Despre cenzurarea operei compozitorului Şostakovici (II)

[asimetria]

Despre cenzurarea operei compozitorului Şostakovici (II) Pavel Reifman s-a născut la 29 ianuarie 1923 în oraşul ucrainean Uman. Şi-a întrerupt studiile filologice la Leningrad din cauza războiului, plecând pe front. Termină cu brio facultatea de Litere în 1949, dar, din cauza campaniei antisemite staliniste, nu va putea rămâne la Leningrad. A lucrat la Pskov, apoi, din 1953, la Institutul din Tartu, unde şi-a început cariera şi Iuri Lotman. în pofida obstacolelor, şi-a susţinut doctoratul la Leningrad. A publicat cărţi şi articole despre istoria literaturii şi jurnalisticii ruseşti. în 1993 este numit profesor emerit la Universitatea din Tartu. Cartea electronică „Din istoria cenzurii ruseşti, sovietice şi postsovietice” este un curs universitar ţinut masteranzilor şi doctoranzilor filologi din Tartu în perioada anilor 2001-2003. Stilul este pe alocuri eliptic, cu fraze nominative, cu citate abundente pe care profesorul le comenta publicului studios. Cartea poate fi citită pe siturile "http://reifman.ru/" ;  "http://www.gumer.info/bibliotek_Buks/History/reifm/19.php".  Cu asentimentul autorului, am selectat şi am tradus două fragmente care se referă la soarta compozitoului Dmitri Şostakovici. Am selectat primul fragment din „Capitolul IV. Bunăvoinţa apăsătoare (poetul şi împăratul). Partea II” şi fragmentul al doilea din „Capitolul VI. Cântece despre libertatea cuvântului. Partea II”. în prima parte a traducerii noastre, reifman face referiri şi citează din cartea lui S.M.Volkov „Şostakovici şi Stalin : artistul şi ţarul”, apărută la Moscova, 2004.  Prezentare și traducere de Liliana Corobca  Pavel Reifman Şostakovici (II) Prezentare și traducere de Liliana Corobca Am selectat şi am tradus două fragmente care se referă la soarta compozitoului Dmitri Şostakovici. Am selectat primul fragment din „Capitolul IV. Bunăvoinţa apăsătoare (poetul şi împăratul). Partea II” şi fragmentul al doilea din „Capitolul VI. Cântece despre libertatea cuvântului. Partea II”. în prima parte a traducerii noastre, Reifman face referiri şi citează din cartea lui S.M.Volkov „Şostakovici şi Stalin : artistul şi ţarul”, apărută la Moscova, 2004.  L. C.

2. Capitolul VI. Cântece despre libertatea cuvântului. Partea II.


O perioadă de timp n-au apărut  niciun fel de indicaţii ideologice, dar la sfârşitul anilor ’40, s-a impus un nou val, de data asta despre muzică. Şi în centru a fost iar Şostakovici, deşi nu doar el singur. Până la asta soarta lui, după persecuţiile din anii ’30, s-a aranjat parcă destul de bine. Mai mult chiar, Stalin i-a acordat toate favorurile.  în mai 1946, compozitoul a primit un apel telefon de la Beria care i-a comunicat că, la ordinul lui Stalin, i se oferă un apartament mare în Moscova, o vilă de iarnă, un automobil şi 60 de mii de ruble. Şostakovici a vrut să refuze, mai ales banii. Beria i-a amintit sever: păi, este darul conducătorului (Volk. 508). Darul conducătorului nu poate fi respins. Cu toate astea, când s-a vorbit despre muzică, personajul principal al noilor persecuţii a ajuns din nou Şostakovici (Volk. 508). Ţinta atacului este mascată. După titlu, decretul emis se referă la Muradeli. De fapt, loveşte în primul rând în Şostakovici, La 2 ferbruarie 1948, Jdanov i-a trimis lui Stalin un proiect: Decretul despre muzică. Au fost incluse aici şi textele prezentărilor introductive, ale participărilor la dezbateri, informări succinte despre consfătuirile CC. Totul este gândit până în detalii, prevăzut şi planificat. Jdanov aduce la cunoştinţă câte articole trebuie scrise pe tema asta, cuvântările căror oameni de cultură vor fi publicate în „Pravda” şi cât spaţiu revine fiecăruia. Totul i se raportează lui Stalin. Pe 10 februarie 1948 a apărut decretul CC despre.... muzică, „Despre opera Marea prietenie de V. Muradeli”. Pe 11 februarie este publicat în „Pravda”. Acolo opera lui Muradeli este numită o creaţie antiliterară, vicioasă atât din punct de vedere muzical, cât şi al conţinutului. Opera nu este, într-adevăr, o capodoperă.  Compusă împreună cu G. Mdivani la comanda Comitetului pentru artă pentru aniversarea a 30 de la revoluţia din Octombrie. Scopul propus: de a crea, pe baza materialelor din Caucaz, o operă jubuliară, proslăvind prietenia popoarelor URSS. S-au investit mijloace mari. Conducerea era sigură că opera va primi premiul Stalin. în 1947, mai mult de 20 de teatre se pregăteau să o joace, inclusiv Teatrul mare. Premieră festivă la care a asistat Stalin şi  a plecat furios după actul întâi. Nimeni nu mai înţelegea nimic. Diverse presupuneri despre motivul furiei: conform unei versiuni, Muradeli a scris o nouă melodie pentru un dans lezghin (caucazian), deosebit de cea tradiţională, folclorică, atât de îndrăgită de Stalin; conform altei versiuni – conducătorului nu-i plăcea, în general, muzica lui Muradeli. Existau şi alte variante, dar nimeni nu ştia nimic sigur. Probabil, motivul indignării a fost concepţia ideologică a operei, au fost considerate forţe progresive nu acele popoare caucaziene care trebuia. în decret se spune: „Fabula operei este faslă din punct de vedere istoric şi artistic, când pretinde să reprezinte lupta pentru instaurarea puterii sovietice şi a prieteniei popoarelor în Caucazul de Nord din anii 1918-1920. Se creează în operă o imagine neadevărată, chipurile, anumite popoare caucaziene, precum georgienii şi osetinii, s-ar fi aflat în acel moment în conflict cu poporul rus, ceea ce este un fals istoric, pentru că în calea instaurării prieteniei poparelor din acea perioadă în caucazul de Nord stăteau inguşii şi cecenii.” (Grom. 396). Să amintim că repulsia lui Stalin faţă de inguşi şi ceceni s-a reflectat asupra destinului lor în timpul războiului (au fost deportaţi).

încă o împrejurare putea cauza supărarea lui Stalin – proslăvirea în operă a lui Sergo Ordjonichidze, a rolului lui în lupta pentru puterea sovietică din Caucaz. Ordjonichidze, unul din cei mai apropiaţi prieteni şi ortac al lui Stalin din trecut, l-a trădat pe Stalin conform părerii acestuia şi a fost adus în pragul sinuciderii în anul 1937 (unii consideră că Ordjonichidze a fost pur şi simplu ucis – PR). Oficial nu a fost considerat duşman al poporului, n-a fost exclus din listele conducătorilor, figurează în dicţionare şi enciclopedii, dar, de obicei, cauza morţii nu este indicată. Relaţiile lui cu Stalin erau cunoscute multora. Stalin, nu o dată, a dat de înţeles că nu-l suportă. Atingând tema aceasta, autorii operei au dat greş. Pentru toate cele enumerate, Muraveli a fost considerat formalist, având atitudini antipopulare, domenii în care nu avea nicio vină. (rămâne de văzut dacă în primul act după care a plecat Stalin apăruseră acea melodie lezghină, Ordjonichidze ş.a.)

încă o versiune despre istoria decretului privind această operă: în timpul spectacolului, Stalin s-a întunecat şi a ieşit din sală fără a da explicaţii. Nimeni nu îndrăznea să întrebe; tovarăşii fideli şi linguşitori au găsit în muzica lui Muradeli defecte şi au compus decretul despre opera „Marea prietenie”, care era studiat ca directivă şi cercurile muzicale şi nu numai. Iar Stalin a ieşit atunci când „pe scenă a apărut umbra lui Banco”. Asta-i deja din Shakespeare. Banco e unul din conducătorii ucişi de Macbeth, fost prieten apropiat. Expresia „Umbra lui Banco” a ajuns să aibă o semnificaţie comună, generală a conştiinţei necurate (în interpretarea lui Pomeranţ, apoi a lui Gromov).
Dacă autorii decretului despre muzică s-ar fi oprit la Muradeli, nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Dar principala jetfă nu era deloc el. în cartea lui Volkov se spune că decretul a fost pregătit dinainte. Funcţionarii de partid i-au trimis lui Jdanov un memoriu despre interzicerea „Marii prietenii”. Unul dintre ideologii sovietici de seamă din acea vreme, D. Şepilov (nu atât de ignorant, putea să cânte, de pildă, de la început până la sfârşit „Dama de pică”), a  trimis un alt memoriu „Despre defectele privind dezvoltarea muzicii sovietice”, unde era vorba tot despre Muradeli, dar reproşurile esenţiale îl vizau pe Şostakovici (simfonia a opta şi a noua) şi pe Prokofiev (opera „Război şi pace”). Mai înainte de asta, Stalin l-a întrebat pe Şepilov: de ce nu avem operă sovietică? „trebuie să ne ocupăm de asta”, a adăugat el (Volk. 487). Şi s-a ocupat. în memorandumul lui Şepilov se constata că Şostakovici şi Prokofiev „recurg în mod conştient la o muzică intenţionat complicată, cu forme abstracte şi fără text, care îşi permite a fi „liberă” de chipul concret al realităţii sovietice” (Volk. 489); Şepilov scria şi despre faptul că opera a ocupat mereu o poziţie principală, dar Prokofiev şi Şostakovici se comportă ca nişte evazionişti, ba chiar  de-a dreptul ca nişte dăunători. Pe 5 ianuarie ’48, Stalin, însoţit de tovarăşii săi, a ascultat opera lui Muradeli în cadrul unei audiţii închise la Teatrul mare şi a făcut-o praf. Iar după asta a apărut decretul.
în decret, pe lângă Muradeli, erau criticaţi cei mai buni, cei mai talentaţi compozitori sovietici. Se arăta că în creaţiile lor  „în mod deosebit de evident sunt expuse denaturările formaliste, tendinţele antidemocratice din muzică, străine poporului sovietic şi gusturilor lui artistice. Semnele caracteristice ale acestei muzici sunt negarea principiilor de bază ale muzicii clasice, propagarea atoniei, disonanţei şi discordanţei... Refuzul unor importante baze muzicale ale creaţiei, precum melodia, atracţia pentru haos şi combinaţii neuropatologice transformă muzica într-o cacafonie, într-o adunătură de sunete haotice. Această muzică se închină prea mult muzicii moderniste din America şi Europa, care reflectă marasmul culturii burgheze, negând total arta, aflată în impas.” (Grom. 397).
în document figurează lista compozitorilor având „tendinţe formaliste şi antinaţionale”. Nu după alfabet, ci conform rolului şi importanţei, într-o anumită succesiune : D. Şostakovici, S. Prokofiev, A. Haciaturian, V. Şebalin, G. Popov, N. Miaskovski. Anume în această ordine. Pentru „propovăduirea printre activiştii culturii muzicale sovietice a tendinţelor străine aceasteia, care duc la impas în dezvoltarea muzicii, la lichidarea artei muzicale” (Volk. 520).  Compozitorii au fost învinuiţi de faptul că, „alergând după noutatea prost înţeleasă, s-au rupt în muzica lor de cerinţele şi gustul artistic al poporului sovietic, s-au închis într-un cerc îngust al specialiştilor şi gurmanzilor muzicali, au coborât rolul social al muzicii şi au diminuat semnificaţia ei, limitând-o la satisfacţiile gusturilor dubioase ale individualiştilor estetizanţi” (Grom. 397).
Mai era vorba în acel decret şi despre „teoria putrefacţiei” explicând neînţelegerea poporului faţă de muzica multor compozitori sovietici prin faptul că ascultătorul de rând, poporul, „n-a crescut” până la înţelegerea lor; de asta, chipurile, nu trebuie să ne intimidăm, el va înţelege o astfel de muzică după câteva veacuri. O aspră condamnare a criticii muzicale care laudă asemenea compozitori, a Comitetului pentru artă, a comitetului organizatoric al Uniunii Compozitorilor sovietici. Şi concluzia: „A se condamna  orientarea formalistă din muzica sovietică ca fiind antinaţională şi ducând, de fapt, la lichidarea muzicii” (Grom 398). 
E amintit cazul legat de  opera lui Şostakovici „Caterina Izmailova”, articolul despre aceasta era deja o mărturie a faptului că depravarea formalistă din muzică era condamnată de mult de partid, iar compozitorii şi, în primul rând, Şostakovici au neglijat radical critica de partid. 

Pe data de 11 februarie, Şostakovici primeşte un apel telefonic de la secretarul lui Stalin, A. Poskriobâşev, care-i spune că lui îi este ordonat să-i citească personal lui Şostakovici decretul CC  (Volk. 521). Pe 11, 12 şi 13 ianuarie 1948, a avut loc o consfătuire generală în cadrul CC. La ea au fost invitaţi peste 70 de muzicieni şi compozitori importanţi, inclusiv Şostakovici cu Prokofiev. Era acolo, desigur, şi Muradeli, şi T. Hrennikov , în vârstă de 34 de ani, la început de carieră (opera lui „în furtună” unde pentru prima dată într-un astfel de gen muzical a fost reprezentat Lenin, a primit premiul Stalin). 

S-a păstrat stenograma adunării: participanţii ştiu că Stalin e supărat, dar nu înţeleg motivul (491 şi mai departe). Trei oameni se orientează clar în situaţia dată: Jdanov; Şepilov şi... Muradeli. Adunarea a fost deschisă de Jdanov, instruit de Stalin (se vede din carnetul de însemnări al lui Jdanov de la începutul anilor ’48. Acolo vom găsi  fraza: „A se aminti de «Lady Macbeth din Mţensk») (Volk. 496). Jdanov a început discuţia despre Muradeli, despre cusururile operei acestuia, adăugând că ele „sunt foarte asemănătoare cu  neajunsurile din  opera «Lady Macbeth din Mţensk» a tovarăşului Şostakovici,  care au fost condamnate la vremea lor” (Volk. 496). Tuturor le era clar că nu era nici cea mai mică asemănare între Şostakovici şi Muradeli. Şi Jdanov ştia asta (pricepea câte ceva în muzică; se spunea că uneori cânta acceptabil la pian). Dar trebuia scos la lumină vechiul concept şi Jdanov citeşte bucăţi uriaşe din articolul „Haos în loc de muzică”. El sugerează că articolul e scris de Stalin: „acest articol e alcătuit la indicaţia CC şi exprimă părerea CC.” „Haos în loc de muzică” devine iarăşi pretext principal pentru noi acţiuni: „acum e clar: condamnarea orientării de atunci din muzică trăieşte şi nu doar că trăieşte, dar primează în muzica sovietică” (497).

Pe urmă i s-a oferit cuvântul lui Muradeli. Acesta a vorbit în direcţia impusă de Jdanov. Se creează impresia că reacţia lui nu era spontană, că a fost instruit din timp şi era la curent cu părerea lui Stalin, care dorea ca reproşurile sale aduse lui Şostakovici în anii ’30, un pic uitate, să fie auzite de toţi compozitorii contemporani: aceasta va duce la o schimbare istorică în direcţia dezvoltării muzicii sovietice, le va ajuta compozitorilor să-şi reexamineze concepţiile creatoare. Anume de asta Muradeli a putut critica opera lui I.I. Dzerjinski „Donul liniştit” (i-au permis asta). A vorbit despre faptul că partidul oferă artei orientarea ideologico-politică, dar realizarea acestei orientări e împiedicată de diverşi critici răufăcători şi profesionişti mucegăiţi, care afirmă că a utiliza moştenirea clasică, muzica populară este o metodă tradiţionalistă, înapoiată, învechită (429). în esenţă, discursul lui Muradeli era un denunţ la adresa moderniştilor şi a occidentaliştilor în frunte cu Şostakovici. îşi începe discursul cu o afirmaţie răsunătoare: „Tovarăşi! Nu sunt întru totul de acord cu deciziile CC ale partidului nostru!” Toţi şi-au ciulit urechile. Muradeli continuă: „partidul m-a pedepsit puţin! Trebuia să mă pedepsească şi mai sever, şi mai mult!” (Volk. 522-523). 

După asta, Jdanov invită patricipanţii la discuţie. Muradeli: poate el n-are dreptate şi CC îngroaşă culorile? Nimeni din cei prezenţi nu s-a „prins” într-o astfel de discuţie, n-a început să critice CC sau să se denunţe reciproc. Dintre toţi, Miaskovski a criticat cu jumătate de gură decizia, de apariţia căreia s-au bucurat, afirmă el, toate mediocrităţile. Au vorbit agresiv, în spiritul impus de putere, doar T. Hrennikov şi V. Zaharov. Directorul conservatorului din Moscova, Şebalin, în loc să-i critice pe formalişti, a apucat să spună că la conservator a pătruns apa prin acoperiş. (Volk. 499). Prokofiev, din zvonuri, mima atenţia faţă de cuvintele lui Jdanov demonstrativ de exagerat. Circula legenda precum că Jdanov însuşi s-a aşezat la pian ca să demonstreze cum sună adevărata muzică. Volkov o respinge: în sală nu era niciun pian. (505). Şi totuşi câţiva ticăloşi au vorbit „în direcţia necesară”. Şostakovici a numit acele discuţii „dezonorante, mârşave”.

După decretul despre muzică au început să-l judece, la fel ca în trecut. Prin ţară s-au rostogolit un val al adunărilor publice: toţi, de la academicieni până la maistrul secţiei de turnătorie al uzinei de construcţie a maşinilor din oraşul Nalcik, A. Zagoruiko, îl criticau pentru formalism în muzică: „Foarte corect, acest Decret, va apropia muzica de popor”, căci muzica care se scrie „este imposibil de ascultat. Nici formă, nici fond, furtună sălbatică de sunete...” (Volk. 524). Chiar şi în mediul muzical, Şostakovici se putea baza doar pe câţiva oameni apropiaţi. Compozitoul se află în pragul totalei disperări, dureri de cap, greaţă.

Jdanov raportează cu regularitate lui Stalin despre ecourile Decretului. în paralel, Stalin mai primeşte informaţii din partea KGB, până şi convorbiri private, bârfe. între timp, în locul lui Alexandrov, vine în fruntea Agiprop-ului Şepilov. Şi el trimite notiţe informative lui Jdanov şi Suslov privind reacţiile la decret. Se referă la o adunare de partid cu uşile închise la Uniunea compozitorilor, care a durat două zile. „Toţi cei care au luat cuvântul au aprobat fierbinte hotărârea CC” (Grom 399). O asemenea adunare are loc şi la conservatorul din Moscova. Şepilov scrie: profesorii sunt încântaţi de Decret, spun că niciodată n-au citit despre muzică „cuvinte mai perfecte şi mai puternice, ca în acea hotărâre”. Tot aici mai comunică faptul că adunarea n-a decurs fără asperităţi: „Unele cadre didactice ale conservatorului au susţinut că a fost lovită cea mai puternică grupă de compozitori; în operele lui  Şostakovici, Miaskovski sunt multe aspecte pozitive. Cineva şi-a exprimat temerea ca nu cumva simfonia – forma superioară a muzicii – să fie înlocuită cu muzica în stil de horă a lui Piatniţki”. Şepilov notează şi unele opinii mult mai directe în apărarea compozitorilor crticaţi: interpretul Sviatoslav Richter insistă ca în programul concertului lui din 17 februarie să fie inclusă una din sonatele lui Prokofiev; când angajaţii filarmonicii l-au sfătuit să nu facă asta, Richter a răspuns: „Atunci mă duc la Prokofiev acasă şi în semn de respect, îi cânt sonata” (Grom. 400).

Dar astea din urmă sunt detalii. Majoritatea, judecând după rapoarte, admiră decretul (ori doar se preface că-l admiră). „Şi-au recunoscut” greşelile şi compozitorii criticaţi. Şepilov raportează că, conform informaţiilor Agitrop-ului, Prokofiev scrie o operă după cartea lui N. Polevoi „Povestea unui om adevărat”,  Şostakovici e enervat, dar şi el are de gând să scrie muzică după „Garda tânără” de Fadeev.

De fapt, Şostakovici este încordat, traumatizat. Dar, la fel ca în 1936, răspunde lucrând. Termină primul concert pentru vioară (a început a-l scrie în 1947, dar l-a conceput încă din 1942). Prima şi a doua parte a concertului  - tristeţe profundă care trece în indignare, tonuri tragice, aproape isterice, în care irumpe un  dans evreiesc (sângerosul freilehs). Partea a treia – un dans lent solemn şi sumbru; iar apoi – carnavalul, eliberat de frică, dansul condamnatului la moarte care merge la execuţie; bufoni, clouni, „micul paradis” (Volk. 512).

în anul 1948 Şostakovici compune una dintre cele mai sarcastice satire din muzica lumii „Micul paradis antiformalist”. Descriere muzicală a pogromului cultural. Partidele Unităţii, Secundului, Terzului (Stalin, Jdanov, Şepilov) (Volk. 515). Amestec de cancan provocator şi operetă franzuşească. Finalul-apoteoză făcut cu atâta strălucire batjocuritoare, încât, de obicei, ascultătorii solicită repetarea lui. Răspunsul compozitorului la o nouă „prelucrare”. Fireşte, „Panorama” este ţinută în taină. Pentru prima dată s-a auzit de ea în prefaţa amintirilor lui Şostakovici, publicate după moarte în Occident, în 1979. Iar premiera a avut loc doar în anul 1989.

Nedumerirea Occidentului: de ce era nevoie de toată această poveste? Stalin, la fel ca în anii ’30, preocupat de prepriul prestigiu, bate din nou în retragere. Lui Şostakovici, Prokofiev, Haciaturian, Miaskovski le sunt acordate diferite premii. Sunt „iertaţi”. în limitele cunoscute (Grom. 400-401). Pentru premii şi onoruri se plăteşte. Un preţ scump.

în martie ’49 Stalin îi propune lui Şostakovici să plece la New York, la conferinţa americană pentru apărarea păcii, în componenţa delegaţiei sovietice (A. Fadeev, P. Pavlenko ş.a.). Şostakovici refuză, spune că este bolnav, roagă să i se transmită aceasta lui Stalin, ba chiar trece şi un control medical la Kremlin. La 16 martie Stalin îl sună, întrebând de motivele refuzului. Şostakovici îi răspunde că nu poate merge pentru că muzica lui şi a altora amintiţi în decret este interzisă în URSS şi nu este jucată, de mai mult de un an. Stalin simulează mirarea: „Cum adică nu e jucată? De ce nu e jucată? Care-i motivul?” Şostakovici susţine că asta-i făcut la ordinul Glavrepertkomului (adică al cenzurii). Stalin: „Nu, noi n-am dat asemenea dispoziţii. Tovarăşii de la Glavrepertkom vor trebui corectaţi.” (Volk. 531). Stalin întreabă de sănătate. Şostakovici îi spune adevărul curat: „Mi-e greaţă”. Stalin a rămas uluit. Nu s-a aşteptat la asemenea răspuns. Totuşi, Şostakovici a trebuit să meargă. Dar câte ceva a reuşit să „negocieze”. A apărut o Dispoziţie a Consiliului de Miniştri: a se considera nelegitim şi a se anula decretul Nr. 17 din 14 februarie ’48 despre interdicţia de a interpreta muzica unor compozitori; pentru publicarea nelegală a decretului, Glavrepertkomul să fie mustrat”. Semnătură: Preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS. I. Stalin (despre toate acestea compozitorul va povesti în memorii). 

Conferinţa a avut loc între 25-27 martie într-un hotel luxos din New York.  în componenţa delegaţiei sovietice mai făceau parte S. Gherasimov şi M. Ciaureli. Toţi – oameni foarte cunoscuţi în URSS. Dar în America puţin cine îi cunoştea. La aeroport s-a adunat o mulţime considerabilă a admiratorilor lui Şostakovici. La conferinţă au participat mulţi scriitori cunoscuţi, muzicieni de stânga (A. Miller, L. Helman, L. Bernstein ş.a.). Tuturor le era bine cunoscut Şostakovici (540). Ei, şi aici are loc scandalul. Nabokov l-a întrebat dacă este de acord cu critica din „Pravda”, adusă compozitorilor occidentali Stravinski, Schoenberg, Hindemith. întrebare destul de provocatoare. Asemenea întrebări, dacă nu e cazul unui duşman pe care vrei să-l provoci, nu trebuie puse. Dar Nabokov a pus-o. Era clar că Şostakovici, în sinea lui arzând de ruşine şi de indignare, nu poate spune adevărul. Aşa s-a şi întâmplat. Compozitorul a răspuns că e de acord. Nabokov, conform propriilor amintiri, jubila; a scris că ştia dinainte care va fi răspunsul, se mândrea că l-a demascat pe Şostakovici, unica metodă de demascare a tradiţiei interne a comunismului rus (541-2). De fapt, în cazul dat, nu trebuia să te mândreşti cu fapta ta, ci mai degrabă să-ţi fie ruşine. Mai ales că întrebarea a fost dictată de aspiraţia la popularitate a lui Nabokov: „i-am şters nasul lui Şostakovici”. Compozitorul îşi va aminti până la sfârşitul vieţii cu dezgust şi frică de aceste zile în New York. Autorităţii sale din Occident şi nu doar din Occident i-a fost dată o lovitură puternică. Muzică lui a fost considerată aservită propagandei sovietice. „Războiul rece” a întărit această receptare, care a durat aproape 30 de ani. Manifestul de la Stockholm despre interzicerea bombei atomice, „lupta sovieticilor pentru pace”, diverse acţiuni ale diplomaţiei sovietice – la toate astea, sub presiunea puterii de stat, a trebuit să participe şi Şostakovici. Undeva să se prezinte, ceva să semneze. Fără credinţă. Cu dezgust. După moartea lui Stalin, în 1959, la Varşovia, Şostakovici se plânge lui Erenburg că trebuie să asculte „toată această absurditate” şi, scoţând din priză firul de la căşti,  spuse cu plăcere: „Acum nu mai aud nimic. Nemaipomenit de bine!” (Volk. 545). Spre deosebire de alţii, el, cel puţin , nu se înşela. S-a referit tăios în convorbirea cu F. Litvinova la Picasso: „Doar înţelegeţi, sunt într-o închisoare şi mă tem pentru copii şi pentru mine, iar el este în libertate,  poate să nu mintă!”; „Cine-l trage de limbă? Ei toţi -  Hewlett Johnson, Joliot-Curie, Picasso – sunt nişte ticăloşi. Trăiesc în pace, unde chiar dacă nu-i simplu de trăit, poţi vorbi şi lucra, poţi face ceea ce consideri de cuviinţă. Iar el vine cu porumbelul păcii!” (în anul 1950, Picasso a fost decorat cu premiul Stalin „Pentru întărirea păcii”; portretul pe care i l-a făcut lui Stalin, după moartea acestuia, a fost pus în ediţia omagială a revistei „Lettre Française”) (Volk. 546).

Lui Şostakovici i se pot atribui mai multe vini: oratoriul „Cântec despre păduri”, cantata „Deasupra Patriei străluceşte soarele”, muzica pentru filmele „Căderea Berlinului” şi „Neuitatul 1919”. Pentru „Căderea Berlinului”,  compozitorul a primit al patrulea premiu Stalin. în acele momente, conducerea Uniunii compozitorilor îl apreciază în cel mai înalt stil: „Proslăvind munca eroică a oamenilor sovietici, D. Şostakovici, în oratoriul Cântec despre păduri, îl premăreşte pe tovarăşul Stalin, genialul creator al măreţului plan de transformare a naturii” (Volk. 548). în anul 1949, înaintea premierei „Cântecului despre păduri”, un amic îi spune lui Şostakovici: ce bine ar fi, dacă în locul lui Stalin, în oratoriul tău, ar figura, de pildă, regina olandeză care, se pare, este mare susţinătoare a împăduririlor. Şostakovici a exclamat: „Ar fi minunat! Eu răspund de muzică, însă de cuvinte...”.  în vederea instruirii marxist-leniniste, lui Şostakovici i s-a dat un instructor special; lecţiile se petreceau acasă la compozitor. Instructorul a descoperit că nici pe pereţi, nici pe masă nu se găseşte portretul lui Stalin şi i-a făcut observaţie; Şostakovici a promis să îndrepte greşeala, dar portret aşa şi n-a mai atârnat (Volk. 551); instructorul vorbea despre Stalin cu Şostakovici: desigur, sunteţi un om renumit, dar, în comparaţie cu el, stăpânul unei jumătăţi a lumii, cine sunteţi? – Un vierme, răspunse Şostakovici. – Exact, un vierme! – aprobă cu încântare instructorul, fără a simţi ironia, fără a observa că i s-a citat romanţa „Viermele”  de Dargomyzhsky pe versurile lui Béranger. Povestind această istorie, Şostakovici căzu pe gânduri. „La ce te gândeşti?” îl întrebă interlocutorul. „La faptul că nouăzeci de procente din populaţia ţării noastre este alcătuită din asemenea proşti.” Gânduri grele, departe de orice satisfacţie şi împăcare. Şi, în acelaşi timp, asemănătoare cuvintelor atribuite lui Galilei: „Şi totusi se învârte”. Şi senzaţia că important este doar lucrul. Aici nimeni nu-l poate împiedica, niciun fel de cenzură. 

Ciclul vocal „Din poezia populară evreiască” scris în anul 1948 «pentru sertar», în împrejurările unei isterii antisemite tot mai ascuţite. Premiera acestuia a avut loc abia în anul ’55, după moartea lui Stalin (Volk. 553, 562). 

în anul 1936, în „Pravda” este publicat răspunsul lui Stalin la întrebarea unui jurnalist evreu din SUA despre antisemitism. Stalin a răspuns: „Şovinismul naţional şi rasial este rămăşiţa unor apucături mizantroape, specifice perioadei canibalismului” (Volk. 555). La sfârşitul anilor ’40 e puţin probabil c-ar mai fi făcut asemenea afirmaţii. Şostakovici însă a fost şi a rămas un adversar deschis al antisemitismului. încă în 1933 el include o temă muzicală evreiască în Primul concert pentru pian (Volk. 557). La 12 ianuarie ’48, este ucis marele artist evreu Mihoelis. La 15 ianuarie, Şostakovici vine în apartamentul acestuia, o îmbrăţişează pe fiica artistului, spunând: „îl invidiez” (560).

Moartea lui Stalin. în ultimii ani ai puterii staliniste, Prokofiev a primit al şaselea premiu Stalin pentru oratoriul „De strajă pacii” (1951), iar Şostakovici al cincilea, pentru ciclul de muzică corală despre revoluţia anului cinci (1952). Dar ambii ştiau că în orice moment fulgerul poate lovi şi în ei. După moartea lui Stalin, Şostakovici a simţit probabil o oarecare uşurare, dar mari speranţe nu avea: la fel ca mulţi alţii se temea că şurubul se va strţnge şi mai tare (Volk. 569). în timpul înmormântării lui Zoşcenko, la cimitir, Şostakovici a spus: „ce bine că a supravieţuit călăilor săi – Stalin şi Jdanov” (580). Disputa cu defunctul conducător a continuat imediat după moartea acestuia, în Simfonia a zecea, în opinia lui Volkov, cea mai reuşită. La baza ei se află o schemă clară, aproape rigidă: confruntarea artistului cu tiranul. Partea a doua – scherzo copleşitor, înspăimântător – portretul lui Stalin (după Volkov, aşa considera Şostakovici însuşi şi, mai târziu, şi fiul său). Introducerea unor fragmente din muzica filmului „Căderea Berlinului” şi reinterpretarea lor (anii’50). Premiera simfoniei a avut loc în decembrie 1953 la Leningrad (a dirijat Mravinski) – reacţia compozitorului faţă de moartea tiranului (584).

Lupta cu stalinismul a continuat şi mai târziu, în „Urmaşii” din ciclul vocal „Satire” (600). în acest timp, compozitorul duce o intensă activitate social-organizatorică. Devine prim-secretar la congresul Uniunii compozitorilor; deputat în Sovietul Suprem etc. (603). în anul 1960 intră în partid (spune prietenilor că n-a vrut, dar s-a supus presiunii conducerii). Aparent atinge apogeul. Dar o stare sufletească dificilă. Din 1958, se îmbolnăveşte des, stă mult prin spitale. Enigmatică slăbiciune în mâini şi picioare. La limita căderii psihice.
Al optulea cvartet. „Căci de soartă nu te poţi apăra” (ultimul vers din „Ţiganii” lui Puşkin), ca un recviem sie însuşi (608). încă înainte de acesta, în compoziţia muzicală pentru „Tânăra gardă”, în partea „Moartea eroilor” se cântă un marş funebru – după părerea lui Volkov, motiv autobiografic. Tot în cvartetul al optulea, care include citate auctoriale apare ideea sacrificiului în numele fericirii generaţiilor viitoare. Un fel de autobiografie şi necrolog lui însuşi, scris în trei zile. Despre lacrimile vărsate  în timp ce compunea (611). La 2 octombrie 1960 are loc premiera concertului. N-a avut vreun succes deosebit. Valorile mai înainte interzise, opoziţia avangardistă au ajuns pentru elita intelighenţiei determinante. De aceea, motivul „Chinuit de grea robie” a fost întâmpinat ca un moveton. în afară de asta, concertul a fost dedicat „memoriei jertfelor fascismului şi războiului” (615). Dedicaţia a indus în eroare nu conducerea, cum fusese conceput, ci publicul. Concertul n-a fost bine primit. 

A XIII-a simfonie, „Babi Jar”, compusă pe versurile lui Evtuşenko, a stârnit din nou nemulţumirea puterii. Hruşciov însuşi s-a năpustit asupra ei. Despre antisemitismul din URSS nimeni nu vorbise atât de deschis. Sub presiunea conducerii, Mravinski a refuzat să dirijeze orchestra pentru interpretarea simfoniei. O nemulţumire deosebită trezea partea a patra, „Spaimele”, versurile căreia au fost scrise de Evtuşenko special pentru Şostakovici: despre spaimele semănate de Stalin în sufletele oamenilor. Premiera a avut loc în decembrie 1962, în Sala mare a filarmonicii din Moscova (620). Succes enorm. Scrisoare de recunoştinţă din partea M. Iudina: mulţumesc din partea celor chinuiţi. Impresiile lui E. Neizvestnâi: în sală se aflau mulţi funcţionari suspuşi, nomenklatura de partid cu soţiile. Acestea, la fel ca întreaga sală, s-au ridicat să aplaude: „Şi deodată am văzut cum s-au ridicat mâinile fincţionarilor – mâneci negre, manşete albe – şi fiecare, punând mâna pe coapsa nevestei, o trăgea hotărât înapoi pe scaun. Parcă era regizat după un ordin nevăzut. Film kafkian!” (621).

Poemul vocal-simfonic „Execuţia lui Stepan Razin” şi simfonia a XIV-a s-au bucurat de succes, dar nu la fel de mare ca a XIII-a. Puterea n-a întreprins nicio manifestare de represiune pentru a nu atrage atenţia părţii liberale a societăţii asupra compozitorului. Simfonia a XIV -a e o operă de o forţă copleşitoare. Toate cele 11 părţi sunt legate de tema morţii; o senzaţie de disperare în faţa banalităţii întâlnirii cu moartea violentă; adresare directă lui Stalin în partea a opta; „Răspunsul cazacilor zaporojeni sultanului din Constantinopol”, „portretul grotesc al lui Stalin”.  Indignarea lui Soljeniţân, prezent la premieră, faţă de tema „Moartea este atotputernică”. Scriitorul l-a acuzat pe Şostakovici de „ateism şi pesimism social” (626). La acea vreme, Soljeniţân era în plină ascensiune, energic, întreprinzător şi-l irita viziunea întunecată, tragică a lui Şostakovici. în 1966 compozitorul are primul infarct. Operele sale se transformă tot mai des în recviem sieşi. A XV-a simfonie este o adevărată cântare funebră, 35 de minute de muzică de înmormântare. în aceeaşi tonalitate a răsunat şi Sonata pentru vioară, interpretată deja după moartea compozitorului.  Pe la premiere compozitorul părea un fel de manechin cu o mască împietrită, crispată,  în loc de faţă (628). Iritarea cercurilor de opoziţie s-a exteriorizat atunci când, în 1973, în „Pravda”  a apărut scrisoarea celor 12 compozitori şi muzicologi împotriva lui A. Saharov (unul dintre semnatari a fost Şostakovici) (630). La timpul său, el nu semnase scrisoarea care susţinea executarea lui Tuhacevski, iar aici a semnat, ca un om speriat şi frânt. Lidia Ciukovskaia a afirmat în samizdat: „semnătura lui Şostakovici în această scrisoare este o dovadă incontestabilă a faptului că întrebarea pusă de Puşkin despre geniu şi criminal acum e clarificată pentru totdeauna: „geniul şi crima sunt compatibile” (630).

Cu tot respectul pentru Lidia Ciukovskaia, nu putem accepta afirmaţia ei. Mai întâi de toate pentru că Şostakovici  n-a săvârşit nicio crimă. Nici măcar nu se înşela apreciind realitatea. Nu poate fi acuzat nici măcar de conformism. 

El nu a servit puterea, nici pe Stalin. A înţeles prea bine esenţa acestora. în privinţa lor nu-şi făcea nicio iluzie. în acele împrejurări el a sacrificat totul pentru ceea ce era cel mai important – arta lui. Pe aceasta n-a trădat-o, făcând compromisuri în toate celelalte domenii, înţelegând că asta va trezi neînţelegerea şi blamul prietenilor şi adepţilor, că se va trezi în tabăra duşmanilor lor. Aceasta adâncea şi mai mult dramatismul situaţiei lui. Dizidenţii, care îl condamnau, aveau, din punctul lor de vedere, dreptate, dar ea era cumva unilaterală, mioapă. Nu sunt ei cei în drept să-l judece după tiparul lor. Poate nici al altora dintre contemporanii săi. Lui i se poate atribui epitaful din „Evanghelie” la „Anna Karenina”: „A mea este răzbunarea, eu voi răsplăti.”  Şostakovici a trebuit de două ori să se întâlnească direct cu Stalin, la mijlocul anilor ’30 şi la sfârşitul anilor ’40. Şi, în cele din urmă, compozitorul a învins în ambele cazuri: Stalin a trebuit să se prefacă oarecum că Şostakovici a acceptat şi a învăţat lecţiile primite, că şi-a schimbat modul de a gândi, că şi-a trădat creaţia. Probabil, Stalin chiar credea asta, dar de fapt, nu era aşa.

în 1973, Şostakovici scrie ciclul vocal după versurile M. Ţvetaeva „Poetul şi ţarul”, „Nu, bătea o tobă” care amintea în acelaşi timp de sinuciderea poetei, despre înmormântarea lui Puşkin, a lui Stalin, despre moarte, în general, despre apropierea propriei morţi. Şostakovici a murit la 9 august 1975. Moartea a încă unui compozitor inteligent, genial, care s-a aflat la răscrucea istoriei, respins şi de ai săi, şi de străini. Viaţa lui este o poveste despre frica uriaşă şi mânia uriaşă, despre dragoste şi milă, despre artă, supravieţuire creatoare într-o epocă cruntă, printre inimi crunte. 

Conflictul cu puterea s-a prelungit chiar şi după moartea compozitorului. Puterea voia să-l facă al ei. Cu anumite precauţii. Necrologul a apărut în „Pravda” abia după trei zile de la moartea lui Şostakovici. Cauza reţinerii a fost cuvântul „marele”, căre figura  în necrolog, iar acest epitet era neapărat nevoie să fie aprobat de Brejnev. Acesta era la odihnă şi nu putea imediat să aprobe sau să interzică. Pe 14 august a avut loc o înmormântare fastuoasă. Primul care a semnat necrologul a fost Brejnev. Apoi urmau membrii Comitetului central în ordine alfabetică şi după asta toţi ceilalţi într-o ordine neînţeleasă. Sicriul a fost pus în sala mare a Conservatorului. Cei mai înalţi funcţionari de stat nu s-au prezentat, dar au trimis delegaţi „de sus”. Din garda de onoare de lângă sicriu făceau parte Pelşe, Solomenţov, Demicev. E controlat fiecare gest, fiecare cuvânt.  Totul este din timp prevăzut şi gândit. Sunt expuse trei puncte de vedere. Tihon Hrennikov susţine că Şostakovici a fost întotdeauna un comunist adevărat, care a considerat partidul comunist ca fiind forţa cea mai progresistă din lume. Sviridov s-a referit la sufletul unui om remarcabil, fiu devotat al Rusiei; vocea îi tremura, mai să plângă. Şcedrin şi-a expus regretul că Şostakovici n-a reuşit să ducă la bun sfârşit conceperea fără precedent a operei pentru 24 de cvartete de coarde în diferite tonalităţi... Şi niciun prieten sau apropiat lângă sicriu. La fel ca la sicriul lui Puşkin din ciclul vocal al lui Şostakovici, pe versurile Marinei Ţvetaeva: 

Atât de mare onoare, că prietenii cei mai dragi 
n-au loc. 
Unde nu te-ai uita, unde n-ai călca,
în stânga în dreapta – înţepenite,
Mutrele jandarmilor.

Cu toate astea, Şostakovici şi-a îndeplinit misiunea. în pofida tuturor, el a putut scrie ce a vrut şi muzica lui, ascultată în lumea întreagă, este cel mai convingător monument al compozitorului. (vezi Volkov, precum şi „Moskovskie novosti”, Nr. 31, 12.08.05).