Vincent Leroy, Boreal Hallo, MNAC, 2015
Textul de mai jos a fost trimis pe data de 7 ianuarie 2016 fostului ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu, în speranţa că îi va fi de folos într-o agendă de lucru în care artele vizuale contemporane şi cultura muzeală s-ar fi bucurat de atenţia pe care o merită. Nu am avut nici o reacţie, oficială sau neoficială, din partea domniei sale pînă la încheierea mandatului. Retrospectiv, lipsa de reacţie nu surprinde, dacă ne gîndim că nici un proiect de artă contemporană nu s-a aflat pe lista de priorităţi a ministerului sau că ministerul a refuzat, în aceeaşi perioadă, un sprijin financiar (de altfel, modest), solicitat pentru începerea unor lucrări urgente la Sala Dalles, acest centru simbolic al artelor vizuale din România, care îşi aşteaptă în continuare reintroducerea în circuitul cultural. Atitudinea este totuşi uimitoare, dacă ne gîndim că electoratul care a dat legitimitate schimbărilor din ultimii doi ani este publicul evenimentelor de cultură vizuală contemporană, publicul vernisajelor de la MNAC, de la nopţile şi weekendurile galeriilor, de la spectacolele super-vizuale ale Centrului Naţional al Dansului şi ale teatrelor alternative. Pentru cineva care s-a promovat ca „ministru al străzii“, dl. Alexandrescu a dovedit astfel, prea puţină sensibilitate la ceea ce „strada“ vrea cu adevărat. Am decis să fac public acest document într-o versiune abreviată, în ideea că el oferă o privire sintetică asupra stării de fapt a culturii vizuale de la noi. Scris dintr-o perspectivă instituţională, textul poate fi un punct de pornire pentru o dezbatere inclusivă, care să-i pună în dialog pe toţi cei implicaţi în cultura din România, indiferent dacă în sectorul de stat sau în cel nonguvernamental. O astfel de dezbatere e imperios necesară, mai ales după ruptura introdusă artificial între acestea de către fostul ministru.
Reflecţiile de mai jos nu sînt rezultatul unei încrederi oarbe în forţa mesianică a unui guvern anume de a salva cultura din România, nici nu privesc Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC, Bucureşti) ca pe cheia de boltă a acestei salvări şi nici nu ignoră eforturilor de pînă acum. Ele sînt însă stimulate de o atmosferă de transparentizare progresivă a discursului public şi sînt motivate de contactul zilnic cu problemele unei instituţii de cultură de primă mărime, atît ca însemnătate în structura culturală naţională, cît şi ca poziţie în ierarhia bugetară a Ministerului Culturii. Din această perspectivă, pot să afirm că, de mai multă vreme, cultura din România suferă de afecţiuni cronice, fără a căror remediere nu va fi posibilă conectarea sa la valorile secolului 21. Am să încerc introducerea acestor „afecţiuni“ pe rînd, într-o ordine care ţine nu atît de urgenţă, cît de nivelul de generalitate.
- Ignorarea economică. Producţia şi diseminarea culturii în România sînt activităţi marginalizate în contextul unei obsesive preocupări pentru dezvoltarea economică (sau, după caz – pentru „salvarea“ economiei). Se porneşte, astfel, cu un handicap de informaţie, prin ignorarea constatărilor deja generalizate la nivel internaţional, conform cărora un climat cultural sănătos şi robust nu este doar rezultatul, ci şi motorul unei solide dezvoltări economice. Exemplul oraşelor de tip Amsterdam, al regiunilor de tip Rheingebiet etc. sînt de acum cazuri de studiu asupra efectelor benefice pe care politicile culturale inteligente le au asupra creşterii economice.
Posibil remediu: Considerînd că argumentul economic este/ar trebui să fie la ora actuală cel mai uşor de înţeles de către toţi potenţialii actori la nivel decizional, probabil că elaborarea/diseminarea/dezbaterea unor studii de către specialişti în domeniu şi promovarea lor în zona legislatorilor, a clasei politice, în genere, ar putea fi un început. Aceste studii ar trebui să aibă un caracter pragmatic, aplicat la cazuri concrete, şi să evite dezbaterile sterile şi vehicularea de generalităţi neancorate în concretul producerii actului de cultură. Angrenarea unor echipe mixte de experţi din România şi din afară ar fi de dorit.
- Ignorarea de sine. Politicile culturale ale ultimei perioade denotă opacitate faţă de calitatea actului cultural produs în Romania. Valoarea de piaţă a producţiei culturale poate fi folosită ca un argument inconturnabil, drept care vom porni discuţia calităţii tot de la factorul economic. În contextul internaţionalizării rapide a jocului reputaţiilor artistice, o serie de creatori români din generaţiile mature şi/sau tinere (Geta Brătescu, Ion Grigorescu, Nicolae Brudaşcu, Ana Lupaş, Ştefan Bertalan; respectiv Adrian Ghenie, Ciprian Mureşan, Victor Man, Dan Perjovschi) au fost absorbiţi de piaţa de artă şi de sistemul muzeal internaţionale, atingînd în ultimii ani cote importante. În paralel, instituţiile culturale din România, în speţă MNAC, au fost sistematic blocate de la posibilitatea achiziţionării unor lucrări de artă contemporană, prin refuzul acordării de fonduri. În acest context, un patrimoniu important a părăsit România pentru a intra în stocul unor galerii private sau – caz mai fericit – în colecţiile unor muzee de prestigiu (Musée d’Art Moderne – Centre „Georges Pompidou“, Tate Modern, Muzeul de Artă Contemporană Lodz etc.). Această ignorare a propriilor valori are consecinţe ironice: MNAC şi publicul din România vor trebui, în viitor, să solicite unor instanţe externe, şi în condiţii economice oneroase, dreptul de a include – sporadic, prin expoziţii temporare – lucrări ale unor artişti locali în viaţa culturală a României.
Posibil remediu: Crearea de urgenţă, din fonduri ale guvernului, din surse oferite de Loteria Română şi/sau din impozitarea jocurilor de noroc, a unui Fond Naţional pentru Arta Contemporană. Distribuit printr-o comisie formată din experţi naţionali şi internaţionali ai domeniului, sub coordonarea ştiinţifică a MNAC, acest Fond ar permite achiziţionarea ritmică a unui stoc de artă de valoare incontestabilă, care ar intra în patrimoniul Statului, administrat de către MNAC prin colecţiile sale. Această procedură, odată cu dobîndirea unei dimensiuni de continuitate, va stimula creşterea producţiei de artă autohtone şi va crea un model pentru un plus de implicare a sectorului privat în finanţarea de achiziţii culturale.
- Ignorarea Casei. O tară psihanalitică a Statului este, la ora actuală, ignorarea propriului patrimoniu imobiliar. Ne-am obişnuit deja, fără să ne resemnăm, cu faptul că monumente istorice din teritoriu sînt în criză, în contextul unei disconexii între ideea de identitate şi cea de apartenenţă la un trecut manifest prin arhitectură. Refacerea legăturii dintre factorii de decizie şi vestigiile unui trecut obscur este un pariu dificil.
E, însă, mult mai directă şi mai uşor de eficientizat relaţia cu patrimoniul imobiliar din proximitatea istorică şi teritorială. Rămîne, de aceea, mai greu de apărat lipsa de interes a Statului pentru restaurarea şi repunerea în circulaţie a unor valori imobiliare urbane moderne aflate în directa sa posesie. Rezumîndu-ne cu exemplele la cele trei sedii ale MNAC, se poate demonstra că lăsarea în ruină a Sălii Dalles – această bijuterie a arhitecturii culturale interbelice – aduce anual Statului importante pierderi, nu numai de imagine, ci şi de venituri din turism cultural. În condiţiile degradării sociale şi imobiliare a Căii Moşilor în zona sa istorică, sediul MNAC din Calea Moşilor 62-70 (MNAC 21), ar putea juca un rol activ de revitalizare urbană, cu mijloacele proprii instituţiei. Însă acest lucru nu este posibil fără o serioasă injecţie financiară în reabilitarea clădirii datînd din 1936. În sfîrşit, activitatea sediului din Palatul Parlamentului este subminată de serioase probleme de accesibilitate: Parlamentul refuză sistematic propunerile de creare a unei căi de acces prin Parcul Izvor, ca şi accesul cu automobilele prin Calea 13 Septembrie, iar căile de acces aflate în administrarea Parlamentului degradează (fizic) continuu etc.
Posibile remedii: Deblocarea unor fonduri de investiţii la nivelul Ministerului Culturii, unilateral sau în combinaţie cu fonduri de la Ministerul Dezvoltării şi/sau fonduri speciale la dispoziţia prim-ministrului, pentru începerea lucrărilor la sediile MNAC Dalles şi MNAC 21. Stabilirea unui protocol de colaborare inter-instituţional între Ministerul Culturii şi Parlamentul României, prin care MNAC să îşi poată exercita nestingherit misiunea de instituţie publică a Statului. Stabilirea unui protocol între Ministerul Culturii şi Primăria Capitalei, referitor la buna gestiune a patrimoniului imobiliar, la amenajarea axei istorice Nord – Sud (bd. Magheru/Lascăr Catargiu), a zonei Parcul Izvor – Calea 13 Septembrie, dar şi a altor zone care cuprind clădiri de interes cultural major aflate în proprietatea Statului.
- Ignorarea camerei din faţă. Valorile sigure ale gospodăriei ţărăneşti simbolice sînt depuse nu în pod sau în beci, ci în camera din faţă. Acolo, poziţia lor de tezaur şi accesibilitatea lor rituală sînt garantate. În gospodăria muzeală din România a devenit un subiect stînjenitor şi, de multe ori, trecut sub tăcere faptul că patrimoniul naţional mobil este supus unei aproximări de gestiune, unei neglijenţe în expunere şi în depozitare, unui tratament care denotă ignoranţă, dacă nu şi nepăsare. MNAC nu face excepţie de la această încadrare şi – deşi este o instituţie tînără – a moştenit prin preluarea de patrimoniu bolile cronice ale unor instituţii mai vechi. Le vom enumera aici pe cele mai grave:
- Lucrările aflate în gestiunea MNAC provin din diferite surse. O parte au aparţinut Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES), altele provin din fondurile de artă contemporană ale Muzeului Naţional de Artă al României (MNAR) şi, în sfîrşit, o parte provin din achiziţii realizate între 2004 şi 2008. Un procent al acestui patrimoniu a fost acordat cu titlul de împrumut unor instituţii ale Statului, în principal Ministerului Afacerilor Externe (MAE). Aceste împrumuturi, multe realizate cu zeci de ani în urmă, au pus gestiunea muzeului în stare de criză, deoarece partenerii (în special ambasade, consulate etc.) şi-au schimbat de cîteva ori personalul şi, la ora actuală, nu se mai găsesc angajaţi responsabili pentru gestionarea unor lucrări, care sînt date ca inexistente.
Posibile remedii: Încheierea unor protocoale între Ministerul Culturii şi ministerele de resort ale instituţiilor aflate în debit (cu prioritate MAE), prin care acestea să preia pasivul de inventar şi în acest fel să degreveze MNAC, respectiv Ministerul Culturii de nişte datorii care nu au fost practic generate, ci doar administrate de către primul în numele celui de-al doilea.
- Starea de conservare a lucrărilor din gestiunea MNAC este îngrijorătoare. Depozitarea în spaţii neadecvate, cu mobilier improvizat, mutările succesive datorate unui nivel ridicat de nomadism instituţional, tehnicile practicate de către artiştii contemporani în realizarea lucrărilor proprii, toate acestea au contribuit la starea de degradare manifestă a unui număr important de lucrări. Consecinţele previzibile sînt două – degradarea morală şi materială a proprietăţii publice, precum şi imposibilitatea MNAC de a lucra la vedere, prin expoziţii, cu propriul patrimoniu. Un capitol sensibil este preluarea fără discernămînt, sub presiuni ierarhice, a unui lot de lucrări cu caracter politic, în special machete de proiecte monumentale dedicate Partidului Comunist şi liderilor săi, lucrări care, fiind realizate din materiale perisabile, sînt degradate pînă la descompunere fizică.
Posibile remedii: Pe termen scurt, MNAC are nevoie de o recalculare a bugetului său operaţional, pentru a putea angaja de urgenţă lucrări de reproiectare şi reamenajare a depozitelor, precum şi de iniţiere a unoroperaţiuni minime de conservare şi stabilizare.
Pe termen mediu, MNAC are nevoie de sprijin financiar, legal şi logistic pentru a iniţia, în colaborare cu instituţii de învăţământ superior şi cu alte instituţii muzeale, un program naţional de dezvoltare a expertizei de restaurare a artei contemporane. Mai mult, la nivel guvernamental, crearea unui Institut Naţional de Restaurare, care să preia operaţiunile de restaurare a patrimoniului de artă pre-modernă, modernă şi contemporană, ar fi o soluţie pe termen lung, justificată de intensificarea circulaţiei obiectelor artistice în spaţiul public, precum şi de îndelunga perioadă de neglijenţă la care a fost supus patrimoniul deja constituit.
MNAC are, de asemenea, nevoie de sprijin legislativ şi de expertiză pentru casarea sau, după caz, trecerea în inventarul altor instituţii ale statului a lucrărilor degradate dincolo de posibilitatea recuperării fizice.
- Patrimoniul mobil este grav subevaluat la nivelul întregului sistem muzeal, iar MNAC nu face excepţie de la această situaţie. Într-o piaţă de artă extrem de dinamică, lucrările aflate în gestiunea MNAC au atribuite valori contabile pur simbolice. Reevaluarea acestui patrimoniu este desigur un pas important către normalizare. Dar, avînd în vedere volumul mare de muncă, lipsa experţilor acreditaţi, precum şi lunga listă de priorităţi care stă în faţa instituţiilor muzeale, această operaţiune nu este de primă urgenţă, şi realizarea ei ar trebui făcută etapizat, pe măsură ce lucrări din gestiunea MNAC (sau a oricărui alt muzeu din reţea) circulă în afara instituţiei.
Posibile remedii: Este necesar un demers la nivel legislativ care să creeze un cadru realist, fără presiuni inutile asupra instituţiilor în ceea ce priveşte termenele de realizare a reevaluării patrimoniului mobil.
- Ignorarea omului. Toate suferinţele culturii muzeale şi toate eforturile necesare pentru remedierea acestora cad în responsabilitatea personalului angajat. Or, avînd în vedere volumul mare de muncă şi de răspundere, este flagrant nivelul de remunerare salarială la nivelul întregului sistem, începînd cu ordonatorul principal de credite – Ministerul Culturii însuşi. Acest aspect are consecinţe directe în nivelul scăzut al interesului pentru construirea unei cariere profesionale în reţeaua muzeală. Este, de acum, notoriu faptul că muzeele sînt depopulate prin îmbătrînire: pe măsură ce personalul activ încă din anii ’80 ai secolului trecut se pensionează, el nu mai este înlocuit decît timid de generaţii mai tinere. Fără o modificare pozitivă a sistemului de salarizare, cultura din România va fi servită doar de persoane care, dintr-un motiv sau altul, nu sînt destul de competitive şi de competente pentru a lucra acolo unde munca este onorată (şi) financiar.
Posibile remedii: Creşterea nivelului salarial la toate categoriile de personal, re-introducerea beneficiilor, aprimelor de performanţă etc. Trecerea MNAC în categoria instituţiilor de rang naţional, cu menţinerea atributului de importanţă naţională. Creşterea, în cazul aceluiaşi, a statului de funcţii pe sectoarele de specialitate, cu încadrare salarială pe măsura pregătirii.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius