Din istoria bibliofiliei (1)

[asimetria]

Din istoria bibliofiliei (1)
Luni, August 18th, 2008
Autor: Denisa Toma
Biblioteca Judeteana "Ovid Densusianu", Deva

Din istoria bibliofiliei. Bibliofilie şi bibliofili…

Ce este un bibliofil? Este, aşa cum ne spune etimologia lui, cineva care iubeşte cartea, dacă ar fi să disecăm grosso modo acest cuvânt cu care ne întâlnim atât de frecvent în lumea cărţii. Iar iubirea faţă de cărţi nu are doar un singur criteriu: o carte este iubită pentru frumuseţea ei, pentru singularitatea textului, pentru ţinuta grafică, pentru calitatea hîrtiei, pentru „pedigree-ul” ei atestat de posesorii ei, cu cît mai celebri cu atît mai bine, pentru legătura ei şi pentru alte considerente numai de bibliofili ştiute.

Cuvintele bibliofil, bibliofilie au intrat în uz abia în secolul XVII, în jurul anului 1740, dar dragostea faţă de cărţi şi faţă de litera tipărită este veche de sute de ani, de când a apărut cartea, la început pe suluri de papirus, pe foi de pergament, apoi pe hârtie. Din cele mai vechi timpuri, încă din mileniul III î. Cr, civilizaţiile lumii au lăsat dovezi ale existenţei lor, forma scrisă a acestora fiind una dintre cele mai răspândite. Mari conducători de stat din Antichitate au manifestat interes pentru conservarea mărturiilor scrise, cele mai elocvente exemple în acest sens fiind regele babilonian Assurbanipal care a fondat în secolul VII î. Cr. Biblioteca din Ninive şi Ptolemeu I în timpul căruia, în secolul IV î. Cr., a fost creată celebra bibliotecă din Alexandria. Aceasta din urmă, din câte se spune, a avut drept model biblioteca personală a filosofului Aristotel, mai exact colecţia lui de manuscrise. Se spune că şi Alexandru cel Mare era bibliofil şi, după ce l-a înfrânt pe Darius, în bogatele casete ale acestuia ar fi putut închide cele mai rare comori al Persiei, dar învăţăcelul lui Aristotel a preferat să aşeze în aceste casete opera lui Homer. Nu trebuie uitată contribuţia Chinei la dezvoltarea cărţii care, aici, apare încă în mileniul II – î. Cr. La început se scria pe tăbliţe de lemn, pe fâşii de mătase, pe bucăţi de cânepă sau scoarţă de dud etc. În anul 105 se descoperă hârtia, una dintre cele mai revoluţionare invenţii din istoria civilizaţiei şi culturii.
În Antichitate (Egipt, Roma, Grecia) manuscrisele sunt colecţionate de către persoane cu dare de mână: şefi de stat, înalte feţe bisericeşti, deoarece fiind scrise pe papirus sau pergament, erau foarte scump. În Roma antică, Seneca îi critica pe acei amatori de cărţi (manuscrise, la acea vreme) care adună cărţile nu ca să le citească, ci ca să se laude cu ele, să le expună.
În Evul Mediu aşezămintele monastice devin locuri în care se copiază şi se depozitează opere literare de mare valoare.
Evul Mediu este perioada în care cartea, sub formă de manuscris, începe să devină obiect de colecţie, mai ales manuscrisele miniate, adevărate opere de artă. În perioada cunoscută sub numele de Renaşterea Carolingiană, în scriptoria de la curtea din Aix – la – Chapelle (Aachen) a lui Carol cel Mare se copiază şi se decorează manuscrise de o mare frumuseţe, dacă ar fi să amintim doar celebrul Codex Aureus, din care un fragment este păstrat de Biblioteca Bathyaneum din Alba Iulia.