptul că a putut pleca nestingherită în Elveția câteva luni mai târziu.

„Colaboraţionismul” Marthei – încercare de decriptare 

  Deoarece Mogoșoaia se afla încă în plin proces de restaurare, Martha se mută la Buftea, pentru a proteja mai bine proprietatea cumnatului ei, prințul Barbu Stirbey. Și totuși Marthei nu i se poate reproșa că nu a încercat să facă tot binele pe care ar fi putut să-l facă: „Am reușit să determin evacuarea unui lagăr în care oamenii mureau în masă pentru că se amestecaseră puricii celor contagioși cu cei ai altora, într-o subterană vastă, unde colcăiau cu toții, oameni și lighioane. Am reușit să eliberez niște femei nefericite, internate din greșeală într-un spital de prostituate”.

Este cert că Martha Bibescu a beneficiat de înalta protecție a prințului-moștenitor al Germaniei, precum și a lui Ottokar von Czernin, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, dar cine nu și-ar fi folosit relațiile în împrejurările acelea atât de grele? Din nefericire, pentru Martha, impresia pentru posteritate e sintetizata în sentinţa, aproape oficială, pe care Regina Maria o emite, pe 23 noiembrie 1918, în Jurnalul de Război pe care l-a ţinut timp de doi ani, între 1916-1918: „Am primit un bilețel de la Martha, i-am răspuns. Încă nu ne-am văzut; din păcate, ea nu s-a numărat printe cei care s-au comportat cum le cerea datoria”.

Această imagine a Marthei, de „colaboraționistă”, își va găsi reflectarea externă în campania de denigrare promovată de Elena Văcărescu la Paris, campanie căreia prințesa Bibescu îi va găsi cu greu antidotul. Oricum, pentru Martha a fost o bună lecție, deoarece în timpul celui de-al Doilea Război Mondial va evita cu grijă orice contact cu oficialitățile celui de-al III-lea Reich, aflate la București. Și totuși, de ce nu am da crezare Marthei care, 50 de ani mai târziu, în amurgul vieții, va scrie într-un jurnal intim: „Mi-e rușine să o spun: n-am fost niciodată atât de fericită ca la spitalul 118, în 1916-1917. Trăiam într-o comunitate religioasă – visul meu din copilărie – eram cu fii de muncitori și de țărani, trăind împreună cu ei, în durere”.

Exilul 

Având protecția kronprinzului, dar și pe cea a lui Czernin, Marthei i se permite pe 1 mai 1917 să plece spre Elveția. Nu înainte de a încredința soarta Spitalului 118 în mâinile verișoarei ei, Caterina Ghika, fapt care nu poate atenua însă tristețea bolnavilor care știau că, odată vindecați și externați, aveau, grație Marthei, șansa de a se reîntoarce la casele lor.

După o carantină „aurită “, petrecută pe domeniile din Boemia ale prințesei Marie Thurn-und-Taxis, protectoare a lui Rainer Maria Rilke (influent poet austriac, 1875-1926), o mare doamnă cu care Martha are multe lucruri în comun, prințesa Bibescu ajunge, pe 27 mai 1917, la Geneva. Precedată, cu doi ani înainte, de mama și sora ei Marguerite, care deja se stabiliseră în Elveția, Martha găsește în „țara cantoanelor” o întreagă faună de aristocrați exilați, prinți detronați, aventurieri, spioni, tot ceea ce un război pustiitor exilase într-o țară neutră, ferită de ravagiile conflictului.

Hotelul „Beau Rivage”, unde stă Martha, este, după propria mărturisire, „populat de străini care, firește, sunt toți nobili; o mulțime de prinți egipteni, care nu știu încă dacă sunt englezi sau turci, acționând după cum bate vântul, de ruși legați de forme de guvernământ disparate și de canadieni care suferă de pe urma rănilor primite în Flandra, pentru independența Serbiei. Între alții, un număr incalculabil de spioni. Fiecare crede că îi recunoaște pe cei ai adversarilor și asta le produce un mic tremur de nesiguranță, destul de plăcut în mijlocul vieții lor comode. În fiecare seară, o orchestră cântă valsuri de o naționalitate nedefinită, arii de jazz, ca nimeni să nu se ofenseze”.

Blestemul familiei Bibescu. „Aș vrea să știi și să fii sigură că înainte de a mă arunca în mare am făcut semnul crucii”. 

Martha se găsea la Saint Moritz când, pe 27 august 1917, primește o telegramă devastatoare de la Antoine Bibescu: „Am pierdut totul. Emanuel a murit ieri”. Prima mare iubire a Marthei, bărbatul frumos care o fermecase între Odessa și Ispahan, în urmă cu zece ani, vărul și confidentul ei, se spânzurase cu cordonul de la o perdea în apartamentul său din Londra, de pe Grosvenor Road, 114. Pe măsuța din încăperea în care își pusese capăt zilelor se afla testamentul lui Emanuel, în care își ruga fratele să cumpere o brățară de diamante pentru logodnica lui Antoine, Elisabeth Asquith, fiica fostului premierului britanic, Herbert Henry Asquith (1908-1916).

Emanuel Bibescu făcuse în 1914 o călătorie în Japonia, voiaj din care se întorsese profund schimbat, atât fizic, cât și moral. Începuse să fie afectat de o paralizie a feței, pe care încerca să o ascundă cu ajutorul unei eșarfe. Refuză, în starea în care se află, să-l vadă pe Marcel Proust și încearcă prima oară să se sinucidă în decembrie 1914, aruncându-se de pe vapor, în canalul Mânecii. E salvat la timp de echipaj, declarându-i Marthei două luni mai târziu: „Aș vrea să știi și să fii sigură că înainte de a mă arunca în mare am făcut semnul crucii”. Martha, evident, nu se afla la Londra în momentul producerii tragediei, dar sora ei, Marguerite, se găsea întâmplător în capitala Angliei, de unde îi scrie, destul de exaltată, surorii ei: „Ce frumos e: l-a sfidat pe Dumnezeu și și-a tras singur cortina”.

  Martha avea relaţii destul de încordate cu sora sa mai mică, Marguerite, încă minoră și deci încă dependentă de sprijinul financiar al mamei ei sau al Marthei. Mult mai experimentată, Martha încearcă să tempereze elanul spre „independență” al surorii ei. Cerându-i mai mult echilibru și mai multă afecțiune: „Mama vrea mult ca să o iubești, să-i fii recunoscătoare, dar nu-ți poate da bani deocamdată. Eu una te iubesc destul ca să nu mă preocupe sentimentele tale în privința mea, ci numai bunăstarea ta, pe care, fireste, n-o apreciez decât prin judecata mea. Sunt însă gata să plătesc dragostea ta, de îndată ce vei înţelege că nu am să mă las înșelată de tine și nici de sentimentele care mă leagă de tine”.

Altă relație a Marthei care se deteriorează în această perioadă e cea cu regina Maria, pe vremuri confidenta ei de încredere. Prințesa Bibescu fusese singura persoană în fața căreia regina recunoscuse că Barbu Știrbey e amantul ei, poate și datorită faptului că acesta era cumnatul Marthei. Dar din cauza atitudinii Marthei în timpul ocupației, relațiile s-au rupt și de-abia pe 12 septembrie 1917 regina îi scrie o lungă scrisoare exilatei din Elveția, o scrisoare foarte dură care le va marca pe amândoua. „...există o anumită indignare provocată de faptul că îți datorezi evacuarea unei favori speciale și mai ales de faptul că ți-ai petrecut carantina în casa unui dușman foarte bogat (prinţesa Thurn-und-Taxis – n.n). Personal nu pot să-ți judec acțiunile de la o atât de mare depărtare și ignora motivul care te-a făcut să accepți ospitalitatea unui dușman, dar ca una care a suferit atât de mult de pe urma acestuia, nu pot să înțeleg de ce ai procedat astfel... Așa cum ți-am mai spus, îmi rezerv pentru mai târziu aprecierea, întrucât nu cunosc toate datele. În fața noastră, a tuturor de aici, acest lucru te pune într-o situație dificilă, fapt pe care nu-l pot nega, de asemenea nu te încurajez să te întorci în acest moment, când oamenii au asemenea sentimente în privința ta...”.

Misiva o afectează mult pe Martha, dovadă că o copiază și o comentează extrem de caustic. Nu se sfiește însă să-i răspundă suveranei pe un ton destul de ironic, care probabil Mariei i se va fi părut chiar impertinent: „Lunga scrisoare pe care Maiestatea Voastră a binevoit să mi-o scrie se află aici, în fața mea... O citesc și o recitesc și uneori mă mir... Eu am fost atât de departe cu gândul că aș avea o problemă personală, încât încetineala mea, ca și jena de a mă justifica (!) mi-au ratat, fără îndoială, șansele și efectul pe care propriul meu panegiric l-ar fi putut produce la Iași, dacă aș fi avut buna inspirație să-l expun de la început! Am crezut că actele mele vor vorbi de la sine! Ce greșeală! Vocile lor sunt acoperite de pălăvrăgeala nebună a oamenilor, dintre care nici unul nu cunoaște dosarul procesului pe care îl judecă... Dezgustul meu depășește capacitatea mea de indignare...”

Nici n-am putea spune că Martha nu avea dreptate, dar în exaltarea ce-i cuprinsese pe cei care suferiseră atât de mult în timpul refugiului dreptatea ei nu mai conta. Şi dacă regina încă mai lăsa o geană de nădejde Marthei, pe care aceasta o va folosi ulterior, Parisul îi este cu desăvarșire interzis. Elena Văcărescu și Anna de Noailles sunt învingătoarele momentului și, deoarece războiul a fost câștigat de Franța, i se recomandă prințesei Bibescu să evite capitala franceză. Cel care o face e chiar abatele Mugnier, confidentul Marthei și singurul prieten rămas: „Dacă veți veni la Paris, limitați-vă vizitele ...și limbile au să tacă, poate. Spun poate, căci e nevoie de un miracol pentru a le reduce la tăcere”.

O nouă sinucidere 

  Mai mult decât relațiile cu regina României sau cu Parisul, pe Martha o îngrijorează în cel mai înalt grad instabilitatea psihică a Margueritei, sora ei cea mai mică. Aceasta alternează stări de exaltare cu cele de depresie, nevoia de independență cu cea de a se dărui unui bărbat. Cât pe-aci să se căsătorească cu un tânăr din buna familie a Cruțeştilor, Marguerite lucrează pentru Crucea Roşie internațională, inițial la Londra, apoi în Elveția. Se îndrăgostește de un tânăr ofiţer englez aflat pe patul de spital, doar că acesta se dovedește a fi deja logodit. Această veste îi este adusă la cunoştință Margueritei de către Madeleine, care o face destul de brutal și ironic, fapt pentru care mai târziu Martha o va încrimina.

Pe 4 aprilie 1918, Madeleine și Marguerite ies la o plimbare prin centrul oraşului Lausanne, intrând în vorbă cu doi tineri ce le urmăreau, până când realizează că cei doi juni-primi sunt români. Întâmplarea aceasta le provoacă o explozie de râs, dar, câteva minute mai târziu, Madeleine, privindu-și sora în vitrina unui magazin, o vede plângând în hohote. La ora prânzului, doamna Lahovary și cuplul Quaranta (Madeleine și soțul ei) se miră că Marguerite nu coboară la masă. Cumnatul ei se duce să o cheme, dar o găsește pe Marguerite moartă. Se împușcase cu un glonț de revolver. „După moartea lui Emanuel nimic n-o zdruncină mai mult pe Martha decât dispariția tragică a acestei surori pe care o prefera celorlalte, în ciuda diferențelor lor, și pe care o considera oarecum ca pe o fiică a ei” (Ghislain de Diesbach). Martha nu o va ierta până la moarte pe Madeleine pentru sinuciderea Margueritei și nu-i va mai vorbi niciodată, iar atunci când, peste ani, se vor reîntâlni la inaugurarea unui bust al tatălui lor cele două surori se vor preface că nu se recunosc.

 Prințesa noastră simte nevoia unei profunde reculegeri, așa încât se retrage la o mănăstire de lângă Lausanne. Abatele Mugnier își dă seama de confuzia, depresia și poate chiar de tentația de a urma exemplul surorii ei, pe care le traversează Martha, și într-o impresionantă scrisoare îi cere să renunțe la astfel de gânduri: „Te implor să rămâi în această lume pentru a idealiza suferința”.

Pacea 

  Dincolo de dramele pe care le trăiește Martha, viața reală își continuă cursul. Războiul continuă, România este nevoită să încheie pacea de la București, pe 7 mai 1918, după ce, la 27 martie, Basarabia devenise prima provincie revenită la sânul patriei-mamă.

După recluziunea de la mănăstirea Bois-Cerf, de lângă Lausanne, Prințesa Bibescu se reîntoarce în România în toamna anului 1918, exact la timp pentru a asista la reintrarea țării în război, la triumful Aliaților și la prăbușirea Puterilor Centrale. În plan personal asta însemna victoria celor ce o contestau și înfrângerea a ceea ce i se reproșa, fără prea multe dovezi, că susținuse până atunci. Kronprinzul este nevoit să se refugieze în Olanda, alături de tatăl sau, împaratul Wilhelm al II-lea, Czernin își pierde nu doar funcția de ministru de Externe, dar și toată averea, confiscate de către noul guvern austriac.

În România, Martha își petrece timpul între castelul de la Posada, care încă n-a fost reconstruit după incendiu, și palatul de la Mogosoaia care, nici el, nu este restaurat definitiv. Noroc că i se ivește ocazia să spargă monotonia navetei Posada-Mogoșoaia participând, pe 28 aprilie 1919, la căsătoria vărului ei, Antoine Bibescu, cu Elizabeth Asquith, fiica fostului premier britanic. Ceremonia, extrem de grandioasă, are loc la Saint Margaret’s Church, în prezența reginei Alexandra, văduva lui Edward al VII-lea (1901-1910), dar și a celebrului dramaturg George Bernard Shaw. Martha ia o gură de aer proaspăt și de optimism într-o țară în care revine întotdeauna cu plăcere și unde nimeni nu se gândește să o condamne pentru atitudinea ei din timpul războiului.

O lună mai târziu, Martha se află la Paris, unde își întâlnește puținii prieteni rămași, printre care Beauvau și abatele Mugnier. Toată lumea sărbătorește sfârșitul celui mai sângeros război din istorie, dar și victoria asupra dușmanului ereditar: Germania. „În ceea ce o privește pe Martha, ea s-a voit întotdeauna o europeană, deasupra certurilor fratricide ale naționalităților, și nu vrea să se asocieze beției generale atunci când are printre cei învinși mulți prieteni care nu îi sunt cu nimic mai scumpi” (Ghislain de Diesbach).

La Paris, Martha îl reîntâlnește și pe Thomson care, după ce se umpluse de glorie militară pe câmpurile de luptă din Orientul Apropiat, fusese desemnat ca expert în delegația britanică de la Conferința de Pace de la Versailles. În viziunea lui Thomson, aceasta ar fi fost ultima însărcinare oficială pe care o acceptă, urmând să-și dedice toată energia relației sale cu Martha, despre care presupunea, fără temei, că era pregătită să divorțeze de George. Trebuia însă să fii extrem de îndrăgostit, sau extrem de englez, ca să-ți închipui că Martha Bibescu, oricât de romantică ar fi fost, ar fi renunțat la un titlu de prințesă și la un trai pe picior mare ca să devină soția unui ofițer în retragere, cu un venit anual (180 de lire) mult sub ceea ce cheltuia ea în mod obișnuit într-o lună la Paris.

Chiar și îndrăgostitul Thomson realizează cu amărăciune prăpastia care-l desparte de prințesa Bibescu: „Un om sărac trebuie să evite femeile ca Martha, bogate, foarte dotate, frumoase, căsătorite, mame și catolice. Astfel de femei, oricât ar fie ele de umane, sunt tablouri încântătoare și au nevoie de cadre somptuoase. Într-o zi, poate o să-mi pot îngădui un astfel de cadru, dar pentru moment sunt departe de asta”. Totuși, generoasă, Martha îi oferă iubitului ei o vacanță în Bretania, unde ea a închiriat pentru o lună vila „Kergitane” la Trestingnel. În această căsuță rustică, cei doi își vor finisa capodoperele literare: Martha – Izvor, țara sălciilor, iar Thomson – Sinuciderea vechii Europe, în care denunță proasta întocmire a tratatelor de pace din 1919.

Reîntoarsă la Paris, frecventează asiduu casa lui Anatole France, unde îl întâlnește pe celebrul anarhist Rappoport, mare apărător al minorităților de orice fel. Dornic de a o pune la punct pe aceasta infatuată prințesă, Rappoport o descoase: „Sunteți pentru drepturile minorităţilor?”. Martha răspunde afirmativ și, în fața uluielii anarhistului, continuă: „Cum vreți să fiu împotriva drepturilor minorităţilor? Sunt o aristocrată, deci o minoritară”.

La întoarcerea în România, „aristocrata” Martha se trezește într-o dramoletă burgheză de toată frumusețea: George se afișează peste tot cu noua sa cucerire, care răspunde la ridicolul nume Gongu. Amorezat până peste cap, George declară peste tot, referindu-se la Martha: „Să consimtă la divorț dacă mă iubește”. Evident, fără a-l iubi, Martha n-are de gând să renunțe la titlul de prințesă și la o avere însemnată în favoarea unei femei de cea mai joasă speță. Iar Gongu, pentru a se consola că nu a devenit prințesă, își comandă un somptuos trusou de la Paris, plătit fireşte de culantul George Bibescu. Prilej pentru nefericita Martha să comenteze sarcastic: „De fapt, e nevoie de un trusou pentru una căreia i-au fost atât de des ridicate fustele”. Cât despre soțul ei, acesta, la fel de iresponsabil ca în urmă cu 20 de ani, îi declară destul de nepoliticos: „Ce să fac, o iubesc. De altminteri, știi la ce mă refer, ai trecut și tu prin asta”.

Alfons al XIII-lea  

Martha are 34 de ani, este încă frumoasă, celebră, dar mariajul ei e ca și inexistent, iar relaţiile cu Thomson și cu kronprinzul aflat în exil s-au destrămat. Frumosul ei Beauvau se căsătorise pe 27 martie 1920 cu o italiancă, Mary Gregorini, așa încât, în lipsă de altcineva, Martha cedează impetuozității regelui Spaniei, Alfons al XIII-lea (1886-1931), care, cazat la hotelul Ritz, din Londra, năvălește peste ea întrebând-o fără echivoc: „Vrei să fii a mea, chiar acum?”. Martha capitulează, cu gândul probabil la sordida aventură a soțului ei, apoi relatează episodul, destul de pudic, într-o singură frază: „Întreaga zi petrecută fără să mă gândesc. Apoi gândul”.

Va continua sporadic relația cu regele Spaniei, până la detronarea lui din 1931. Până atunci, își omoară timpul, ca invitată a unui bancher extrem de bogat, Philip Sassoon, unde îl cunoaște pe Winston Churchill, cu care va rămâne într-o relație de frumoasă prietenie până la moartea acestuia, în 1965. Prima impresie însă nu e prea favorabilă omului de stat britanic: „capul vârât între umeri, un clovn fără gât, pal; cu burtică, imberb, amuzant în ansamblu”.

Printre atâtea amoruri, tribulații sentimentale și călătorii, Martha de-abia are timp să conștientizeze moartea mamei sale, care se sinucide în toaleta gării din Lausanne. Era al treilea suicid în familie în ultimii trei ani, fapt care îi va marca unul dintre cele mai bune romane, Papagalul verde, apărut în 1924. Până atunci, singura notă de emoție transpare doar într-o scrisoare adresată abatelui Mugnier, la două săptămani după dispariția doamnei Lahovary: „Simt deseori o mare nevoie să vă văd, acum că am pierdut – și îi pierd în fiecare zi – pe tatăl meu, mama mea, două surori și pe fratele meu. Ce îmi mai rămâne? Dumneavoastră”.

Țara sălciilor 

  Dar Martha, încercată de destin în fel și chip, nu uită niciun moment că vocația ei rămâne cea de scriitoare. Ca un omagiu postum adus soacrei ei, dar și ca o batistă albă fluturată spre saloanele pariziene, destul de reticiente în a o mai primi după 1918, Martha publică în 1921, sub titlul O fiică a lui Napoleon, memoriile Émiliei Pellapra, prințesa de Chimay, presupusa fiică a marelui împărat francez și bunica maternă a soțului ei.

Prințesa Bibescu nu scrie propriu-zis decât introducerea la aceste memorii, dar consideră că acest lucru, pe lângă cocarda de la Austerlitz și brățara dată de împărat străbunicii lui George, sunt destule dovezi pentru a convinge lumea ca sângele Bonaparților curge în venele soțului și fiicei ei. Fascinată de mitul napoleonic, Martha nu se poate abține să nu comenteze, privindu-și nepoțelul, fiul Valentinei: „Acest omuleț a fost folosit de Napoleon ca să ajungă până la mine”. Cum bine spunea chiar Napoleon, „de la sublim la ridicol nu e decât un pas”, iar Martha, cu această ocazie, l-a făcut.

Dar Martha are și puterea să facă pasul în sens invers. De câtăva vreme, prințesa Bibescu lucrează la ceea ce va fi cel mai bun roman al ei, capodopera ei literară – Izvor, țara sălciilor. „Izvor mi-a fost inspirată de viața de zi cu zi a satelor, de riturile tradiționale respectate în existența lor milenara de către țăranii de pe acest domeniu păduros de munte unde venisem să trăiesc (Posada – n.n.), pentru totdeauna, așa cum credeam eu atunci, imediat după căsătoria mea... Toată experiența ce se găsește în ea o trăisem aievea; mă legasem adânc de acești oameni, de această natură în mijlocul căreia ei trăiau tot atât de singular izolați, în timp cât eram eu însămi izolată în spațiu. Și iubeam această regiune, și acest popor pe care tocmai îl descoperisem”, va dezvălui mai târziu Martha intimele resorturi sufletești ce o făcuseră să scrie această carte.

În Izvor, țara sălciilor, Martha Bibescu nu dă doar dovada imensului său talent literar, ci și a profunzimii cu care înțelegea sufletul ascuns al românilor. În fond, Izvor nu e cu nimic mai prejos decât Pădurea spânzuraților, Craii de Curtea Veche sau Cel mai iubit dintre pământeni, doar că e mai puțin cunoscută publicului larg. „De fapt, ceea ce tocmai descoperise Martha Bibescu era o civilizaţie rurală foarte veche, cu rădăcinile în neolitic, însă îmbogățită prin aporturile culturale ulterioare: influențele grecească, celtică, romană, slavă... Lucrarea prezintă viața unei societăți țărănești în toată complexitatea și profunzimea ei. Cu precizie, delicatețe și inteligență, în pagini care nu au pierdut nimic din prospețimea lor, Martha Bibescu evocă ciclul ritual al unui sat românesc, cutumele, legendele și muncile potrivite fiecărui anotimp” (Mihai Dim. Sturdza).

Suveranii României îi elogiază cartea, deși, evident, prietenia dintre regină și Martha e mai degrabă de domeniul trecutului. Totuși, Maria găsește în ea destule resurse de generozitate pentru a-i scrie Marthei: „Atmosfera cărții e adevărată și, sfinte Dumnezeule! Oare n-am simțit și eu până la saturație oboseala de a fi încercat să fac bine unor oameni fără rațiune și care așteaptă miracole?” Regele Ferdinand, care întotdeauna o plăcuse pe Martha, își regăseşte propriile trăiri în cartea prințesei: „Îmi place cartea ta... Da, iubesc mult sufletul țăranului nostru, acest amestec ciudat de copilărie și de filozofie adâncă, această resemnare legată de o speranță puternică, această luptă inconştientă între superstiție și o credință creștină deseori rău înțeleasă”.

La Paris, efectul cărții e chiar mai puternic decât la București. Martha își dă seama că a reușit „să aducă un car cu boi pe bulevarde la ora de culme a circulației”.

„Cum să nu iubești România după ce ai citit Izvor”, îi scrie Rainer Maria Rilke marelui poet roman Ion Pillat (1891-1945), iar Anna de Noailles reușește pentru o clipă să uite de adversitatea ce o nutrea față de Martha și să-i scrie verișoarei ei: „Ai aranjat totul într-o ordine savantă și cuceritoare... iar micile tale narațiuni încântătoare și meditative țin de natură, de artă, de erudiția delicată și sigură...” Armistiţiul dintre cele două românce nu durează, deoarece chiar a doua zi, o ziaristă prea entuziastă comentează sarcastic ultima carte a Annei de Noailles: „Aș fi gata să dau toate aceste adunături poetice pentru o singură pagină din proza pură și musculoasă a prințesei Bibescu”.

Cât despre Izvor, țara sălciilor, ea rămâne o superbă radiografie a sufletului românesc, cu nimic inferioară Psihologiei poporului român a lui Drăghicescu, sau Sufletului neamului românesc a lui Rădulescu-Motru. Doar că, în plus față de aceștia, Martha întrezărește și viitorul: „Va veni vremea când acest popor trecut cu vederea va fi luat în seamă. Din această țară de care nu s-a vorbit, se vor auzi cântece și muzică. Această rasă va renaște după ce va fi trăit o mie de ani și, ca față de o minune, ne va cuprinde mirarea aflând în sfârșit tot ce a știut din conștiința universală. Bucuriile acestui popor au rămas ascunse; nenorocirile nu i-au fost vestite... Istoria sa nu a fost cunoscută. Și totuși acești oameni au avut poate mai mulți ca alții geniul mitului”.

Jouvenel 

În chiar preziua lansării Izvorului la Paris, Martha ia masa de prânz în compania unui prieten de-al vărului său, Kerguezec. E vorba de senatorul de Correze, Henry de Jouvenel, un bărbat frumos și cuceritor, cu o proastă reputație de afemeiat și vânător de zestre. Plecat din rândul jurnaliștilor, unde se remarcase prin incisivitate, dar și prin stil – fiind redactorul-șef, apoi editorul cotidianului „Le Matin” –, de Jouvenel face pasul în politica mare în partidul republican de stânga, devenind subsecretar de stat la Marina Comercială, apoi senator de Correze (departament în centrul Franței, înființat în urma revoluției de la 1789 ) și membru în Comisia de afaceri externe a parlamentului francez.

Viața personală a lui Jouvenel este nu mai puțin agitată decât traseul lui jurnalistico-politic. Căsătorit prima oară cu Claire-Sarah, fiica marelui afacerist și ziarist Alfred Boas (intens implicat în campania pro-Dreyfuss), are un fiu cu aceasta, pe Bertrand de Jouvenel (1903-1987), viitor economist, om de presă și politician, simpatizant în anii ’30 al mișcărilor fasciste și promotor al alianței cu Hitler. Jouvenel divorțează de Claire și devine amantul Isabellei de Comminges, cu care un al doilea fiu, pe Renaud (1907-1982 ), om de litere și el, foarte apropiat de comuniști, prieten cu Jean-Paule Sartre, Elsa Triolet (soția lui Louis Aragon), Bertholt Brecht etc. Stalinist feroce, Renaud îl va înfiera în presa franceză pe Tito, la începutul anilor ’50. Corpul său va fi găsit după mai multe săptămâni pe o plajă din Cannes, în 1982 – circumstanțele morții nu au fost niciodată elucidate.

Al doilea mariaj al lui Henry de Jouvenel îi aduce ca soție pe Colette (1873-1954), celebra scriitoare franceză, nominalizată chiar pentru premiul Nobel în 1948. Colette va deveni mult mai cunoscută după ecranizarea muzicală a nuvelei sale, „Gigi”, cântec de lebădă al musicalurilor holywoodiene de mare amploare (1958), în care, sub bagheta regizorală a lui Vincente Minelli, prestațiile lui Leslie Caron și Maurice Chevalier, vor aduce peliculei șapte premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film al anului. „Gigi” este povestea romanțată a unei tinere fete, educate, „antrenată” de mătușa ei să devină „amantă de profesie” a bărbaților bogați ce și-o puteau permite. În final, ea se îndrăgostește în mod real de un bărbat care o dorea și se căsătorește cu el.

Relația Marthei cu Jouvenel are un traseu invers. Martha e deja bogată și celebră, Jouvenel, nu e încă nici bogat, nici celebru, dar e un cuceritor înnăscut. O asediază pe Martha cu flori și declarații, până când aceasta cedează pentru prima dată unui bărbat care, și intelectual, și social, îi era inferior. „Martha și-a pierdut aerele de împărăteasă, care îi iritau atât de mult pe unii dintre înflăcărații ei admiratori și se regăsește ca simplă femeie în fața lui Jouvenel, simplă până la umilință” (Ghislain de Diesbach).

Jouvenel este şi primul bărbat căruia Martha îi făgăduiește că va divorța de George, renunţând astfel la titlu și venituri, dar mai întâi va trebui să-și căsătorească fiica, pe Valentina. Mândra Martha, altădată atât de pretențioasă, se mulţumește cu victoria asupra unui bărbat asupra căruia, fiind prea inteligentă totuși, nu-și face iluzii: „Încep să mă îndoiesc de cuvintele cele mai frumoase și care sună deschis în momentul când dezlănțuie în mine o operație misterioasă care le înlătură actualitatea”.

Cel mai probabil, Martha – dincolo de masculul atrăgător care era Jouvenel – vedea în amantul său încarnarea noii Franțe de după război și împlinirea fantasmelor ei de decidentă a istoriei, prin intermediul barbaților aleși și iubiți de ea. Era senzația pe care o trăise o clipă trecând pe sub poarta Brandenburg, alături de kronprinz, și pe care acum crede că o poate retrăi alături de Jouvenel: „Ideea pe care o puteți avea despre istoria Franței mă îmbată... știți că am simțul voluptății istorice și noi împreună am exersat senzualitatea noastră, și încă de mai multe ori, asupra mai multor obiective. Că acest obiectiv sunteți dumneavoastră, că deveniți tot ce poate împlini o aspirație supremă, că văd cum miracolul Franței se realizează din nou, prin dumneavoastră, că asist la această transfigurare, la această schimbare a unui om în zeu... și că m-ați ales pe mine ca să împart privirea divinitații dumneavoastră, toate acestea mă fac să nu mai cer nimic pentru a muri în final de bucurie”.

Hotărât lucru, Martha Bibescu avea darul de a se entuziasma repede și profund. Evident, Martha nu se pregătește să moară în niciun caz, în timp ce Jouvenel, sortit unei morți premature, are adeseori presentimentul sfârșitului său. Din nefericire, Martha n-are mână bună la politicienii de la care așteaptă, prin intermediul iubirii ce i-o poartă, să o facă părtașă la deciziile care influențează omenirea. Nici Jouvenel, deși sortit unei frumoase cariere politice, nu va depăși statutul de ministru al Învățământului și artelor, apoi de Înalt Comisar al Franței, în Siria și Liban, terminând ca ambasador al Republicii franceze în Roma lui Mussolini (1932-1933), înainte de a muri, la doar 59 de ani, în 1935.

Dar prințesa Bibescu visează în continuare, reluând, de exemplu, legătura cu fostul prinț moștenitor al Germaniei, căruia Republica de la Weimar îi permite, în 1923, să se reîntoarcă în țară. Între timp, tenacele Thomson, cunoscând pretențiile fostei sale amante, încearcă cu disperare să-și facă un nume în politică. Suferă o primă înfrângere în alegeri, dar nu se lasă: „Cred că este vina dumneavoastră dacă voi continua să cheltuiesc bani și, lucru și mai serios, energie nervoasă pentru politică. Dacă nu aș dori să vă dovedesc, înainte de a fi prea târziu, că nu sunt un ratat, aș abandona această mocirlă politică”, îi scrie Thomson Marthei. Reușește în 1924 să ajungă ministru al Aerului, în cabinetul laburist al lui Ramsay MacDonald, prilej cu care este și înnobilat cu titlul de „Lord of Cardington”. Redevine ministru în 1929, un an mai târziu găsindu-și sfârșitul într-un accident aviatic, la o vârstă la fel de prematură ca și rivalul său francez.

Vizualizări: 29

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

STATISTICI

Free counters!
Din 15 iunie 2009

194 state 

(ultimul: Somalia)

Numar de steaguri: 258

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Tari lipsa: 48

1 stat are peste 550,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 85.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

3 state au peste 10.000 clickuri (ItaliaFranta,  

Germania)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

26 state au un click

Rating for altmarius.ning.com 

altmarius.ning.com-Google pagerank,alexa rank,Competitor

DE URMĂRIT

1. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

2. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

3. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

4. COLTUL COLECTIONARULUI

http://www.coltulcolectionarului.ro/

5. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

6 ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

7. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

8. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro/

9. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

10. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

11. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

12. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

13. DEPOZITUL DE CARTI 

http://www.calinblaga.ro/

14. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

15.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

16. ANTICARIAT LOGOS

http://www.anticariat-logos.ro/

17. ANTICARIAT.NET

http://www.anticariat.net/informatii-contact.php

18. TIMBREE

www.timbree.ro

19. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

20 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

21. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

22. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

23. BUCURESTIUL MEU DRAG

http://www.orasul.ro/

24. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

25. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

26. POVESTI SASESTI

http://povestisasesti.com/

27.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

http://www.editura.uaic.ro/produse/colectii/documenta/1

28 ORIZONTURI CULTURALE

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

29. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

30. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

31. NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

32. KORUNK

http://ideakonyvter.ro/53-korunk

Insignă

Se încarcă...

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Erfolgsgeschichte Taunusbahn

Creat de altmariusclassic Sep 13, 2013 at 11:02am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Sep 13, 2013.

© 2018   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor