Document: Ultimul deceniu comunist

[altmariuspress]

de Mihnea Berindei şi Gabriel Andreescu Scrisori către Radio „Europa Liberă“. Volumul II: 1986-1989 În a doua perioadă a anilor 1980 s-a schimbat contextul în care evolua regimul Ceauşescu. În majoritatea ţărilor din Est, în special în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, contestarea regimurilor devenise din ce în ce mai amplă.  În 1985, Mihail Gorbaciov a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Din acel moment, şi mai ales după lansarea politicilor de perestroika şi glasnost (1986-1987), Ceauşescu şi-a pierdut complet rolul său de partener de dialog cu Occidentul. A căpătat, rapid, eticheta de cel mai anacronic şef de stat din Europa comunistă. România ajunsese să concureze cu Albania pentru poziţia ţării celei mai izolate şi supuse represiunii de pe Continent. În ciuda eforturilor regimului de a izola populaţia şi a împiedica difuzarea informaţiilor din afară, aceasta lua cunoştinţă de transformările din jur, în bună măsură graţie ştirilor difuzate de „Europa Liberă”. Şi acest fapt a contribuit, probabil, la multiplicarea acţiunilor de contestaţie asumate, cum o probează şi scrisorile reproduse în acest volum. Pe linia deschisă de Paul Goma, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Mihai Botez, Vasile Paraschiv, Doina Cornea, Radu Filipescu, Carol Király, Dorin Tudoran … au urmat noi disidenţe: Dan Petrescu, Teodor Briscan, Ion Fiştioc, Gheorghe Huţanu, Florian Rusu, Ion Puiu, Dumitru Mircescu, Nicu Stăncescu, Éva Gyimesi, Dan Deşliu. Mircea Dinescu ş.a., şi noi forme de solidaritate. În 1987, a izbucnit revolta de la Braşov, cea mai importantă manifestare împotriva regimului de la greva minerilor din Valea Jiului din 1977.  Înmulţirea criticilor din afara şi dinăuntrul ţării avea loc pe fundalul înăspririi fără precedent a condiţiilor de viaţă. În memoriul său adresat CC al PCR, Consiliului de Stat şi Ministerului Afacerilor Interne în iarna anului 1985, Mihai Botez descria evoluţia situaţiei şi cauzele ei în următorii termeni: „Românii ar trebui să ştie că frigul din locuinţe şi din edificiile publice, întunericul de pe străzi şi din magazine, dezorganizarea şi neglijenţa în care funcţionează autobuzele şi troleibuzele nu sunt numai rezultatul inevitabil al gravelor erori de elaborare şi planificare a strategiei de dezvoltare economico-socială a României în ultimii 15 ani: ele sunt, aş spune mai ales, rezultatul unei stabiliri antiumane şi antinaţionale a priorităţilor politicii economice, în condiţiile în care, cu o încăpăţânare de neînţeles, conducerea PCR refuză în continuare să-şi recunoască eşecul şi să ia măsurile necesare de redresare a situaţiei”.1  Confruntarea dintre Securitate şi „Europa Liberă“ în ultimii ani ai regimului  Condiţiile de viaţa tot mai greu de suportat de către populaţie a crescut relevanţa postului de radio „Europa Liberă”. Acesta a devenit din ce în ce mai critic şi mai ascultat, ajungând să transmită mesaje al căror limbaj fusese anterior evitat de conducerea postului. Redacţia de la München urma politica precaută a Congresului american, finanţatorul, de a ocoli provocările, în special atacurile injurioase la adresa cuplului Ceauşescu şi apelurile prea directe la revoltă, dar radicalismul ascultătorilor crea o presiune spre radicalizarea limbajului. Toate acestea au făcut ca „Europa Liberă” să ajungă un fel de obsesie a Securităţii. Dosarele operaţiunii cu nume de cod (în această perioadă) „Eterul”, menită să o contracareze, conţin astăzi cea mai importantă informaţie despre atitudinea, intenţiile şi acţiunile Bucureştiului împotriva postului de radio.  Documentele elaborate de aparatul instituţiei de represiune descriu extinderea planurilor împotriva postului de radio în logica unui front de bătălie. Erodarea accelerată a imaginii conducătorului absolut al României obliga Securitatea să facă faţă multiplicării contestaţiilor şi intern, şi extern. O adresă a Departamentului Securităţii Statului (DSS) către Securitatea Municipiului Bucureşti (SMB) din 8 decembrie 1986, semnată de Gheorghe Raţiu, Şeful Direcţiei I-a, insista asupra răspândirii în Occident a informaţiilor despre gravele încălcări ale drepturilor omului din ţară şi ordona contracararea lor:  Vă facem cunoscut că în perioada Conferinţei post Helsinki de la Viena, cercurile reacţionare din exterior au declanşat prin intermediul posturilor de radio „Europa Liberă”, Deutsche Welle şi B.B.C. o campanie de discreditare a R.S. România susţinându-se că, în ţara noastră nu se respectă drepturile omului, iar „prizonierii” de opinie sunt „torturaţi” în închisori. Întrucât la verificări rezultă că nu toate elementele din emisiuni se încadrează în acuzaţiile ce se aduc şsubl.n.ţ, unele din ele fiind infractori de drept comun, sau nu au solicitat plecarea din ţară, dispuneţi măsuri de verificare a tuturor cazurilor ce vă sunt sesizate prin telexul de la Unitatea Specială „R” şi întocmiţi materiale de ripostă pentru cele pretabile. În redactarea unor asemenea materiale, veţi folosi surse din reţeaua informativă şi alte persoane de încredere pentru a nu deconspira faptul că a acţionat şsic!ţ la indicaţia organelor de securitate”.2  Limbajul codificat al ofiţerilor de securitate este totuşi transparent. Se cer verificări ale faptelor acuzate de „cercurile reacţionare”, dar nu dacă există „torturaţi” în închisori, ci dacă este vorba în totalitate despre cazuri politice. Iar dacă victimele nu erau prizonieri de conştiinţă – ca şi când tortura este acceptabilă în cazul infractorilor de drept comun -, trebuiau elaborate materiale de ripostă, dar conspirate. Ca şi cum o dezminţire oficială nu era cea mai veridică – dacă putea fi dată.  Documentul DSS din 8 decembrie 1986 indică un front „nevăzut” deschis de Securitate şi obiectivele sale: combaterea „propagandei emigraţioniste”, contracararea încercărilor de folosire a religiei „în scopuri diversionist-provocatoare” şi combaterea denigrării „realizărilor cultural-artistice din ţara noastră” de către postul de radio „Europa Liberă”. În acest scop, se încearcă identificarea persoanelor vulnerabile, cele care, stabilite în Occident, nu par să se fi realizat material, social sau profesional.  Securitatea sugerează ca acestea să fie influenţate prin persoane din ţară. Este interesant numărul mare de actori puşi pe o astfel de listă: Vasilica Tastaman, Septimiu Sever, Eva Pătrăşcanu, Valentin Plătăreanu, Dumitru Furdui ş.a. Sunt indicaţi şi artiştii din România care ar putea să fie utilizaţi, dar ca şi în alte situaţii, alegaţiile Securităţii nu corespund întotdeauna cu realitatea de pe teren. Alţi artişti consideraţi „nerealizaţi”, fiindcă se întorseseră în ţară după o vreme, erau şi mai vulnerabili în faţa organelor.  Pe cine mai miza Securitatea în realizarea planurilor? Între publicaţiile angrenate în editarea unor materiale de propagandă se menţionează revistele produse de culte. Între ele, „ROC” (Romanian Orthodox Church), revista Bisericii Ortodoxe Române pentru străinătate, „Orthodoxia”, o altă revistă a BOR, care se adresa parohiilor de sub jurisdicţia Patriarhiei, aflate în exterior şi „Revista Cultului Mozaic”.  Personalităţile posibil de angrenat în „demascarea intruziunii culturale” în care ar fi implicată „Europa Liberă” acoperă o listă lungă. Ele ocupă poziţii de decizie în reţeaua presei şi editurilor, sau se bucură de un prestigiu care poate fi pus în valoare: Valeriu Râpeanu, director la Editura Eminescu, Mircea Mâciu, director la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Mihai Ungheanu, redactor-şef adjunct la revista „Luceafărul”, Artur Silvestri, redactor adjunct la revista „Luceafărul”, Constantin Sorescu şi Aurel Perva de la ziarul „Scînteia Tineretului”, Ioan Erhan, redactor la ziarul „Scînteia”, Ovidiu Ioaniţoaia, redactor la revista „Flacăra”, Marin Cîrciumaru, cercetător la Institutul de Arheologie, Constantin Iordan şi Zamfira Mihail, cercetători la Institutul de Studii Sud-Est Europene, Florin Constantiniu, cercetător la Institutul „Nicolae Iorga”, Dinu Giurescu, prof. univ. la Institutul de Arte Plastice, Vasile Drăguţ şi Sorin Ulea de la Institutul de Istoria Artei, Nicolae Călinoiu, rectorul Conservatorului C. Porumbescu, Mircea Drăgan, profesor la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, academicienii Ion Coteanu, Ion Dodu Bălan, Ion Rotaru, Nicolae Simionescu, directorul Institutului de Biologie şi Patologie Celulară ş.a. Comportamentul public al celor numiţi, în acei ani, confirmă punerea lor în slujba autorităţilor. Cariera persoanelor aflate pe această listă, după 1990, verifică, la marea majoritate, conţinutul documentului Securităţii.  Pentru a îndeplini amplele sarcini pe linia operaţiunii „Eterul”, Securitatea a creat o grupă specială în cadrul Departamentului Securităţii Statului. În anul 1986, în componenţa acestei structuri fuseseră propuşi: colonel Ilie Merce, locţiitor al şefului Direcţiei I-a,3 şeful grupei; colonel Vasile Buha, UM 0544,4 locţiitor al şefului grupei; lt.col. Liviu Timaru, Serviciul independent „D”,5 locţiitor al şefului grupei; maior Gheorghe Stan, locţiitor al şefului Direcţiei a II-a;6 colonel Emil Rădulescu, locţiitor al şefului Direcţiei a III-a;7 Mihai Uţă, locţiitor al şefului Direcţiei a VI-a;8 lt.col. Ion Sandu, locţiitor al şefului Unităţii Speciale de luptă antiteroristă; colonel Vasile Niculescu, locţiitor al şefului Direcţiei de Paşapoarte, evidenţa străinilor şi controlul trecerii frontierei; colonel Victor Hoştiuc, UM 0195;9 căpitan Tiberiu Lopătiţă, locţiitor al şefului Unităţii Speciale „R”;10 colonel Constantin Pascu, şef serviciu – Unitatea Specială ”T”;11 lt.col. Aurora Negoiţă, locţiitor al şefului Unităţii Speciale „S”;12 lt.col. Gheorghe Goran, locţiitor al şefului Securităţii Municipiului Bucureşti.  Componenţa acestui corp de ofiţeri a fost revăzută an de an, unii păstrându-şi poziţia până în anul 1989, precum colonelul Ilie Merce.  Dosarul „Eterul” oferă date privind resursele folosite de Securitate după 1985 în controlul contactelor cu postul de radio „Europa Liberă”. Lupta împotriva acestui post era o sarcină continuă şi generală a instituţiei, nu doar a secţiei direct implicate. În domeniul cultural, în particular, în politica de carte şi presă, contracararea „cercurilor reacţionare” ocupa un rol important. Or, conform sintezei Serviciului 5 din Direcţia I-a referitoare la activitatea desfăşurată pe anul 1986 în problemele de „artă-cultură”, „presă-radioteleviziunepoligrafie”, „sănătate” şi „justiţie”, în toate aceste obiective, activitatea „de cunoaştere” se realiza printr-un potenţial informativ de 168 de surse.13 Nu pare foarte mult, cu atât mai mult cu cât unele surse nu se dovedesc utile, fiind necesară abandonarea ori încetarea legăturilor.14  Documentele indică un număr de 32 de informatori utilizaţi în operaţiunea „Eterul” în luna iunie 1985. Dintre aceştia, doi au fost deconspiraţi: „Dan”, alias Andrei Brezianu, care a dat Securităţii informaţii şi a fost implicat de ofiţeri în unele acţiuni operative şi „Laurenţiu”, numele de cod al lui În dosare apar periodic schiţele apartamentelor unor salariaţi ai postului - al lui Armand Gurian, angajat la „Europa Liberă” ca şef al serviciului producţie,15 Max Bănuş16 ş.a.  Programul de măsuri care acoperă perioada 1 ianuarie-3 noiembrie 1986 susţine că au efectuat deplasări în Occident, cu sarcini specifice de obţinere de date despre „Europa Liberă” un număr de 12 surse.17 Cam acesta ar fi ordinul de mărime al numărului informatorilor dirijaţi să spioneze postul în anii 1980, conform documentelor. Sărind peste timp, găsim înregistraţi în Anexa 2 a Planului de măsuri din 16 martie 1989 privind reţeaua disponibilă în trimestrul I al anului, 22 de informatori, persoane de sprijin şi surse PCR.18 Până în prezent nu au apărut încă informaţii, decât prin excepţie, despre persoanele cu nume de cod din cele trei liste enumerate anterior.  Dosarele din Arhiva Securităţii disponibile – cele care au fost trimise la CNSAS – documentează amplele acţiuni de dezinformare şi compromitere a oamenilor împotriva cărora lupta instituţia. Securitatea adună informaţii sensibile despre relaţiile dintre cei vizaţi în scopul creării de conflicte. Posibilele tensiuni din cadrul secţiei româneşti sunt urmărite dintotdeauna. Iată un exemplu din 1970, pe o temă care reapare periodic în rapoartele despre „Europa Liberă”, până în 1989:  Deşi postul de radio „Free Europe” este, cum bine se ştie, o instituţie americană ş…ţ salariaţii permanenţi constituie grupuri distincte şi uneori mai mult sau mai puţin ostile între ele. S-ar părea în primul rând că există anumite fricţiuni sau cel puţin lipsă de afinităţi şi spirit de echipă între evrei şi unii ne-evrei. Această aversiune s-a cristalizat în alternarea la conducerea agenţiei din a lui Nöel Bernard cu Ghiţă Ionescu.19  Intoxicarea s-a dovedit una dintre cele mai eficace tactici ale Securităţii. Cel puţin aceasta rezultă din felul în care agenţii exploatau orgoliul, invidia şi plăcerea de bârfă a oamenilor. Dăm câteva exemple. Locotenentul major Mircea Schiopoaie propunea ca Emil Hurezeanu să fie „compromis şi discreditat bazându-ne pe aceste informaţii cât şi pe altele primite şi care consemnează acelaşi lucru, că ar fi ofiţer de securitate trimis cu sarcini de serviciu”.20 Sursa „Ene” anunţă că din cele aflate, Şerban Orăscu ar fi fost vinovat de sinuciderea primei sale neveste. „Poate acest amănunt ar putea fi folosit în presa noastră pentru a i se mai tăia din elan acestui Orăscu atât de «priceput»” în treburile ţării”.21  Pentru realizarea scopurilor erau folosite vulnerabilităţile şi şantajul. Găsim un exemplu în Raportul cu propunerea de finalizare a cazului „Dan” în cooperare cu organele de Miliţie din 12 noiembrie 1989:  În luna martie a.c. Securitatea Municipiului Bucureşti a realizat o acţiune de ripostă şi contrapropagandă a acţiunilor ostile, antiromâneşti desfăşurate de către oficinile reacţionare din Occident. În acest scop a fost angrenată numita Berdan Laurenţia, lucrător comercial la Întreprinderea de Alimentaţie Publică Locală Segarcea din Bucureşti care avea aprobarea de emigrare la rude din Grecia, însă nu i s-a acordat viza de intrare în această ţară. Berdan Laurenţia a fost determinată să se adreseze în scris postului de radio „Europa Liberă”, între altele precizând că această oficină reacţionară, cât şi altele, instigă cetăţeni români la emigrare, se erijează în aşa-zişi „apărători ai drepturilor omului din România”, însă, în realitate, nu îşi respectă angajamentul şi promisiunile. Această scrisoare de ripostă a fost difuzată pe postul de radio „Europa Liberă” în ziua de 11 martie 1989.22  Odată implicată într-o astfel de istorie, persoana vulnerabilă devenea din ce în ce mai cooperantă.23  Temele scrisorilor adresate „Europei Libere“  Scrisorile către „Europa Liberă” funcţionează ca o Wikipedia modernă, acumulând încet-încet cunoaştere. Dacă luate singular, fragmentele sunt firave, ansamblul oferă o adevărată enciclopedie a vieţii din regimul comunist. În volumul cu scrisori care acoperea perioada 1979-1985, am arătat că ascultătorii postului de radio abordau toate aspectele vieţii cotidiene. Mesajele lor reuşesc în timp să descrie deteriorarea treptată a situaţiei până la generalizarea mizeriei morale şi materiale din ţară.  Dacă urmărim subiectele abordate de către ascultători, putem degaja o imagine acoperitoare a situaţiei României anilor 1980. Iată un inventar într-un stil telegrafic: dezastrul economiei, cu referiri la industrializarea ineficace şi energofagă; a doua revoluţie agrară, însemnând transformarea ţăranilor în muncitori agricoli şi obligarea lor de a ceda statului ultimele produse din gospodăria personală; calvarul marinarilor de pe flota oceanică şi a muncitorilor de pe şantierele din Orientul Mijlociu şi Africa, controlaţi şi exploataţi de superiori şi de ofiţerii de Securitate; raţionalizarea produselor de bază, a energiei electrice şi a gazelor naturale; lipsa alimentelor şi penuria în toate domeniile; degradarea locuinţelor şi a transportului în comun, a mediului înconjurător; foamea, frigul, creşterea mortalităţii datorită mizeriei; degradarea situaţiei medicale, lipsa săpunului, detergenţilor, a medicamentelor, răspândirea bolilor infecţioase şi apariţia maladiilor legate de mizerie; politica natalistă şi „poliţia ginecologică”; creşterea mortalităţii infantile; continuarea dărâmării monumentelor istorice şi a centrelor vechi ale oraşelor, începutul „sistematizării” satelor prin distrugerea habitatului rural tradiţional.  Se adaugă tema izolării crescânde a ţării şi cazul aparte a jecmănirii turiştilor străini, a deturnării bunurilor din pachetele sosite din străinătate. Când totuşi românii ajung dincolo de graniţe, ei vorbesc despre şocul întoarcerii după descoperirea normalităţii. Comparaţia este nu doar favorabilă Occidentului, ci şi celorlalte ţări din Est unde au călătorit: Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est, Bulgaria. Sunt binecunoscute, admirate şi invidiate formele de protest şi acţiunile disidente din primele trei ţări.  Viaţa socială este dominată de mascarada cultului personalităţii, sufocantul festival „Cântarea României” („parastasul naţional”, cum îl numeşte în anul 1986 un ascultător) şi alte forme de propagandă cu accente naţionaliste şi xenofobe, din ce în ce mai ineficace, dacă ne-am referi cel puţin la scrisorile trimise postului „Europa Liberă”: „Să ia dictatorul la cunoştinţă că atunci când este difuzat acest program şCântarea Românieiţ, în toată ţara se închid aparatele, ne-am săturat, ne vine rău când îi auzim declamând poeziile şi cântecele în care cel care distruge este aclamat”.24  Emigraţia apare ca un fenomen de masă, o formă de protest individual, dar şi colectiv, cu asumarea riscurilor care pot merge până la pierderea vieţii, pentru cei care decid să treacă clandestin frontiera („frontieriştii”).25 Apar frecvent referiri la persecuţiile religioase, în special al grupărilor neoprotestante, greco-catolicilor, Oastei Domnului. Se adaugă mai nou nemulţumirile exprimate în rândul clerului ortodox. O schimbare este vizibilă şi în ceea ce priveşte gesturile de rezistenţă. În ultima perioadă se multiplică scrisorile semnate în numele unor grupuri - cu existenţă adevărată sau pretinsă - şi cu texte programatice. În aceeaşi măsură, se intensifică dialogul între ascultători care folosesc „Europa Liberă” ca intermediar.  Este interesant de observat că în perioada 1986-1989, unele teme tratate anterior capătă intensităţi şi accente deosebite.  Foamea, frigul şi frica  Aceste trei cuvinte sunt definitorii pentru acei ani, cum sublinia Dorin Tudoran într-un eseu protestatar publicat în Occident în anul 1984. 26 Disperarea şi condiţiile de trai par a fi atins limita suportabilităţii. S-a „raţionalizat” mâncarea, iar raţiile sunt insignifiante: „Se dau cartele pentru carne şi ouă, o jumătate de kilogram de carne pe lună şi 7 sau rar, câte 10 ouă, dar se dă în comerţ o foarte mică cantitate şi majoritatea populaţiei rămâne fără carne şi ouă”.27 Oamenii se luptă disperaţi pentru obţinerea de alimente. Dar şi când le găsesc, acestea întăresc grozăvia. Un ascultător din Braşov dă exemple care astăzi par inimaginabile: „Există un salam de pasăre cu 62 lei Kg. Are o culoare violacee, în a cărui masă umed păstoasă sunt mici paralelipipede de slănină râncedă. Am mâncat şi eu odată din el şi am avut sentimentul că înghit argilă amestecată cu seu”. Culoarea puilor serviţi pe raţie „îţi creează impresia că au murit înainte de a fi sacrificaţi, dar asta n-ar mai conta atât de mult. Faptul că le sunt rupte picioarele atârnând aşchii în pielea tumefiată n-ar fi nici asta cine ştie ce, dar eczemele de pe piept şi de pe aripi te reţine să-i consumi...”.28  Deşi pare greu de crezut că aceste cuvinte nu sunt exagerări, convergenţa mărturiilor le confirmă:  Se dau pui? Da! A venit maşina cu pui! Au adus găini! Vineţi, nici cât pumnul ş…ţ Dacă ai noroc şi nu se termină înainte de a ajunge să-ţi vină rândul, dacă nu te alungă de la coadă mirosul pătrunzător şi aspectul mărfii ce se dă, atunci ai şansa să te duci acasă cu ceva. Când să-i găteşti însă, constaţi că sunt de neconsumat (căci până acasă mirosul a devenit insuportabil, iar aspectul de-a dreptul respingător.29  Într-o altă mărturie, corespondentul notează: „… au dispărut din măcelării şi hale acele produse animale jalnice, care se cunoşteau sub denumirile folclorice de «tacâmuri», «adidaşi» sau «radari».30 Când se pun păsări în vânzare, calitatea este indescriptibilă ş…ţ Când şi când se dă unt (apos), şuncă de vită, de un gust respingător, un nou sort de salam pe care stomacul multora nu îl suportă, precum şi un sortiment de «rulade» - rulada fiind constituită din circa 4/5 grăsime”.31  Se multiplică referirile la cozi. Sunt povestite înfruntări dramatice:  Scene de-a dreptul inimaginabile au loc la ouă. Am văzut de multe ori cartoane aruncate în capul cîte uneia; am văzut adevărate bătăi cu ouă între oameni aduşi într-o stare animalică de spectrul foamei şi al mizeriei. Aceste scene se repetă întocmai, cu mici variaţii de public şi decor atunci când se formează cozi, ori nu se poate fără cozi …, practic aproape la orice înseamnă bunuri pentru existenţă.32  Concluzia: „Practic, viaţa românilor a devenit un şir nesfârşit de cozi, mai bine zis o imensă coadă în care el, românul, intră copil fiind şi o mai părăseşte când îl duce popa la biserică”.33  Pentru alţii, frigul ocupă primul plan. „Frig în oase, în locuinţe, în suflete”.34 Iată expunerea făcută în luna decembrie 1984 de Teodor Briscan:  Afară temperatură de minus un grad, în casă de plus 12 grade. E foarte frig. În picioare am ciorapi şi pîslari, pe mine două perechi de indispensabili groşi, peste ei pantalonii de pijama; am un maiou gros, apoi bluza de pijama, un pulovăr de lână cu mâneci şi un pieptar. Pe cap, o căciulă. Altfel nu se poate sta. Din când în când suflu în mâini ca să mă încălzesc. Am vrut să-mi fac mămăligă, dar presiunea gazelor este aşa de mică încât apa nu fierbe. Am renunţat. Apa caldă s-a oprit la ora 9 dimineaţa; este duminică, ajunul Crăciunului, oamenii au rufe de spălat, au de gătit. Uneori stau în bucătărie şi aştept să mi se încălzească mâncarea.35  Frigul a fost considerat de către mulţi ascultători drept cea mai traumatică dintre experienţele pe le-au avut de suportat. Importanţa mărturiilor ţine şi de dificultatea cuiva de a imagina, fără să fi trecut prin aceasta, ce înseamnă să trăieşti circa trei-patru luni în frig fără să ai niciun loc sau refugiu unde să te poţi încălzi.  >Într-o scrisoare adresată lui Nicolae Ceauşescu la începutul anului 1989, un autor anonim face o analiză a costurilor sociale a „frigului instituţionalizat”. El remarcase în prealabil: „Pe fondul uzurii acumulate în cele 5 ierni de când cetăţenii României sunt împiedicaţi să se încălzească, sosirea prematură a iernii din acest an a avut un puternic efect demoralizant”.36  Nu era frig doar acasă. Era frig în autobuze – nici nu se concepea ca acestea să fi fost încălzite –, în tren, în magazine, la serviciu. Defilarea lipsurilor se transformă în declamaţii grave, ca în cuvintele acestui student: „Această beznă ce ne înconjoară, acest marş triumfal al suferinţei, acest tăvălug al neputinţei, se reclamă a fi o victorie, dar o victorie împotriva poporului român. Sunt unul din miile de studenţi români...”.37  Se adaugă frica cu consecinţele ei. Descrierea unui corespondent:  O pânză de păianjen veninos, o plasă cu ochiuri dese s-a aşternut peste ţară, şi numai cine trăieşte sub ea, nu în afara ei, poate înţelege subtilitatea terorii şi tiraniei. În România lui Nicolae Ceauşescu există mai puţini deţinuţi politici decât în alte ţări socialiste, ca bunăoară Cehoslovacia, sau chiar Iugoslavia. Dar nicăieri nu există atâta frică. Şi poate cu excepţia Albaniei, nicăieri formele şi firele directe şi indirecte ale regimului opresiv nu au pătruns atât de pertinent în viaţa de fiecare zi a cetăţeanului de rând. Frica a devenit o autentică condiţie metafizică. Condiţia aceasta a scindat conştiinţele, a generat o dedublare colectivă la scara a 22 milioane, dar, în consecinţe, a produs şi o etică publică schizofrenică, dementă, ireală, în care supravieţuirea nu mai este posibilă decât cu preţul neadevărului, al minciunii, a afirmării exact opusului a ce se cheamă adevăr, şi chiar realitate.38  Frica este determinată de controlul pe care majoritatea îl percepe ca total: „Amestecul regimului în viaţa noastră personală s-ar dori absolut. Convorbirile telefonice sunt ascultate sistematic, soţia este pusă să-şi spioneze soţul, copilul să-şi spioneze părinţii, vecinii să se toarne între ei, preotul să divulge secretul spovedaniei, medicul să trădeze secretele împărtăşite pe patul morţii”. Aşa se înstăpâneşte frica: „Frică de ei înşişi, de colegii lor, de organele de opresiune cărora la rândul lor le este teamă ... Teama, foamea, frigul şi teroarea guvernează în România comunistă”.39 În fine, frica este întreţinută de realitatea represiunii, care nu mai îmbracă formele extreme ale anilor 1950, dar devine mai insidioasă, şi nu mai puţin sistematică. Este pedepsită orice formă de contestaţie, reală sau doar presupusă, ori comportament considerat non-conform. Volumul de faţă, ca şi cel precedent de altfel, oferă o serie de exemple. Astfel, persecuţiile, brutalităţile, vezi detenţia, cărora le cad victime persoanele sau membrii familiilor celor care depun cereri de emigrare, încearcă să treacă ilegal frontiera, sau revendică dreptul constituţional de a crea asociaţii (membrii SLOMR în 1979, ori cei ai Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului din 1986, condamnaţi pentru „parazitism”).40 Cît despre condiţiile din închisori, aglomerarea, privaţiunile, tratamentele inumane, depun mărturie doi foşti deţinuţi.41 Se adaugă desigur frica suscitată de informaţiile care circulă despre internările psihiatrice pentru motive politice (cazul lui Vasile Paraschiv fiind cel mai cunoscut şi mediatizat la „Europa Liberă”), dispariţii (mineri din Valea Jiului, membri ai SLOMR, ale căror cazuri erau investigate de Amnesty Internaţional şi alte organizaţii), morţile suspecte (vezi cazurile Dumitru Blaj,42 miner din Valea Jiului aderent al mişcării Goma şi Dumitru Mircescu în acest volum) şi decesele în timpul interogatoriilor (Gheorghe Ursu, ucis în 1985, de exemplu). Zvonuri despre utilizarea largă a unor astfel de procedee lansate şi întreţinute de Securitate amplificau frica.  (fragment din Introducerea la Ultimul deceniu comunist, Scrisori către Radio Europa Liberă. Volumul II: 1986-1989 în curs de apariţie la Polirom) __________________ 1 Arhiva Radio „Europa Liberă”, aflată în custodia Open Society Archives, Budapesta, Ungaria. Romanian Unit, Vlad Socor Files, 5-190-cutia 1. Acest memoriu a parvenit lui Vlad Georgescu, directorul postului de radio „Europa Liberă” care l-a comentat şi difuzat. A fost publicat în La Nouvelle Alternative nr. 9, martie 1988, pp. 40-44.  2 Adresa 190/HG/s/080711 din 8 decembrie 1986, Arhiva CNSAS, D21, vol. 58, f. 417.  3 Direcţia de Informaţii Interne.  4 Direcţia de Informaţii Externe.  5 Serviciul de Dezinformare.  6 Contrainformaţii Economice.  7 Contraspionaj.  8 Direcţia de Cercetări Penale.  9 Unitatea de Contraspionaj Extern.  10 Unitatea Specială „R” este Unitatea de Transmisiuni „R” reorganizată sub acest nume în anul 1969, având ca atribuţii asigurarea legăturilor telefonice, radiotelefonice, telegrafice şi radiotelegrafice pentru aparatul central şi teritorial al statului.  11 Unitatea Specială „T” (cu acest nume în perioada 1973-1989 şi Serviciul „T” în anii 1956-1967) se ocupa cu instalaţiile de ascultare, înregistrare (audio şi video) sau interceptare, în incinte sau în spaţii deschise.  12 Unitatea Specială „S” (cu acest nume începând cu anul 1973) asigura interceptarea corespondenţei interne şi externe.  13 Florica Dobre, Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa (eds.),Securitatea. Structuri/cadre, obiective şi metode. Vol. II (1967-1989), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006, p. 700.  14 Vezi paragraful: „am abandonat 4 informatori pentru aport necorespunzător în munca de culegere de informaţii şi am încetat legătura cu 38 surse ce erau folosite cu aprobarea organului de partid, întrucât prin posibilităţile lor nu corespundeau exigenţelor la nivel de unitate central a Departamentului Securităţii Statului” (Ibidem).  15 Arhiva CNSAS, D21, vol. 8, f. 119.  16 Arhiva CNSAS, D21, vol. 36, ff. 36-38.  17 Arhiva CNSAS, dosar Eterul, vol. 58, f. 569v.  18 Numele lor de cod sunt: „Tudor”, „Banu”, „Paul”, „Vova”, „Cornelia” „Bogdan”, „Sandu”, „Radu”, „Mike”, „Ema”, “„Diana”, „Coca”, „Ionescu”, „Petre”, „Bebe”, „Sandu”, „Horia”, „Mircea” - ca surse PCR, „Viorica”, „Reta”, „Horia”, „Dora” (Arhiva CNSAS, dosar Eterul, vol. 42, f. 53).  19 Nota din 27 septembrie 1970, Arhiva CNSAS, Dosar SIE nr. 7346, f. 76.  20 Arhiva CNSAS, D21, vol. 5, f. 57.  21 Notă primită de col. Nica C-tin la 9.12.1983, Arhiva CNSAS, D21, vol. 5, f. 78v.  22 Arhiva CNSAS, D21, D21, vol. 17, f. 48.  23 La 9 octombrie 1989, Laurenţia Berdan a anunţat Securitatea că „a găsit sub uşă o fiţuică semnată Dorel din SUA, care i-a dat nr. de telefon 399974 ca să-l sune, să o ajute. Întâlnirea a avut loc sub TO. Organele au hotărât să identifice acţiuni ilicite …” (Arhiva CNSAS, D21, vol. 17, f. 50).  24 „În numele unui mare grup de cetăţeni români”, difuzată la 8 octombrie 1989.  25 Mai multe exemple în scrisorile lui: Peter Nagy, difuzată pe 2 octombrie 1987, Ştefan Lowitz, difuzată pe 8 ianuarie 1988, Reinhardt Logemann, difuzată pe 8 septembrie 1989.  26 Dorin Tudoran, „Frig sau frică. Sau despre condiţia intelectualului român de azi”, în Kakistocraţia, Editura ARC, Chişinău, 1998, p. 75.  27 „În numele unui mare grup de cetăţeni români”, difuzată la 8 octombrie 1989.  28 „A.D.A.”, Braşov, difuzată la 7 iulie 1988.  29 „Un român din 23 de milioane”, difuzată la 14 august 1988.  30 Adică gheare de pui, copite, urechi de porc şi rîturi de porc, care nu se puteau exporta.  31 „O gospodină din România”, difuzată la 30 iulie 1989.  32 „Un român din 23 de milioane”, difuzată la 14 august 1988.  33 Idem.  34 „Un observator”, difuzată la 3 ianuarie 1989.  35 Teodor Briscan, scrisoare difuzată la 8 ianuarie 1987.  36 Anonim, difuzat la 5 februarie 1989.  37 „Un student”, difuzată la 24 ianuarie 1988.  38 Anonim, difuzată la 29 martie 1987.  39 „Comitetul pentru trezirea conştiinţei de acţiune”, difuzată la 24 şi 27 aprilie 1988.  40 Vezi scrisorile lui Costică şi Lidia Fronea, difuzată la 18 octombrie 1986, Ovidiu Presecăreanu, difuzată la 8 ianuarie 1987, Vasile Pascu, difuzată la 27 martie 1987, Gabriel Popescu, difuzată la 12 aprilie 1987, Dumitru Bulbuc, difuzată la 6 noiembrie 1987, Nicolae Malancaş şi Maria Petru Creţu, difuzate la 27 noiembrie 1987, C. Andriţoiu, difuzată la 19 februarie 1988, Mihaela Virginia Popescu, difuzată la 10 februarie 1989, „Un refugiat român”, difuzată la 10 septembrie 1989.  41 Viorel, difuzată la 22 martie 1987 şi Florian Rusu, difuzată între 6-9 aprilie 1987.  42 Semnatar al scrisorii deschise lansate de Paul Goma şi participant al grevei minerilor din 1977, Dumitru Blaj a fost urmărit constant şi anchetat cu brutalitate de Securitate, pînă în 1980, cînd a dispărut brusc. A fost ulterior găsit mort pe marginea unui drum, stîlcit în bătaie şi dus la morgă, conform măturiei soţiei sale, Anica Blaj (vezi interviul realizat de Mihai Barbu cu Anica Blaj în Mihai Barbu, Gheorghe Chirvasă (coord.), După 20 de ani. Lupeni ‘77-Lupeni ‘97, Petroşani, Cotidianul „Matinal” şi Editura Cameleonul, 1987, pp. 10-15).