Dragoste la mâna a doua ( roman – foileton, mai 2019, Piatra Neamț)

[Aurel Conțu]

Cap. 22

.

Rezumat cap.21

George Apostol prezintă Agnisei noua construcție în formă de hexagon, iar ea se arată de-a dreptul uluită. Urma de amărăciune de pe fața ei îi trădează nemulțumirea de a fi fost soția criminalului Hociung, devenit vedetă națională, așteptându-se să intre în atenția mas- media și să sufere serioase prejudicii de imagine.

.

 

Lenevise până aproape de amiază, evitând să dea ochii cu Agnisia, deși îi auzea tocurile pantofilor chinuind dușumeaua. La hexagon nu mai avea ce face, iar în stație nici atât. Efortul depus în ultimul timp îl marcase serios, iar corpul își cerea drepturile. Adormea de cum așeza capul pe perină, nu mai avea vise și nu mai reușea să se trezească la cântatul cocoșilor. Era adevărat că nu prea existau cocoși pe acolo, dar asta era altă poveste, ceasul său biologic se dereglase vizibil, dând o altă dimensiune vieții și timpului. Știa însă că lucrurile vor reveni la loc încetul cu încetul, cum i se mai întâmplase, important acum era să învețe ceva din această experiență și să cumpănească mai bine atunci când lua asemenea decizii. Încă nu găsise răspunsul la întrebarea pe care i-o pusese și Agnisia cu privire la hexagon, probabil și din cauza timpului, dar spera să-l găsească înainte de venirea iernii, deoarece nu-l mai oprea nimic, nici măcar Agnisia, care fusese citată telefonic la Poliție, urmând ca institul să-i trimită în zilele următoare un elicopter. Erau printre puținii oameni din lume care foloseau ca mijloc de deplasare elicopterul, nu pentru că vanitatea i-ar fi dat afară din casă, nici vorbă, ci pentru că nu aveau altă cale terestră. Agnisia se împotrivise ca el s-o însoțească la Poliție, dar nu avuse nimic împotrivă să profite de ocazie și să-și cumpere din capitală lucrurile de care mai avea nevoie la hexagon. Aranjase, în prealabil, și o întâlnire cu prietenul său, Nelu Bitere, pentru conceperea ultimei piese de forță din hexagon: boilerul. Bitere se și apucase de treabă, dar mai avea nevoie de unele detalii și-i ceruse să vină la dânsul personal. Nu uitase nici de mobilier, (paturi, scaune, fotolii ergonomice, saltele cu memorie, pături, perine, plapume, covoare), nici de aparatura de bucătărie, apreciind că banii de pe cardul său erau suficienți pentru a-și duce la capăt proiectul. Agnisia îi puse la dispoziție și cardul ei de anul trecut, pentru orice eventualitate, așa că era liniștit. Nu excludea posibilitatea să facă împreună cumpărăturile, s-o elibereze de tensiunea aceea traumatizantă, mocnită, acumulată de-a lungul anilor, dar și de-alungul ultimilor zile. Insistase să nu se implice în viața ei, iar el înțelese. Era o chestiune pur personală și dorea s-o trăiască singură.

 

Știrile despre Hociung curgeau în valuri, acaparase toată media și crease o emoție puternică pe plan național. Își văzuse fotografia apărând în emisiunile de știri alături de fotografia lui Hociung, sub care se titrase cu litere mari „fosta soție a monstrului” și, desigur, nu-i căzuse prea bine. În fond, ziariștii spuneau adevărul, n-aveau nicio vină, trăise ani buni cu el și nimeni nu putea schimba acest lucru. Ceea ce o deranjase de la bun început fusese atitudinea lască a anchetatorilor, favorabilă„monstrului”, care acredita explicit și implicarea lor. Comerțul cu carne vie, vechi de când lumea, aducea traficanților miliarde de euro anual, beneficind de sprijinul autorităților statului. Nu-și explica cum se infiltrase în acea lume sinistră a mafiei și cum ajunsese până acolo încât să omoare oameni. După ce îl părăsise trăise cu mai multe femei, care îl părăsiseră rând pe rând, și ea înțelegea de ce. Hociung luase asupra sa crimele, două la număr, deși unii credeau că fuseseră mai multe, susținând că incinerase cadavrele într-un butoi. Era mai mult decât penibil, ca să faci așa ceva trebuia să ai sânge în vene, iar el nu avea. Îl cunoștea bine. Procurorii mergeau pe cartea nebuniei, invocând desele internări ale „monstrului”în spitale de psihiatrie, o gogoriță, desigur, Hociung o făcuse și când era cu ea pentru banale puseuri de insomnie sau angoasă (un fel de lene cronică!). Medicii psihiatrii, ca toți medicii, erau în stare să pună diagnostice

din burtă dacă autoritățile închideau ochii la excesele și inconștiența lor. Mii de persoane cu afecțiuni psihice grave circulau liber pe străzi în clipa aceea la cererea și șpăgile întreținătorilor, punând în pericol mii de oameni nevinovați. Unul în plus nu mai conta. Parcă totul era făcut împotriva cetățeanului de rând. Intuia că lucrurile aveau să fi tegiversate mult timp, păstrând-o în atenția media alături de „monstru”, cu „pagubele” de imagine inerente. Simțea un sentiment de rușine față de George Apostol, mai ales, și încerca din toate puterile să-și justifice alegerea făcută în tinerețe, deși n-o ajuta cu nimic. Cu toate acesta, era important pentru ea să fie înțelesă exact de către acesta, cel puțin, fiindcă în privința celorlalți nu avea prea multe așteptări. Se temea de întâlnirile cu jurnaliștii și procurorii, dar nevoia de a face clarificările necesare, fie și numai pentru tânărul ei colaborator, era mai puternică.

 

Un telefon de la institut, sosit mai spre seară, o luase pe nepregătite. Directoarea Institului de meteorologie o informa oficial că trebuia să-și ia concediul de odihnă pe anul în curs, plus restanțele din anii trecuți, adică alte vreo douăzeci de concedii aflate în stand by, și să-l lase la „butoane” pe George Apostol. Nu spuse nici da, nici nu, urmând să treacă pe la institut și să se pună de acord.

- Asupra ce? o întrebase George Apostol. Legea interzice renunțarea salariatului la concediul legal de odihnă!

- Legea era valabilă și înainte de a veni tu!

- Da, dar acum situația este complet diferită!

Agnisia abia își stăpânise un zâmbet.

- Nu te contrazic, dar legea nu se aplică retroactiv. Pe de altă parte, eu am primit banii pe toate concediile de odihnă ca și când le-aș fi luat. Iar eu susțin că le-am luat!

-?!

- Contrar, ar trebui să ies la pensie din concediu, ceea ce mi se pare aberant. Nu obiectez asupra concediului pe anul în curs! Chiar îmi doream să petrec o lună cu mama!

- Sper să aveți succes.

- Sânt prea bătrână ca să mă dea afară.

- Mie nu mi se pare că sânteți bătrână deloc, o contrazise George Apostol, și cred că v-ați greșit vocația. Trebuia să vă faceți avocat!

[Aurel Conțu]

Mulțumesc, Aurelia!