De treizeci de ani tot vorbim despre libertate, și nu știu câți dintre noi se simt cu adevărat liberi în inima lor.
Unii au înțeles că a fi liber înseamnă să faci tot ceea ce vrei, chiar dacă acest lucru înseamnă să calci în picioare legile statului și normele morale.
Alții au confundat libertatea cu dreptul de a avea liber la mâncare și băutură, la distracție cât încape, la a cumpăra tot ceea ce pică în mână, la a exprima tot ce-ți trece prin cap și la adresa oricui.
Mai sunt și cei care au gustat din libertate, ca posibilitate de a călători în afara granițelor țării, de a lua contact cu alte culturi și civilizații...
Câți mai sunt cei care au descoperit că libertatea este, în primul rând, darul lui Dumnezeu, și apoi un drept al oricărui om, garantat prin Constituție?
Întrebarea vine de la sine: în ce măsură am fost „liberi” în vremea dictaturii comuniste și în ce măsură suntem „robi” în democrația tuturor posibilităților?
S-a tot vorbit despre libertatea conștiinței, despre libertatea de exprimare, de mișcare... Problema adevărată este a sensului libertății noastre, adică încotro ne îndreptăm, grație dreptului de a alege calea pe care vrem s-o urmăm.
Experiența vieții vorbește de la sine, și au fost atâția condamnați la închisoare în perioada comunistă, care au mărturisit simplu: când ești cu Hristos, chiar și întemnițat dacă ai fi, simți că ești liber.
Părintele Arsenie Papacioc chiar exprima, cu regret, ceea ce nouă ni se pare o absurditate, că s-ar fi întors în temniță, pentru că acolo prezența Mântuitorului Iisus covârșea prin Iubirea Lui, toate lipsurile, neputințele, „tenebrele” care se ascund în noi și ies la suprafață într-un mod înfricoșător.
Astăzi trăim o altă formă de „sclavie”, cea a opulenței, a răului frumos ambalat, care atrage hipnotic pe toți, un rău care nu mai dă cu bâta la tălpi, ci ne ispitește prin multitudinea de oferte multicolore, sclipind peste tot.
Aici se încadrează și așa-zisul „spirit” al Crăciunului, despre care ni se spune că trebuie să-l întreținem pentru a nu-l pierde. Un Crăciun comercial, „condimentat” cu moși și crăciunițe „apetisante”, din care lipsește tocmai „personajul principal”, Domnul nostru Iisus Hristos, care se naște pentru mântuirea noastră, fără de care Sfânta Sărbătoare a Crăciunului nu are nici un rost.
Sunt atâția care ne făgăduiesc azi libertatea, ei înşişi fiind „robii stricăciunii”, pentru că „ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” (II Petru 2, 19).
Unde nu este Duhul Domnului, acolo nu este libertate (cf. II Corinteni 3, 17), ci robie, chiar dacă masa ar fi îmbelșugată și comesenii plini de veselie.
Pentru că libertatea este starea noastră interioară ca prezență a lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Vă imaginați cum ar fi să mergi la o zi onomastică, unde nu e de față persoana sărbătorită? Doar ca să manânci și să bei...
Păcatele și patimile îl alungă pe Hristos din noi și ne aservesc acestei lumi amăgitoare. Ele sunt cele care nasc în suflet o mare durere.
De aici suferința multora în vremea sărbătorilor de iarnă, acel sentiment de singurătate care îi determină pe mulți să-și înece amarul în băutură.
Și tot din lipsa lui Hristos în inimă vine și revolta, și violența, ca încercare de a scăpa de durerea din interior, care nu rezolvă însă nimic, din contră aduc alte necazuri, uneori mult mai mari.
A ieși din „starea de robie interioară” e cu totul altceva, e lupta duhovnicească de a ne elibera din „jugul” păcatelor și al patimilor.
Acest război începe cu dorința sinceră de a afla un povățuitor pe calea mântuirii, adică de a găsi un Părinte Duhovnicesc.
Asta înseamnă a ne lua destinul în propriile mâini, adică de a „înrădăcina” libertatea noastră în Dumnezeu și de a deveni liberi de toate lucrurile care ne înrobesc, care ne posedă și ne fac „sclavi” ai lumii în care trăim.
Și totuși, mulți oameni preferă să rămână robi, oricât ar fi de „dureros, umilitor şi istovitor”, pentru că e o „formă de siguranţă”, în care nu riști nimic, o formă de lașitate pentru că accepți să fii și să te comporți ca și ceilalți, tocmai pentru a nu avea probleme, pentru a te bucura de unele favoruri ori pentru a te minți că ești „fericit”.
De ce? Pentru că a deveni o persoană liberă implică o „stare de nesiguranţă”, adică starea când ai rămas doar tu și Dumnezeu, când ai curajul să mergi împotriva „curentului” acestei lumi. În fond este curajul de a fi tu însuți, nu ceea ce vor alții să fii.
Asta înseamnă să te eliberezi din robia eu-lui fals, ceea ce implică lupta cu „duşmanii lăuntrici”, adică cu vechile obişnuinţe și „nevoi de siguranţă”: sănătate, bani, confort...
Când pornești pe drumul duhovnicesc, în față se întinde doar „pustia”. Ţara Făgăduinţei e cu mult înainte, şi atunci trebuie să accepți riscurile călătoriei (Mitropolitul Antonie de Suroj).
Altă cale nu este! Dacă nu ne eliberăm de fricile și de minciunile noastre, de resentimente, de invidie, de tristețe, de orgoliu, de prostie..., dacă nu ne străduim să iertăm și să iubim, nu avem cum să-L întâmpinăm pe Hristos cu inima deschisă.
Și atunci ratăm Nașterea Domnului în inimile noastre, și astfel uităm ceea ce înseamnă să ne simțim cu adevărat liberi și să ne bucurăm împreună cu bucurie sfântă...
Sorin Lungu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius