Despre viitor, iubire si Mama Gaia (= un aspect/manifestare a Marii Mame Divine ai Carei copii suntem cu totii)

[Bdi]

uncantecpentrulyageorgerrmartin.rtf

Frazbile si granchioase.doc

Mary%20Magdalene.doc

V. fisierele atasate postarii [sub titlu, deasupra imaginilor] si
filmul (intreg ! cca 1h30 min) de d.a.3D din linkul de mai jos [copy+paste]
http://www.anime-movie-site.com/Final-Fantasy-The-Spirits-Within

[sau: http://watch-movies.ro/movie/final_fantasy:_the_spirits_within_(2001)]
sau mostra de 8 min:


Rumi:
"Stii ce esti?
Esti un manuscris al unei scrisori divine,
Esti oglinda care reflecta o fata zeiasca.
Acest univers nu este in afara ta.
Priveste in tine;
tot ceea ce vrei sa fii
Esti.

Asculta secretul din profunzimea
versurilor...
Si lasa-l sa te duca unde vrea...
Nu uita de sfatul meu
Si nu abandona aceasta cheie.

Am terminat cu munca si
Am renuntat la toate.
Acum scriu poezie.
Gandul meu, inima mea, viata mea
Ii apartin Lui.
Toate aceste trei cuvinte
Le-am cuprins intr-unul singur:
IUBIRE

Indragostitii au religia lor.
Singurul lor crez este Iubirea."

Rumi:

"Iubiţii nu se întâlnesc la un moment dat. Ei sunt dintotdeauna unul în altul.

Femeia este raza luminii cereşti.

Felul în care faci dragoste este felul în care Dumnezeu va fi cu tine.

Dragostea bazată numai pe frumuseţea fizică nu este adevărata dragoste.


Ai mâncat câteva linguri de mâncare din vasul pământului? Nu te îngrijora. Restul e la fel.


Acolo, afară, dincolo de ce e bine şi dincolo de ce e rău există un câmp imens. Ne vom întâlni acolo.


Dacă nu vrei să-i simţi parfumul, nu intra în grădina Iubirii. Dacă nu vrei să te dezbraci, nu intra în torentul adevărului.


De ce nu vrei ca partea să regăsească întregul, raza, lumina? În inima mea eu conţin universul, în jurul meu lumea mă conţine."




"...
- Pesemne evoluţii paralele, am încuviinţat. Shkeea s-ar putea să fie o Terra ceva mai bătrână, cu câteva diferenţe nesemnificative. Ai însă dreptate. Sunt mai apropiaţi de oameni decât orice altă rasă întâlnită în spaţiu. Am reflectat o clipă: Oare acesta să fie răspunsul la întrebarea lui Dino? Dacă ei sunt ca noi, înseamnă că religia lor va fi mai abordabilă decât una cu adevărat străină?
...
Am citit amândoi.
Eu: citesc clopote. Nu sunetul clopotelor, nu, ci sentimentele clopo¬telor, emoţia lor, bucuria intensă, ding-dang-dong-ul zgomotos, cânte¬cul Membrilor, comuniunea şi participarea tuturor. Citesc ceea ce simt Membrii scuturând clopotele, fericirea şi anticiparea lor, extazul de a povesti celorlalţi cât de mulţumiţi sunt. Citesc iubire, sosind dinspre ei în valuri uriaşe şi fierbinţi, iubirea pasională dintre bărbat şi femeie, nu afecţiunea diluată a omului ce-şi "iubeşte" semenii. Aceasta era ade¬vărată, puternică şi aproape că mă ardea, scăldându-mă şi cuprinzân¬du-mă. Se iubeau pe ei; iubeau toţi shkeenii, iubeau pe greeshka, se iubeau între ei şi ne iubeau pe noi. Ne iubeau pe noi! Mă iubeau pe mine la fel de fierbinte şi sălbatic cum mă iubea Lya, dar lângă dragoste, citeam apartenenţă şi participare. Ei patru erau separaţi, distincţi, dar gândeau aproape ca unul singur, apartineau lui greeshka şi erau toţi împreună legaţi, deşi fiecare continua sâ rămână el însuşi...
...
- Ne iubesc, rosti în cele din urmă. Pesemne ştii asta dar, oh!, am simţit-o, ne iubesc cu adevărat, şi atât de profund... Sub dragostea asta există altă dragoste, şi sub aceea alta şi tot aşa, la nesfârşit. Minţile lor sunt atât de adânci şi atât de deschise... Nu cred c-am citit vreodată atât de profund un om. Totul e acolo, la iveală, viaţa lor, visele, emoţiile, amintirile şi... doar am intrat, am dat o raită cu o privire, o citire.
...
Şi am făcut dragoste, am făcut în mod adevărat dragoste, mai mult decât pot face sărmanii Normali. Ne-am unit trupurile într-unul singur şi am simţit-o pe Lya încordându-se, în clipa când mintea ei o căuta pe a mea. În timp ce ne mişcam împreună, m-am deschis către ea, înecân¬du-mă în torentul de iubire, dorinţă şi teamă ce-I revărsa.
...
- Vezi, suntem norocosi. Normalii au la dispoziţie doar cuvintele. Sărmanii de ei! Cum să spună toate astea numai prin cuvinte? Cum pot să ştie? Sunt întotdeauna despărtiţi unul de celălalt, încearcă să se atingă, dar nu reuşesc. Chiar când fac dragoste, chiar în clipele de vârf, rămân mereu despărţiţi. Trebuie să se simtă foarte singuri.
În cele ce spunea era ceva... neliniştitor. Am privit-o în ochii strălucitori şi fericiţi şi m-am gândit.
- Poate, am pronunţat în cele din urmă, dar nu-i ceva rău pentru ei. Pur şi simplu, nu cunosc altă cale. Totuşi încearcă, iubesc şi ei. Uneori, izbutesc să umple golul.
- "Doar o privire şi un glas, apoi, din nou întuneric şi tăcere", cită Lya cu o voce tristă. Suntem norocoşi, nu-i aşa? Avem mult mai multe.
- Suntem norocoşi, am îngânat-o.
...
- Hei, i-am spus. Te îngrijorează ceva. Mai devreme, când am intrat, erai speriată. Ce se-ntâmplă?
- Nu stiu nici eu, îmi răspunse. Vocea îi suna derutată şi într-adevăr i-am citit deruta. Mi-a fost frică, desi nu pricep motivul. Cred că datorită Membrilor. Mă gândesc întruna cât de mult mă iubeau. Nici măcar nu mă cunoşteau, dar mă iubeau atât de mult şi înţelegeau... era aproape ca între noi doi. M-a... nu ştiu... M-a zguduit. Ştii, nu credeam că voi putea fi iubită vreodată în felul ăsta de altcineva decât de tine. şi erau atât de apropiaţi, atât de împreună... Mă simteam singură, aşa cum ne ţineam de mâini şi vorbeam. Voiam să fiu aproape de tine în felul acela. După ce i-am văzut pe ei cum împart totul, m-am temut să fiu singură, îmi dădea senzaţia unui suflet gol. Era înfricoşător. Pricepi?
- Pricep, i-am răspuns, atingând-o uşor cu palma şi cu mintea. Înţeleg. Noi doi ne înţelegem. Suntem împreună aproape la fel de mult ca ei - aşa cum Normalii nu pot fi niciodată.
...
- Sunt Membru şi sunt fericit, spuse el. Îmi face plăcere să vorbim. Mă numesc Lester Kamenz. Ce vrei să ştii, frate?
Lângă mine, Lya se încordă. Am decis s-o las să citească în profunzime, iar eu să întreb.
- Când te-ai convertit Cultului?
- Cultul? repetă Kamenz.
- Reunirea.
EI încuviintă şi m-a izbit similaritatea grotescă dintre mişcarea sa şi cea a shkeenului bătrân pe care-I întâlnisem cu o zi înainte.
- Am fost dintotdeauna în Reunire. Voi sunteti în Reunire. Tot ce gândeste există în Reunire.
- Unii dintre noi n-am ştiut asta, am comentat. Dar tu? Când ţi-ai dat seama că esti în Reunire?
- Acum un an, după timpul Vechiului Pământ. Am fost primit în rândurile Membrilor doar de câteva săptămâni. Să fii Membru este minunat. Sunt fericit. Voi umbla pe străzi şi voi cânta din clopote până la Reunirea Finală.
- Cu ce te ocupai înainte?
- Înainte? se încruntă el. Cândva, lucram cu maşinile. Cu calcula¬toarele, în Turn. Viaţa mea era însă goală, frate. Nu ştiam că sunt în Reunire şi eram singur. Aveam doar maşinile, maşini reci. Acum sunt Membru, acum...., se gândi puţin, ...nu sunt singur.
Am citit în el şi am găsit bucurie, alături de dragoste.
...
Deodată, însă, Membrii începură să sune. Unul dintre ei începu, clătinând un clopot în sus şi în jos, şi producând un singur dangăt ascuţit. Apoi mişcă cealaltă mână, din nou prima, a doua, un alt Membru i se alătură, şi altul până când toţi sunau iar cântecul clopotelor îmi izbea urechile, în timp ce bucuria, dragostea şi emoţiile lor îmi asaltau iarăşi mintea.
Am zăbovit ca să le savurez. Acolo exista o iubire ce-ti lua răsuflarea, ¬aproape înspăimântătoare în intensitate şi dogoare, dublată de atâta dăruire, bucurându-te şi minunându-te, încât părea o tapiserie uriaşă de emoţii şi sentimente ce te mângâiau şi te calmau. Ceva li se întâmpla Membrilor atunci când sunau clopotele, ceva îi atingea, îi înălţa şi-i aureola, ceva ciudat şi măreţ, un lucru pe care simplii Normali nu-I puteau sesiza. Eu însă nu eram un Normal. Puteam auzi.
M-am retras încet, cu părere de rău. Kamenz şi celălalt om sunau acum cu vigoare, cu zâmbete largi şi ochi scânteietori ce le transfigurau chipurile.
...
- N-aş fi crezut că astfel de lucruri s-au întâmplat într-adevăr.
- Nu, răspunse Lya. Nici lui Gustaffson nu-i venea să creadă. Fu¬seseră atât... atât de fericiţi înainte de asta, înainte de nenorocirea de pe Coşmar. Îşi iubea nevasta şi erau cu adevărat apropiati, iar cariera lui fusese stralucită. Ştii, n-ar fi trebuit să meargă pe planetă. Acceptase postul pentru că era o provocare, pentru că nimeni altul nu I-ar fi luat. Ăsta-i alt lucru care-I roade şi-şi aminteşte întruna. EI... ei..., vocea Lyei se poticni. Ei credeau că sunt norocoşi...
Nu mai aveam ce spune. Am rămas tăcut şi am pilotat, gândin¬du-mă, simţind o versiune aproximativă, diluată, a ceea ce trebuie să fi fost durerea lui Gustaffson. După un timp Lya reîncepu să vorbească cu glas moale, încet şi gânditor.
- Totul exista acolo, Robb. EI însă se simţea împăcat. Îşi amintea totul, inclusiv cât a suferit, dar nu-I mai obseda ca altădată. Îi părea doar rău că ei nu-I însoţeau. Îi părea rău că muriseră fără Reunirea Finală. Aproape ca shkeeana aceea, ţi-o aminteşti? Cea de la Adunare? Cu fratele ei?
- Mi-o amintesc.
- Exact aşa. lar mintea îi era deschisă. Mai mult ca a lui Kamenz... mult mai mult. Când suna din clopote, toate nivelurile îi dispăreau şi totul era chiar la suprafaţă - toată dragostea, durerea... totul. Întreaga lui viaţă, Robb. Pentru o clipă, i-am împărţit cu el viaţa. şi toate gândurile... văzuse peşterile Reunirii... a coborât odată, acolo, înainte de conver¬tire….
...
Era aşadar un om competent, talentat, care îşi făcuse o carieră din a înfrânge dificul¬tăţile şi a-i conduce pe oameni. A trecut printr-un coşmar personal, însă acesta nu I-a îngenuncheat. Era mai echilibrat ca oricând. Şi, deodată, se întoarce spre Cultul Reunirii şi acceptă o sinucidere grotescă. De ce? Spui că pentru a scăpa de durere? E o teorie interesantă, dar mai există şi alte moduri de a pune capăt durerii. Între Coşmar şi greeshka au trecut mulţi ani. În tot acest interval, Gustaffson n-a fugit dinaintea durerii. Nu s-a apucat de băutură, de droguri, sau alte modalităţi obişnuite de evadare din realitate. N-a plecat pe Vechiul Pământ, pentru ca un psiholog-psihiatru să-I cureţe de amintiri - şi crede-mă, ar fi putut s-o obţină gratuit dacă ar fi vrut. După accidentul de pe Coşmar, Biroul Coloniilor ar fi făcut orice pentru el. A mers mai departe, şi-a înghiţit durerea, a reconstruit. Ca deodată, brusc, să se convertească. Da, fără îndoială, durerea I-a făcut mai vulnerabil. Însă altceva I-a atras, ceva ce-i oferea Reunirea, ceva ce nu putea găsi în vis sau în ştergerea memoriei. Acelaşi lucru este valabil pentru Kamenz şi pentru ceilalţi. Aveau alternative, alte căi de a spune "nu" vieţii. Le-au ignorat. În schimb, au ales Reunirea. Înţelegi ce vreau să zic?
...
Era în pat şi citea un volum din bibliotecă, o carte de poezii de pe Vechiul Pământ. Ridică ochii.
- Bună, am spus. Cum a fost plimbarea?
- Lungă. Un zâmbet îi înflori pe chipul palid, apoi dispăru. Am avut însă vreme să mă gândesc. La după-amiaza de astăzi, la ziua de ieri, la Membri... şi la noi.
- La noi?
- Robb, mă iubeşti?
Pusese întrebarea pe un ton normal, însă cu un glas plin de curiozitate. Ca şi cum n-ar fi ştiut. Ca şi cum, într-adevăr n-ar fi ştiut. M-am aşezat pe pat, i-am luat mâna şi am încercat să surâd.
- Bineînţeles, am răspuns, Tu ştii asta, Lya.
- Da. Aşa-i. Mă iubeşti, Robb, mă iubeşti cu adevărat. Atât cât poate iubi un om. Dar...
Se opri. Clătină din cap, închise cartea şi suspină:
- Dar suntem încă departe, Robb. Suntem încă departe.
- Nu înţeleg despre ce vorbeşti.
- Despre după-amiaza de azi. Am fost atât de zăpăcită şi de spe¬riată. Nu eram sigură de ce, şi atunci m-am gândit. Când i-am citit, Robb... am fost acolo, cu Membrii, împărţindu-i pe ei şi dragostea lor. Realmente, am fost acolo. Şi... nu mai voiam să ies. Nu voiam să-i părăsesc, Robb. Când am fâcut-o, m-am simţit izolată, cu rădăcinile tăiate.
- E vina ta, am murmurat. Am încercat să-ţi vorbesc. Erai însă prea cufundată în gânduri. .
- Să vorbim? La ce-i bun vorbitul? Bănuiesc că-i un fel de comuni¬care, dar chiar aşa să fie? Aşa crezusem şi eu, până mi-a fost educat Talentul. După aceea, cititul minţilor părea să fie adevărata comu¬nicare, modul real în care poţi ajunge la altă persoană, la cineva ca tine. Acum însă nu mai sunt sigură. Membrii - când sunau din clopote - erau atât de împreună, Robb. Toţi erau legaţi între ei. Aproape ca noi, atunci când facem dragoste. Şi, de asemenea, se iubeau unul pe celălalt. Ne iubeau şi pe noi, extraordinar de intens... Am simţit... nu ştiu... Dar Gustaffson mă iubeste la fel de mult ca tine. Nu... Mă iubeste mai mult.
Era palidă când a rostit cuvintele astea, cu ochii largi, pierduţi şi singuri. Am simţit un fior brusc, ca un vânt rece, răvăşindu-mi sufletul. N-am spus nimic. Am privit-o şi mi-am umezit buzele. Şi am sângerat.
Cred că îmi zări durerea din ochi. Sau o citi. Se întinse şi-mi mângâie mâna.
- Robb, te rog... Nu vreau să te fac să suferi. Nu esti numai tu. Este vorba de noi toţi. Ce avem noi, în comparaţie cu ei?
- Nu ştiu despre ce vorbeşti, Lya.
Jumătate din mine voia să plângă în hohote. Cealaltă jumătate dorea să urle. Le-am înfrânat pe amândouă şi mi-am păstrat glasul potolit. Pe dinăuntru, însă, nu eram potolit, nu eram deloc potolit.
- Mă iubeşti, Robb? Din nou. Visătoare.
- Da!
Aprig. O provocare.
- Ce înseamnă asta? întrebă ea.
- Stii şi tu ce înseamnă. La naiba, Lya, gândeste-te! Aminteşte-ţi tot ce am,avut, tot ce am împărţit împreună. Asta înseamnă dragostea, Lya. Asta! Noi suntem cei norocosi, îţi aduci aminte? Ai spus-o chiar tu. Normalii au doar atingerea, glasul, apoi înapoi în bezna lor. Abia se pot găsi unul pe celălalt. Sunt singuri. Pe vecie! Orbecăie... Încearcă, mereu şi mereu, să evadeze din izolarea lor, dar eşuează de fiecare dată. Nu însă şi noi. Noi am găsit calea, ne cunoaştem unul pe celălalt atât cât va putea vreodată un om să-I cunoască pe un altul. Nu există nimic care nu ţi-as spune sau n-aş împărţi cu tine. Am spus asta şi-nainte şi ştii că-i adevărat, o poţi citi în mine. Asta-i dragostea, la dracu'! Nu-i aşa?
- Nu ştiu, răspunse ea cu glas trist şi înăbuşit.
Fără nici un zgomot, fără un suspin măcar, începu să plângă. În vreme ce lacrimile îi şiroiau pe obraji, porni să vorbească:
- Poate că da, poate că asta înseamnă dragoste. Aşa am crezut şi eu, întotdeauna. Acum însă nu mai ştiu. Dacă ceea ce există între noi doi este dragoste, atunci cum se numeşte ceea ce am simţit azi după-amiază, ceea ce am atins şi am împărtăşit? Oh, Robb, şi eu te iubesc, ştii doar! Încerc să împart cu tine. Vreau să împart ceea ce citesc, ceea ce simt. Dar nu pot. Nu suntem legaţi. Nu te pot face să înţelegi. Eu sunt aici tu eşti acolo, ne putem atinge, putem face dragoste şi putem vorbi, însă tot nu suntem laolaltă. Înţelegi? Înţelegi? Sunt singură. lar în după-amiaza asta, n-am mai fost.
- Nu esti singură, la dracu'! am izbucnit brusc. Sunt aici. I-am strâns mâinile. Simţi? Auzi? Nu eşti singură!
- Vezi că nu-nţelegi? clătină ea din cap. şi n-am cum să te fac să-nţelegi. Ai spus că ne cunoaştem unul pe celălalt atât cât un om poate cunoaşte un altul. Ai dreptate. Dar cât de mult se pot cunoaşte oamenii între ei? Nu sunt, de fapt, cu toţii izolati? Fiecare, singur, într-un univers imens, întunecat şi pustiu? Ne păcălim pe noi înşine, când ne gândim că acolo mai existâ cineva. Sfârşitul, sfârşitul rece şi însingurat ne găseşte numai pe noi, singuri, în beznă. Eşti acolo, Robb? Cum pot eu să ştiu? Vei muri cu mine, Robb? Şi atunci, vom fi împreună? Acum suntem împreună? Spui că suntem mai norocoşi decât Normalii. Am zis-o şi eu. Ei au doar atingerea şi glasul, nu-i aşa? De câte ori am repetat asta? Dar noi ce avem? Atingerea şi, poate, două glasuri. N-ajunge. Mi-e frică. Mi s-a făcut frică.
Începu să suspine. Instinctiv, m-am întins, am cuprins-o în braţe şi am mângâiat-o. Am rămas tăcuţi, în timp ce ea plângea la pieptul meu. Am citit-o iute şi i-am zărit durerea, singurătatea, dorinţa, toate învolbu¬rate într-o furtună întunecată de spaimă. Şi, deşi o atingeam, o mângâ¬iam si-i şopteam - mereu şi mereu - că va fi bine, că eram cu ea, că nu era singură, ştiam că nu va fi îndeajuns. Între noi apăruse brusc o pră¬pastie, un hău întunecat care creştea întruna, iar eu nu mă pricepeam să clădesc o punte. Lya, Lya mea plângea şi avea nevoie de mine, eu la rându-mi aveam nevoie de ea, însă n-o puteam ajunge. Atunci mi-am dat seama că plângeam.
Am stat îmbrătişaţi, în tăcere, aproape o oră. În cele din urmă, lacrimile au secat. Lya îşi lipi trupul de mine, atât de strâns încât abia mai puteam respira şi eu i-am răspuns îmbrăţişării.
- Robb, şopti ea. Ai spus... ai spus că noi într-adevăr, ne cunoaş¬tem unul pe celălalt. Ai repetat mereu lucrul ăsta şi, uneori, spui că eu sunt exact ceea ce-ţi trebuie, că sunt perfectă.
Am încuviinţat, dorind să cred.
- Aşa-i.
- Nu, făcu ea, poticnindu-se, silind cuvântul, luptându-se să-I pronunte. Nu-i aşa. Te citesc, da. Aud cuvintele cum ţi se învârt în minte, atunci când formezi o frază înainte s-o rosteşti. Te aud cum te dispre¬ţuieşti, când faci vreo prostie. Şi-ţi văd amintirile, unele amintiri, retrăin¬du-le împreună cu tine. Toate sunt însă suprafaţa, Robb, vârful aisber¬gului. Dedesubt e mult mai mult din tine. Jumătăţi de gânduri ce plutesc şi pe care nu le pot prinde. Emoţii ce nu le ştiu numi. Pasiuni pe care ţi le înfrânezi şi amintiri de care nici tu nu mai ai habar. Uneori pot ajunge la nivelul acela. Uneori... Dacă lupt până la epuizare. Când ajung însă acolo, ştiu - ştiu - că dedesubt există alt nivel. Şi altul, şi altul, mai jos, tot mai jos. Nu le pot ajunge, Robb, deşi fac parte din tine. Nu te cunosc. Nu te pot cunoaşte. Nici chiar tu însuţi nu te poţi cunoaşte, înţelegi? Cât despre mine - tu mă cunoşti? Nu. Ba chiar mai puţin. Ştii ceea ce-ţi spun eu şi eu îţi spun adevărul, dar poate că nu pe tot. Îmi citeşti emoţiile, sentimentele superficiale - durerea unui deget lovit, un fulger de enervare, plăcerea pe care o simt când facem dragoste. Asta înseamnă că mă cunoşti? Dar nivelurile şi subnivelurile mele? Dar lucrurile pe care nici eu nu le ştiu? Le cunoşti tu? Cum, Robb? Cum?
Clătină din nou din cap, cu gestul acela aparte pe care îl făcea de câte ori era nedumerită.
- Totuşi, spui că sunt perfectă şi că mă iubeşti. Sunt exact ceea ce-ţi trebuie. Dar sunt oare? Robb, eu îţi citesc gândurile. Ştiu când vrei să fiu sexy, aşa că sunt sexy. Văd ce te frământă şi te pot ajuta. Ştiu când vrei să fiu serioasă şi când să glumesc. Ştiu ce glume să fac. Niciodată ironii, nu-ţi place să răneşti oamenii, sau să-i vezi răniţi. Tu râzi cu oamenii, nu râzi de ei, iar eu râd cu tine şi te iubesc pentru gusturile tale. Ştiu când vrei să vorbesc şi când să tac. Ştiu când vrei să fiu tigroaica ta cea mândră, telepata ta extraordinară şi când doreşti să fiu o fetiţă neajutorată care-şi caută adăpost în braţele tale. Şi sunt toate astea, Robb, pentru că tu vrei aşa, pentru că te iubesc, pentru că simt bucuria din mintea ta la fiecare lucru pe care-I fac aşa cum doreşti tu. Nu plănuiesc niciodată să fac aşa, dar se-ntâmplă. Nu-mi păsa şi nu-mi pasă. În majoritatea timpului, nu eram nici măcar conştientă. Şi tu faci acelaşi lucru. Te-am citit. Nu poţi însă citi ca mine, aşa încât, uneori, ghicesti greşit - eşti spiritual atunci când aş dori o înţelegere tăcută, sau te joci de-a masculul feroce când eu am vrut un băieţel pe care să-I alint. Totuşi de cele mai multe ori ghiceşti corect. Şi, în plus, încerci, încerci în permanenţă. Eşti însă tu, într-adevăr? Sunt eu, într-adevăr? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu eram perfectă, dacă eram eu însămi, cu toate greşelile mele şi cu lucrurile care ţie nu ţi-ar plăcea să le fac? Atunci, m-ai fi iubit? Nu ştiu. Gustaffson şi Kamenz m-ar fi iubit însă. Asta ştiu, Robb. Am văzut-o. Pe ei îi cunosc. Nivelurile lor... au dispărut. Pe ei îi CUNOSC şi, dacă mă întorc la ei, pot împărţi cu ei mai mult decât cu tine. Cred de asemenea că şi ei mă cunosc, îmi ştiu adevărata fiinţă. şi mă iubesc. Înţelegi? Înţelegi?
Dacă înţelegeam? Nu ştiu. Eram zăpăcit. Aş fi iubit-o pe Lya dacă ar fi fost "ea însăşi"? Dar ce însemna "ea însăşi"? Cum putea fi diferită de Lya pe care o ştiam? Credeam că am iubit-o şi o voi iubi întotdeauna... dar dacă adevărata Lya nu era Lya mea? Ce iubeam eu? Conceptul abstract şi ciudat al unei fiinţe omeneşti, sau trupul, glasul şi personali¬tatea pe care le consideram Lya? Nu ştiam. Nu ştiam cine era Lya, sau cine eram eu, sau ce naiba însemnau toate astea. Mi-era teamă. Poate că nu putusem simţi ce simţise ea în după-amiaza aceea. Stiam însă ce simtise atunci. Eram singur şi aveam nevoie de cineva.
- Lya, i-am spus. Lya, să încercăm. Nu trebuie să renunţăm. Putem ajunge unul la celălalt. Există o cale, calea noastră. Am mai făcut asta. Vino, Lya, vino cu mine, vino la mine.
În timp ce vorbeam, am dezbrăcat-o şi ea îmi răspunse, iar mâinile ei mi se alăturară. Când am rămas goi, am început s-o mângâi încetisor şi ea pe mine. Minţile noastre s-au întins una spre cealaltă. S-au atins şi au căutat ca niciodată până atunci. O puteam simţi, înlăuntrul capului meu, scormonind. Adânc, şi mai adânc. În jos. M-am deschis înspre ea, mi-am predat toate secretele mărunte pe care le ţineam ascunse, i-am dezvăluit tot ceea ce-mi puteam aminti, succesele şi ruşinile, clipele frumoase şi durerile, momentele când rănisem pe cineva, clipele când fusesem rănit, plânsetele de unul singur, temerile pe care nu voiam să le recunosc, prejudecăţile cu care luptasem, mândriile pe care le învinsesem, păcatele prosteşti ale adolescenţei. Toate. Totul. N-am îngropat nimic. N-am ascuns nimic. M-am dăruit cu totul ei, Lyei, Lyei mele. Trebuia să mă cunoască.
Şi ea, de asemenea, mi se dărui. Mintea îi era o pădure prin care rătăceam, vânând frânturi de emoţii: teama, dorinţa şi, deasupra lor, dragostea, lucrurile mai vagi de dedesubt, sentimentele pe jumătate formate, afundate adânc în desişuri. Nu am Talentul Lyei, citesc doar sentimente, nu şi gânduri. Atunci însă am citit gânduri pentru prima şi ultima dată, gânduri cu care mă împroşca pentru că nu le mai văzusem niciodată până atunci. Nu le puteam descifra pe toate, însă cu multe am reuşit.
O dată cu mintea, i se deschise şi corpul. Am pătruns-o şi am fost laolaltă, un singur trup, minţi îngemănate, atât cât se pot uni două fiinţe omeneşti. Am simţit plăcerea inundându-mă cu valuri uriaşe şi măreţe, plăcerea mea, plăcerea ei, amândouă laolaltă, clădindu-se una pe cealaltă şi am plutit o eternitate pe creasta talazului ce se apropia de un ţărm îndepărtat. În cele din urmă, când se izbi de plaja aceea, amândoi am juisat şi pentru o clipă - o frântură de clipă - n-am putut spune care orgasm era al ei şi care al meu.
Apoi însă a trecut. Zăceam cu trupurile unite, pe pat. Sub lumina stelelor. Nu era însă un pat, ci plaja - plaja întinsă şi întunecată, iar deasupra nu exista nici o stea. Un gând mă atinse uşor, un gând care nu-mi apartinea. Gândul Lyei. Suntem pe o câmpie, gândea ea şi am văzut că avea dreptate. Valurile ce ne aduseseră acolo dispăruseră. Rămăsese o câmpie uriaşă şi întunecată care se întindea în toate direcţiile, cu forme neclare mişcându-se la orizont. Suntem aici ca pe o câmpie întunecoasă, gândi Lya. Atunci mi-am dat seama ce erau formele acelea şi ce poezie citise ea.
Am adormit amândoi. M-am trezit, singur.
...
- Eşti un Talent. L-ai citit, nu-i aşa? Spune-mi. Te rog, spune-mi! O citeam. Vedeam cât de mult avea nevoie să ştie, câte griji şi probleme îşi făcea, cât de mult iubea. N-o puteam minţi. Totuşi, îmi venea greu să-i dau răspunsul care îl aveam.
- L-am citit, am răspuns încet, prevăzător, măsurându-mi cuvintele ca pe nişte elixire preţioase. Te-am citit şi pe tine. Ţi-am văzut iubirea, chiar din prima seară, când am cinat împreună.
- Şi Dino?
Vorbele mi s-au poticnit în gât.
- EI e... ciudat. Aşa a zis Lya, odată. Îi pot citi cu destulă uşurinţă emoţiile superficiale. Sub ele însă, nimic. Este extrem de bine închis, înzidit. Am senzaţia că singurele lui sentimente sunt cele pe care... îşi permite să le simtă. I-am citit încrederea, plăcerea. Am văzut şi îngrijo¬rare, dar niciodată teamă adevărată. Este foarte afectiv faţă de tine, protector. Îi place să se simtă protector.
- Asta-i tot?
O speranţă care te durea.
- Mă tem că da. E înzidit, Laurie. Are nevoie numai de el, numai de persoana lui. Dacă în sufletul lui există iubire, atunci este înapoia acestui zid, ascunsă. Eu n-o pot citi. Se gândeşte mult la tine. Dragos¬tea însă este... altceva. E mai puternică, uneori iraţională şi vine în torente neaşteptate. Dino nu-i aşa sau, cel puţin, nu era când l-am citit eu.
- Închis, repetă ea. Închis fată de mine. Eu m-am deschis cu totul spre el, dar el n-a făcut-o. Mi-era intotdeauna teamă... chiar când eram împreună, simţeam uneori că, de fapt, el nu era acolo...
Suspină. I-am citit disperarea, singurătatea nesfârşită. Nu ştia ce să facă.
- Plângi dacă vrei, am rostit prosteşte. Uneori ajută. Stiu asta. Am plâns destul la vremea mea.
Ea nu plânse. Mă privi şi surâse.
- Nu, îmi răspunse. Nu pot. Dino m-a învăţat să nu plâng niciodată. Spune că lacrimile nu rezolvă nimic.
O filosofie tristă. Poate că într-adevăr lacrimile nu rezolvă nimic, dar ele fac parte din fiinţa omenească. Am vrut să-i spun asta, însă m-am trezit zâmbindu-i.
...
Mi-am deschis mintea şi atunci furtuna m-a izbit.
Ar fi greşit să-i spun însă furtună. Era imensă, copleşitoare, puter¬nică şi arzătoare, orbind şi înăbuşind. În acelaşi timp, era calmă şi liniştitoare, o linişte mult mai intensă decât ura omenească. Emitea sunete dulci şi chemări de sirene, atrăgându-mă seducătoare şi învă¬luindu-mă în unde purpurii de plăcere. Mă umplea şi totodată mă golea. Şi, undeva, auzeam clopotele sunând, un cântec aspru de bronz, un cântec despre iubire, predare şi contopire, despre ce înseamnă să fii împreună, într-o frăţie, niciodată singur.
Furtună, da, furtună emoţională. Comparativ însă cu una obişnuită părea ca o supernovă pe lângă un uragan, iar violenţa ei era cea a iubirii. Furtuna aceasta mă iubea şi mă dorea, clopotele ei îmi cântau despre iubire, şi eu mă întindeam într-acolo, atingând-o, dorind să fiu cu ea, dorind să mă leg de ea, dorind să nu mai fiu niciodată singur. Şi, brusc, mă aflam din nou pe creasta valului, talazul de foc ce mă purta veşnic spre stele, iar acum ştiam că el nu se va mai sparge, că nu voi mai rămâne singur pe câmpia întunecată.
Gândindu-mă la asta, mi-am amintit de Lya.
Deodată, am început să mă zbat, să lupt, să izbesc în oceanul absorbitor de iubire. Am fugit, am fugit, am fugit, AM FUGIT... am închis uşa minţii, i-am pus lacătul şi am lăsat furtuna să se izbească şi să se trântească de ea, în vreme ce o sprijineam şi o împingeam cu toate fortele. Totuşi, uşa începu să se îndoaie şi să troznească.
Am urlat. Uşa se izbi de perete şi furtuna se năpusti înăuntru, înghiţindu-mă şi târându-mă afară într-un vârtej. Am plutit în sus, către stelele reci, dar nu mai erau deloc reci şi eu creşteam, creşteam, până când eu am fost stelele şi ele au fost eu, apoi am fost Reunirea şi, pentru o singură clipă, am fost universul.
Apoi nimic.
...
M-am trezit în camera mea, cu o durere de cap ce-mi spărgea ţeasta. Pe un scaun, Gourlay citea una dintre cărţile noastre. Ridică privirea când am gemut.
Pilulele Lyei contra migrenei rămăseseră pe noptieră. M-am grăbit să iau una, apoi m-am chinuit să mă scol în capul oaselor.
- Cum te simţi? întrebă Gourlay.
- Mă doare capul, am rostit, frecându-mi fruntea.
Bubuia, ca şi când ar fi vrut să explodeze. Mult mai rău decât atunci când citisem durerea Lyei.
- Ce s-a întâmplat? am articulat.
- Ne-ai speriat al dracului, se ridică el în picioare. Imediat după ce ai început să citeşti, ai început să tremuri.
...
Nu puteam însă adormi; nu imediat. Se întâmplaseră prea multe. Trebuia să mă gândesc. Întâi, migrena, îngrozitoarea migrenă care îmi despica ţeasta. La fel ca a Lyei. Totuşi ea nu trecuse prin ceea ce trecusem eu. Sau greşeam? Lya era un Talent major, cu mult mai sensibilă decât mine şi cu un domeniu mai extins. Ar fi putut furtuna emoţională să ajungă atât de departe, la o distanţă de atâţia kilometri? Târziu, în timpul nopţii, când oamenii şi shkeenii dormeau, iar gândurile le erau slabe? Poate... şi poate că visele mele, pe jumătate amintite, reprezentau reflecţii palide ale celor simţite de ea în timpul nopţii. Visele mele însă fuseseră plăcute. Deşteptatul mă deranja, trezirea, nu amin¬tirile.
De fapt, migrena o căpătasem în timpul somnului? Sau când mă sculasem?
Ce naiba se întâmplase? Cine mă prinsese acolo, în peşteră şi mă trăsese spre el? Greeshka? Probabil că da. Nici nu avusesem vreme să mă focalizez asupra femeii, aşa că greeshka trebuia să fi fost. Lyanna spusese însă că greeshka nu gândesc, nici măcar un "da-trăiesc"...
Totul se învârtea în jurul meu, întrebări despre întrebări despre întrebări, iar eu nu aveam nici un răspuns. Am început să mă gândesc la Lya, să mă întreb unde se afla şi de ce mă părăsise. Trecuse şi ea prin aşa ceva? De ce n-o înţelesesem? Îi simţeam lipsa. Aveam nevoie de ea şi nu era lângă mine. Eram singur şi foarte conştient de acest lucru. Am adormit.
Un întuneric lung şi în cele din urmă un vis pe care, în sfârşit, mi I-am reamintit. Revenisem pe câmpie, pe câmpia infinită şi cufundată în beznă, cu cerul lipsit de stele şi cu formele negre în depărtare, câmpia despre care îmi vorbise de atâtea ori Lya. Era o imagine dintr-un poem favorit al ei. Eram singur, de-a pururi singur şi ştiam asta. Acela era felul de a fi al lucrurilor. Eu reprezentam unica realitate din univers şi-mi era frig, foame şi teamă, iar formele înaintau spre mine, inumane şi de neoprit. Nu exista nimeni pe care să-I pot chema, nimeni către care să mă îndrept, nimeni care să-mi audă strigătele. Nu fusese nimeni, niciodată. Nu avea să fie nimeni, niciodată.
Apoi a venit Lya.
A coborât din cerul fără stele, palidă, subtire şi fragilă şi s-a aşezat lângă mine. Şi-a îndepărtat cu palma părul de pe frunte, m-a privit cu ochi mari şi strălucitori şi mi-a zâmbit. În clipa aceea, am ştiut că nu era un vis. Într-un fel, ea era cu mine. Am stat de vorbă.
Bună, Robb.
Lya? Bună, Lya. Unde eşti? M-ai părăsit.
lartă-mă. A trebuit. Înţelege, Robb. Poţi să înţelegi. Nu mai vroiam să fiu niciodată aici, în locul ăsta... în locul ăsta îngrozitor. Altfel aş fi rămas, Robb. Bărbaţii sunt întotdeauna aici, însă doar pentru câteva clipe.
O atingere şi un glas?
Da, Robb. Apoi, din nou, beznă şi tăcere. Şi câmpia întunecată.
Amesteci două poezii, Lya. Dar nu-i nimic. Le ştii mai bine decât mine. Nu uiţi însă ceva? Partea de la început? "lubire, să fim sinceri... “
Oh, Robb.
Unde eşti?
Sunt... peste tot. Dar cel mai mult într-o peşteră. Eram gata, Robb. Eram deja mult mai deschisă decât restul. Puteam sări peste Reunire şi Membri. Talentul meu mă obişnuise cu comuniunea, M-a acceptat.
Reunirea Finală?
Da.
Lya!
Robb, te rog, vino lângă noi, vino lângă mine. Este atâta fericire! Pentru totdeauna, pe vecie, să aparţinem, să împărţim şi să fim împreună. lubesc, Robb. lubesc un miliard de miliarde de oameni şi-i cunosc pe toţi mai bine decât te-am cunoscut vreodată pe tine, iar ei mă cunosc cu tot ceea ce sunt eu, şi mă iubesc. Şi va dura de-a pururi. Eu. Noi. Reunirea. Am rămas tot eu însă, în acelaşi timp, sunt şi ei. Şi ei sunt eu. Membrii, cititul minţilor, m-a deschis, iar Reunirea m-a chemat în fiecare noapte, pentru că mă iubea, înţelegi? Robb, vino cu noi, vino cu noi. Te iubesc.
Reunirea. Adică greeshka. Te iubesc, Lya. Te rog, întoarce-te. Nu se poate să te fi absorbit încă. Spune-mi, unde eşti? Vin la tine.
Da, vino la mine. Vino oriunde, Robb. Greeshka este unul singur, toate peşterile comunică pe sub coline, micii greeshka fac toţi parte din Reunire. Vino şi alătură-mi-te. lubeşte-mă, aşa cum ai spus că ai făcut-o. Vino cu mine. Eşti atât de îndepărtat încât abia te pot atinge, chiar şi cu ajutorul Reunirii. Vino şi fii unul împreună cu noi.
Nu, nu mă voi lăsa mâncat. Te rog, Lya, spune-mi unde eşti.
Sărmane Robb! Nu te teme, iubitule. Trupul nu-i important. Greeshka are nevoie de el pentru hrană şi noi avem nevoie de greeshka. Dar, Robb, Reunirea nu-i numai greeshka, înţelegi? Greeshka nu-i impor¬tant, nu are nici măcar o minte, el este doar legătura, mediul. Reunirea sunt shkeenii. Un milion de miliarde de miliarde de miliarde de shkeeni, toţi shkeenii care au trăit, şi au fost Membri în paisprezece mii de ani, toţi laolaltă, iubind şi aparţinând, nemuritori. E minunat, Robb, e mai mult decât am avut noi, cu mult mai mult,si, totuşi, noi eram norocoşii, îţi aminteşti? Într adevăr, eram! Acum însă este mult mai bine.
Lya, Lya mea. Te-am iubit. Asta nu-i pentru tine, nu-i pentru oameni. Întoarce-te la mine.
Asta nu-i pentru oameni? Oh, ba ESTE! Este ceea ce au căutat oamenii dintotdeauna, plângând în noptile însingurate. Este iubire, Robb, iubire adevărată,si iubirea oamenilor nu-i decât o imitaţie stearsă. Întelegi?
Nu.
Vino, Robb. Alătură-te nouă. Altfel vei fi pentru totdeauna singur, singur pe câmpie, doar cu un glas şi o atingere care să te mai ţină. lar în cele din urmă, când trupul îţi va muri, n-o să ai nici măcar atât. Doar un infinit de întuneric deşart. Câmpia, Robb, mereu, şi pe vecie. lar eu nu voi putea să te mai ajung. Niciodată. Nu trebuie să fi...
Nu.
Robb, puterile îmi slăbesc. Te rog, vino.
Nu. Lya, nu pleca. Te iubesc, Lya. Nu mă părăsi.
Te-am iubit, Robb. Te-am iubit. Crede-mă...
Apoi dispăru. Eram din nou singur pe câmpie. De undeva bătea vântul şi alunga cuvintele ei de lângă mine, risipindu-le în măreţia rece a infinitului.
Uşa era descuiată în dimineaţa posomorâtă. Am urcat şi I-am găsit pe Valcarenghi singur în cabinet.
- Crezi în Dumnezeu?
Ridică privirea şi zâmbi.
- Sigur, îmi răspunse.
Nu vorbise foarte apăsat. ÎI citeam. Era un subiect la care nu se gândise niciodată până atunci.
- Eu nu, am continuat. Şi nici Lya. Ştii, majoritatea Talentelor sunt atei. Acum cincizeci de ani, pe Vechiul Pământ, s-a încercat o expe¬rienţă. A fost încercată de un Talent major pe nume Linnel, care era extrem de credincios. S-a gândit că, folosind droguri şi unind minţile celor mai puternice Talente din lume, va putea atinge ceva căruia el îi spunea "Da¬ Trăiesc"-ul Universal. Altfel cunoscut sub numele de Dumnezeu. Expe¬rienţa a fost un eşec dezastruos şi totuşi ceva s-a întâmplat. Linnel a înnebunit, iar ceilalţi au avut doar viziunea unui nimic uriaş, întunecat şi nepăsător, un vid fără motiv, formă sau raţiune. Alte Talente au mai simţit la fel şi chiar Normali. În urmă cu sute de ani, un poet numit Arnold a scris despre o câmpie întunecată. Poemul este într-una din limbile vechi, însă merită să fie citit. Exprimă... teama, cred. Ceva esenţial din om, spaima de a fi singur în cosmos. Poate reprezintă numai frica de moarte, poate ceva mai mult. Nu ştiu. Este însă un lucru fundamental. În esenţă, toţi oamenii sunt singuri, dar nu vor să fie aşa. Caută mereu, încercând să realizeze un contact, încercând să-i atingă pe alţii peste vid. Unii nu reusesc niciodată, altii doar ocazional. Lya şi cu mine am fost norocoşi. Niciodată însă nu-i ceva permanent. Finalmente, rămâi din nou singur pe câmpia întunecată. Înţelegi, Dino? Întelegi?
Îmi zâmbi, puţin amuzat. Nu ironic, nu era stilul lui, ci surprins şi neîncrezător.
- Nu, îmi răspunse.
- Fii atent! Întotdeauna oamenii vor ceva, pe cineva, caută... Con¬versaţia, dragostea... Talentul, iubirea, sau sexul fac parte din această căutare. Şi zeităţile. Omul i-a inventat pe zei, pentru că-i este teamă să fie singur, îl îngrozeşte un univers pustiu, îi e frică de câmpia întunecată. De asta se convertesc oamenii tăi, Dino, de asta te părăsesc. L-au găsit pe Dumnezeu, sau oricum mai mult decât vor putea găsi vreodată. Reunirea este o minte-bloc - o minte-bloc nemuritoare, mai mulţi într-unul, totul fiind iubire. La naiba, shkeenii nu mor! Nu-i de mirare ca n-au conceptul vieţii de apoi. Ei ştiu că Dumnezeu există. Poate că n-a creat universul, însă este iubire, iubire pură şi ei spun că Dumnezeu înseamnă iubire, aşa-i? Sau poate că ceea ce numim noi iubire repre¬zintă o părticică din Dumnezeu. Nu-mi pasă orice-ar fi. Asta-i Reunirea: sfârşitul căutării printre shkeeni şi pentru oameni. La urma urmelor, suntem asemănători - într-atât de asemănători încât doare.
Valcarenghi emise suspinul lui exagerat:
- Robb, eşti suprasolicitat. Vorbeşti ca un Membru.
- Poate c-ar trebui să fiu. Lya este. Acum e parte a Reunirii.
- De unde ştii? clipi el.
- Azi-noapte mi-a venit în vis.
- Aha, un vis...
- Era adevărat, la dracu'! Era adevărat! Bărbatul se ridică şi zâmbi:
- Te cred, spuse el. Adică, cred că greeshka foloseşte o mo¬meală-psi, o ispită a dragostei dacă vrei, pentru a atrage şi devora. Ceva atât de puternic încât îi convinge pe oameni - chiar şi pe tine - că este Dumnezeu. Desigur, e ceva periculos. Înainte de a lua vreo măsură, va trebui să mă gândesc. Am putea păzi peşterile pentru a interzice acce¬sul oamenilor, dar sunt prea multe intrări. Să-I zidim pe greeshka ar însemna o deteriorare a relaţiilor noastre cu shkeenii. De acum, însă, problema mă priveşte pe mine. Ţi-ai încheiat misiunea.
Am aşteptat să termine.
- N-ai dreptate, Dino. E ceva real, nu-i un truc, nu-i o iluzie. Atât eu, cât şi Lya, am simţit. Greeshka n-are nici măcar un "da-trăiesc", ca să nu mai vorbesc de o momeală-psi atât de puternică încât să-i atragă pe shkeeni şi pe oameni.
- Te aştepţi să cred că Dumnezeu este un animal care trăieşte în peşterile de pe Shkeea?
- Da.
- Robb, sper că-ţi dai şi tu seama că-i absurd. Tu crezi că shkeenii au găsit răspunsul la misterui creaţiei? Uită-te la ei! Cea mai veche rasă civilizată din spaţiu, dar sunt pironiţi de paisprezece mii de ani în epoca bronzului. Noi am venit la ei. Unde le sunt navele spaţiale? Unde le sunt Turnurile?
- Unde sunt clopotele noastre? i-am replicat. Dar bucuria? Ei sunt fericiţi, Dino. Noi suntem? Poate că ei au găsit ceea ce noi căutăm încă. La urma urmelor, de ce dracu' este omul într-o veşnică mişcare? De ce a ieşit în spatiu, să cucerească galaxia, universul, sau mai ştiu eu ce? Pentru ca să-I caute pe Dumnezeu? Poate că da. Nu-I poate găsi, aşa încât caută, mereu şi mereu. Şi ajunge, în cele din urmă, pe aceeaşi câmpie întunecată.
- Compară realizările. Eu aş prefera, fără discuţie, să fiu om.
- Merită?
- Aşa cred.
Se îndreptă spre fereastră şi privi afară, zâmbind.
- Avem singurul Turn de pe planeta lor.
- Ei au singurul Dumnezeu din universul nostru, i-am replicat, însă mi-a răspuns doar printr-un surâs.
...
În arsura şi durerea pierderii mele, aproape că-mi uitasem Talentul. Mi I-am reamintit şi I-am citit. Nu exista părere de rău, durere, ci numai o uşoară dezamăgire. În spatele acestora, zidul lui. Întotdeauna, zidul care-l izola pe acest bărbat ce-i tutuia pe toţi şi era prieten cu ei, fără să fie intim cu nici unul. lar pe zid, parcă puteam citi o inscripiie: POTI MERGE PÂNĂ AICI şi NU MAI DEPARTE.
...
- Haide, insistă el. O să fie amuzant. Am încuviinţat.


***

Acum, când nava decolează, mă întreb: de ce plec?
Poate ca să mă întorc acasă. Pe Baldur avem o casă, departe de oraşe, pe unul dintre continentele nedezvoltate, înconjuraţi de sălbă¬ticie. Se află pe o stâncă, deasupra unei cascade înalte care se prăbuşeşte parcă de o eternitate într-un lac verzui. Adesea, Lya şi cu mine înotam acolo, în zilele însorite dintre două misiuni. Apoi zăceam goi în umbra copacilor cu arome de portocali şi făceam dragoste pe un covor de muşchi argintiu. Poate că mă întorc la toate astea. Nu va fi însă la fel fără Lya, fără Lya cea pierdută...
Lya pe care o puteam încă avea. Pe care as fi avut-o şi acum. Ar fi fost uşor, atât de usor… O plimbare într-o peşteră intunecata, un somn scurt. Apoi, Lya cu mine pentru vecie, în mine, împărtindu-mă, ea fiind eu şi eu fiind ea. Iubindu-ne şi cunoscându-ne mai mult decât o pot face oamenii. Reunirea şi fericirea, fără nici o beznă, niciodată. Dumnezeu... Dacă credeam în cele spuse lui Valcarenghi, atunci de ce o refuzasem pe Lya?
Poate pentru că nu sunt sigur. Poate că sper încă la ceva mai măreţ şi mai iubitor decât Reunirea - la Dumnezeul de care mi s-a spus de când eram copil. Poate că risc, pentru că o parte din mine continuă să creadă. Dacă greşesc însă, atunci... bezna şi câmpia...
Dar poate că este vorba despre altceva, despre ceva ce am zărit la Valcarenghi, ceva ce m-a făcut să mă îndoiesc de cele spuse. Cumva, omul este mai mult decât shkeenul; există indivizi ca Dino şi Gourlay, aşa cum au existat Lya şi Gustaffson, oameni care se tem de iubire şi de Reunire într-atât de mult încât le râvnesc. Aşadar, o contradicţie. Omul are două impulsuri primordiale, iar shkeeanul numai unul? Atunci poate că există un răspuns omenesc: să atingă, să se alăture, să nu fie singur şi, totusi, să rămână om.
Nu-l invidiez pe Valcarenghi. Cred că plânge înapoia zidului său şi nimeni n-o ştie, nici chiar el. Nimeni n-o va sti niciodată şi, în cele din urmă, va continua să fie singur, zâmbind de durere. Nu, nu-I invidiez pe Dino.
Totuşi, Lya, în mine există ceva din el, aşa cum există şi ceva din tine. Poate că de asta fug, deşi te-am iubit. "

https://www.youtube.com/watch?v=3r5t8UxSkD4&feature=related







"…
-Poti citi lucrurile astea? îsi întreba Jane fiul într-o dimineata.
-Nu le citesc. Înteleg ceea ce vrea ea. Nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori.
-Este o scriere?
-N - nu. Nu este ceea ce pare.
-Simbolism, sugera Paradine spre ceasca de cafea.
Jane îl privi cu ochii largiti:
-Denny...
El clipi si scutura din cap. Mai târziu, pe când erau singuri, îi spuse:
-Nu te lasa influentata de Holloway. Nu sugeram faptul ca pustii se înteleg într-un grai necunoscut noua. Daca Emma deseneaza un patrat si spune ca e o floare, asta nu este decât o regula arbitrara. Scott o tine minte. Data viitoare, când ea face acelasi patrat, sau încearca sa-l faca... asta este!
-Mda, pufni Jane. Ai observat ca în ultima vreme, Scotty citeste foarte mult?
-Am vazut. Totusi, nimic deosebit. Nici Kant, nici Spinoza.
-Rasfoieste cartile, doar atât.
-Asa faceam si eu la vârsta lui, raspunse Paradine si pleca sa-si tina cursurile de dimineata.
Prânzi cu Holloway, lucru care devenise o obisnuinta zilnica, si-i povesti de încercarile literare ale Emmei.
-Aveam dreptate cu simbolismul, Rex?
Psihologul încuviinta.
-Da. Limbajul nostru nu este, de altfel, decât un simbolism arbitrar. Cel putin în aplicatiile lui. Uita-te aici. Desena pe servetel o elipsa îngusta. Ce-i asta?
-Adica... ce reprezinta?
-Da. Ce îti sugereaza? Poate fi o reprezentare aproximativa a... ce anume?
-Multe, raspunse Paradine. Un pahar din hârtie vazut de sus... Un ou prajit... O felie de franzela...O tigara de foi...
Holloway adauga desenului un triunghi cu vârful într-unul din capetele elipsei. Ridica privirea spre Paradine.
-Un peste raspunse barbatul imediat.
-Simbolul, familiar pentru noi, al unui peste. Chiar fara aripioare, ochi sau gura îl putem recunoaste, deoarece am fost conditionati sa identificam aceasta forma particulara cu imaginea noastra mentala a unui peste. Baza unui rebus... Un simbol care pentru noi înseamna mai mult decât vedem pe hârtie. Ce-ti trece prin minte, atunci când privesti desenul acesta?
-Pai...cum...un peste!
-Continua... Ceea ce vizualizezi - totul!
-Aripioare, rosti încet Paradine, privind în gol. Apa... Spuma... Ochiul unui peste... Solzi... Culori...
-Deci, simbolul reprezinta mai mult decât ideea abstracta de „peste". Observa ca simbolul este un substantiv, nu un verb. Stii, este mai greu sa simbolizezi actiunile. Oricum... sa o luam invers. Sa presupunem ca doresti sa simbolizezi un substantiv, sa zicem pasare. Deseneaza-l.
Paradine desena doua arce unite, cu concavitatile în jos.
-Simbolul cel mai comun, încuviinta Holloway. Tendinta obisnuita este de a simplifica. Mai ales atunci când un copil vede ceva pentru prima data si are putini termeni de comparatie. El încearca sa identifice lucrul cel nou cu ceea ce îi este deja familiar. Ai vazut vreodata cum deseneaza un copil oceanul?
Nu astepta un raspuns, ci continua.
-O serie de unghiuri. Asemanatoare liniei frânte trasate de un seismograf. Când am vazut Pacificul pentru prima oara, aveam vreo trei ani. Îmi amintesc destul de bine. Parea.. ascutit. O câmpie plana, înclinata cu un anumit unghi. Valurile erau triunghiuri regulate, cu vârfurile în sus. De fapt, nu le vedeam stilizate asa, dar mai târziu, amintindu-mi, a trebuit sa gasesc un termen de comparatie familiar. Acesta este singurul mod de a conceptualiza un lucru inedit. Copilul obisnuit încearca sa deseneze triunghiurile acelea regulate, dar coordonarea lui este înca defectuoasa. El obtine o linie de tipul seismogramei.
-Si, ce vrei sa spui cu asta?
-Un copil vede oceanul. Îl stilizeaza. Schiteaza un desen care, în conceptia lui, simbolizeaza oceanul. Mâzgalelile Emmei ar putea fi tot simboluri. Nu vreau sa spun ca în ochii ei lumea arata altfel - poate mai luminoasa, mai clara, mai directa si ceva mai complicata decât o percepe ea. Vreau sa spun ca procesele ei de gândire sunt diferite, ca ea traduce ceea ce vede în simboluri neobisnuite.
-Crezi înca...
-Da. Mintea ei a fost conditionata într-un alt mod. S-ar putea ca ea sa descompuna ceea ce vede în elemente simple, evidente, dând acestor elemente o semnificatie pe care noi n-o putem întelege. Ca si abacul. A vazut logica în el, desi pentru noi era ceva complet aleator.
Paradine se hotarî brusc sa renunte la prânzurile cu Holloway. Tipul era un alarmist. Teoriile lui erau mai fantastice ca oricând si utiliza orice, potrivit sau nu, care le putea sustine. Rosti, oarecum, sardonic:
-Vrei sa spui ca Emma comunica cu Scott într-un limbaj necunoscut?
-În simboluri pentru care ea nu are cuvinte. Sunt convins ca Scott întelege multe din aceste... mâzgaleli. Pentru el, un triunghi isoscel poate reprezenta orice, chiar si un substantiv comun. Cineva care nu stie nimic de chimie sau fizica ar întelege ce înseamna H2O? Si-ar da el seama ca simbolul poate evoca imaginea unui ocean?
Paradine nu raspunse. Îi povesti, însa, lui Holloway despre remarca surprinzatoare a lui Scott în fata vaii privite de pe culme. Dupa o clipa, regreta impulsul, deoarece psihologul se porni iarasi:
-Structura gândirii lui Scott determina un total care nu-l egaleaza pe cel al acestei lumi. Poate ca, în mod inconstient, el asteapta sa vada lumea din care au sosit jucariile acelea.
Paradine nu-l asculta; era satul. Copiii se dezvoltau normal si singurul factor sâcâitor era Holloway însusi. În aceeasi seara, Scott manifesta însa un interes deosebit - abia mai târziu semnificativ - pentru tipari.
Istoria naturala nu putea prezenta nici un rau. Paradine explica rabdator tot ce cunostea despre tipari.
-Dar unde îsi depun icrele? Sau nu le depun?
-Asta continua sa reprezinte un mister. Locul lor de împerechere si nastere este necunoscut. Poate în Marea Sargaselor sau în adâncuri, unde presiunea îi poate ajuta la ejectarea din pântece.
-Curios, rosti Scott, gândindu-se profund.
-Somonii fac cam acelasi lucru. Merg în susul râurilor ca sa-si depuna icrele. Paradine continua cu detalii. Scott era fascinat.
-Dar e bine, taticule. S-au nascut în râu, iar când învata sa înoate, coboara în ocean. Apoi de întorc si depun icrele, nu?
-Exact.
-Numai ca ei nu se întorc, medita Scott. Si-au trimis doar icrele.
-Ar trebui un ovipozitor foarte lung, spuse Paradine si adauga câteva detalii referitoare la oviparitate.
Baiatul nu era pe deplin satisfacut.
-Florile, replica el, îsi trimit semintele la mare distanta.
-Da, dar nu le pot dirija. Nu toate gasesc pamânt fertil.
-Însa ele nu au creier. Taticule, de ce oamenii traiesc aici?
-În Glendale?
-Nu... aici. Peste tot. Cred ca mai sunt si alte locuri.
-Te referi la celelalte planete.
Scott ezita.
-Toate sunt numai... parti ale... locului cel mare. Seamana mult cu râul în care merg somonii. De ce oamenii nu coboara la ocean, atunci când cresc?
Paradine îsi dadu seama ca Scott vorbea figurativ. Simti un fior scurt. Oceanul...?
…………………………………
-Asta este mototol! Haide...
Paradine se ridica repede, încruntându-se. Când iesi din hol, telefonul începu sa târâie. Jane promisese sa sune...
Puse mâna pe receptor si auzi glasul Emmei chicotind agitat. Se încrunta. Ce naiba se întâmpla la etaj?
-Uite! tipa Scott. Asta-i calea!
Cu nervii inexplicabil de încordati, Paradine uita de telefon si urca scarile în goana. Usa camerei lui Scott era deschisa.
Copii dispareau.
Se topeau în fragmente, ca fumul în vânt, sau ca miscarea într-o oglinda deformata. Dispareau, mâna în mâna, într-o directie pe care Paradine n-o putea întelege si , pâna ce clipi, ei nu mai erau.
-Emma! facu el cu gâtlejul uscat. Scotty!
Pe covor se zarea o constructie din hârtii, pietricele, un inel de fier... gunoaie. O structura aleatoare. Un ghemotoc de hârtie zbura spre Paradine.
Îl prinse în mod reflex.
-Copii! Unde sunteti? Nu va ascundeti...
Emma! SCOTTY!
La parter, telefonul îsi opri târâitul ascutit, monoton. Paradine privi ghemotocul de hârtie.
Era o pagina rupta dintr-o carte. Textul era subliniat si adnotat pe margini de mâzgalelile lipsite de sens ale Emmei. O strofa de patru versuri fusese într-atât de subliniata si mâzgalita încât era aproape de necitit, dar Paradine cunostea bine „Peripetiile Alisei în lumea oglinzii". Memoria îi completa versurile.
Stramina si pietrele murcoase
Se învârtesc si pivoteaza-n plasta -
Frazbile toate, si granchioase -
Iar clipele le trec prin poarta vasta.
Este o prostie, se gândi el. A spus-o Coco Cocou din „Alise". O plasta este cercul de iarba din jurul unui ceas solar. Ceas... Timp... Ceva în legatura cu timpul... Cu multa vreme în urma, Scotty îl întrebase ce este o plasta. Simbolism...
„Stramina..."
O formula matematica perfecta, care oferea toate conditiile într-un limbaj simbolic înteles în cele din urma de copii. Gunoaiele de pe podea... Pietrele trebuiau sa fie murdare si lunecoase - vaselina - si plasate într-o anumita pozitie, încât sa se roteasca si balanseze.
Nebunie!
Pentru Emma si Scott nu fusese însa nebunie. Ei gândisera altfel. Folosind logica X. Notele facute de EMMA pe pagina... reprezentau traducerea versurilor lui Carroll în simboluri care puteau fi întelese atât de ea cât si de Scott.
Variabila aleatoare fusese descoperita de copii. Îndeplinisera conditiile ecuatiei spatio - temporale. „Iar clipele te trec prin poarta vasta..."
Paradine emise un scâncet slab, adânc, în fundul gâtlejului. Privi structura lipsita de sens de pe covor. Daca ar fi putut s-o urmeze, asa cum facusera copiii... Dar nu putea... Constructia nu avea nici un înteles. Variabila aleatoare îl depasea. Era conditionat de Euclid.
Chiar daca înnebunea, tot n-ar fi reusit. Ar fi fost tipul gresit de „nebunie".
Creierul i se oprise de-a mai gândi. Faza de oroare uluita avea sa treaca... dupa câteva clipe. Boti hârtia între degete.
-Emma, Scotty, rosti el cu o voce stinsa care nu astepta nici un raspuns.
Lumina soarelui se strecura prin ferestrele deschise,… "



V. si fisierele atasate postarii [sub titlu, deasupra imaginilor] + imaginea din comentariul facut de bdi.

[Bdi]

http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/sf-valentin

[Bdi]

http://www.iwatchstargateatlantis.com/season1/episode14-sanctuary/

[Bdi]

http://www.dedragoste.com/maxime-si-cugetari-despre-iubire-si-priet...

[Bdi]

Iubirea dintre eu(Kris/"viu")-si-tu(Hari/"moarta-iluzie")-Una(Viata):

Paralela Kris / Hari ("Solaris")

[Filmul "Solaris" (Tarkovsky):

http://altmarius.ning.com/forum/topics/solaris-1972  ]

cu:

Corson / Antonella (din "Seniorii razboiului" de Gerard Klein)

http://www.scribd.com/doc/52684115/Klein-Gerard-Seniorii-razboiului

si

Robb / Lya (din "Un cantec pentru Lya" de George R. R. Martin; v. mai sus)

 

[Bdi]

Un mod / unghi de a intelege-privi este "co-generarea realitatii", care se petrece cu fiecare in parte dintre noi si cu noi toti impreuna. Fiecare il co-genereaza pe "celalalt" si pe sine-insusi si lumea "din jur" / "exterioara" si "interioara".

 

V. si cartea "Eu si tu" de Martin Buber:

http://www.cartidownload.ro/Diverse/10922/Martin_Buber_Eu_Si_Tu

http://www.jen.ro/evrei_faimosi_files_20.html

http://groups.google.com/group/romanothan/browse_thread/thread/67b7...

[Bdi]

„În viaţa de dincolo [care e si acum, aici, "dincoace"] oamenii se vor cunoaşte după dragoste; cei ce s-au iubit după Dumnezeu vor fi aproape unii de alţii şi aproape şi de Dumnezeu.” („Scrisori şi îndrumări de la Părintele Arsenie” [Boca])

[Bdi]

Poezie mistica sufi / Rumi:

 

To Love is to be God.

Never will a Lover's chest

feel any sorrow.

Never will a Lover's robe

be touched by mortals.

Never will a Lover's body

be found buried in the earth.

To Love is to be God.

 

A iubi inseamna a fi Dumnezeu

Niciodata pieptul unui Indragostit

nu va simti durere

Niciodata roba Indragostitului

nu va fi atinsa de muritori.

Niciodata corpul Indragostitului

nu va fi gasit ingropat in pamint.

A iubi inseamna fi Dumnezeu.

[Bdi]

http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/sf-maria-magdalena-22-iuli...

 

[Bdi]

[Bdi]

http://cybershamans.blogspot.com/2008/10/despre-iubire-si-alte-arom...