Despre adevarata provocare a Mantuitorului

[altmariustotal ortodox]

Din seria: “Invitaţie la dezbatere!”

Despre (adevărata) provocare a Mântuitorului nostru sau despre cum Domnul Iisus Hristos ne-a pus la treabă până ce a scos (şi, va scoate) tot răul din noi!...

Da, greu, dificil de primit şi de pus în practică acest cuvânt: „Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt” (Luca 6, 29).

Suntem îndemnaţi, aşadar, nu doar să nu reacţionăm la lovitura primită, ci să ne mai şi arătăm disponibilitatea de a primi o alta.

Dar, vor spune unii, nu este suficient că o răbdăm pe prima? De ce trebuie să mai şi întoarcem celălalt obraz? Nu cumva, prin aceasta, celălalt se va simţi încurajat să ne facă şi mai mult rău? Nu cumva celălalt se va aprinde şi mai mult de mânie, interpretând nu ca blândeţe şi dragoste, ci drept sfidare atitudinea noastră, considerându-ne provocatori? Uimitor este că se poate interpreta şi aşa întreaga situaţie.

Altminteri, Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos i-a provocat sistematic pe cei cu care a fost contemporan acum două mii de ani.

A făcut multe minuni, a făcut mult bine tuturor celor ce L-au primit şi au acceptat ajutorul Lui, dar adesea a făcut-o fără nici un fel de diplomaţie, nu a menajat deloc sensibilităţile şi idiosincraziile, mai ales ale „fariseilor şi cărturarilor făţarnici” (a se vedea întreg capitolul 23 din Evanghelia după Sf. Ap. Matei, în care Mântuitorul are un discurs extrem de dur, de fermi şi de categoric la adresa acestora).

De pildă, cu toate că ştie, (re)cunoaşte obsesia lor pentru o cinstire habotnică a zilei de odihnă (sabatul), niciodată nu a ezitat a face minuni în această zi în care, după viziunea sau concepţia lor, nici măcar a face un om sănătos nu ar fi permis, fiindcă este „o lucrare”.

Altfel spus, înainte de a vindeca pe cel cu mâna uscată, spre exemplu, Iisus Hristos se adresează celor de faţă, spunând: „Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde? Dar ei tăceau; şi, privindu-i pe ei cu mânie şi întristându-Se de învârtoşarea inimii lor, a zis omului: Întinde mâna ta! Şi a întins-o, şi mâna lui s-a făcut sănătoasă. Şi ieşind, fariseii au făcut îndată sfat cu irodianii împotriva Lui, ca să-L piardă” (Marcu 3, 4-6).

Prin urmare, aceasta nu a fost singura situaţie în care iudeii au vrut să-L omoare, ca reacţie la cuvintele rostite de Domnul sau la minunile săvârşite (cum a fost, mai ales, după învierea Dreptului Lazăr).

În altă ordine de idei, nici pe ucenicii, discipolii şi apostolii Săi nu i-a menajat Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Chiar înainte de a primi să fie răstignit, a acceptat ca o femeie să verse pe capul Său „mir de nard curat”, iar ucenicii „s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor” (V. Matei 26, 7-9).

Mai mult decât atât, acesta a fost momentul care practic l-a determinat pe Iuda Iscarioteanul să se ducă la arhierei şi să-L vândă lor pe treizeci de arginţi. Iuda a fost cel mai afectat de „risipa” făcută (preţul mirului, adică trei sute de dinari, era echivalentul venitului pe un an al unui lucrător agricol), dar nu pentru că-i păsa de săraci, ci pentru că banii ar fi ajuns la el şi, „având punga, lua din ce se punea în ea” (Ioan 12, 6).

Aşadar, de ce S-a comportat în acest fel Domnul? De ce a ţinut să scandalizeze şi să zgândăre toată răutatea din oameni, fariseismul, viclenia, ipocrizia şi făţărnicia? De ce a permis ori îngăduit şi a provocat situaţii în care aceştia să-şi arate micimea sufletească, să scoată din ei toată invidia sau laşitatea? De ce nu i-a tratat mai cu delicateţe, ştiindu-i cât sunt de neputincioşi? Enervaţi la culme, disperaţi chiar, la un moment dat „L-au împresurat iudeii şi Îi ziceau: Până când ne scoţi sufletul?” (Ioan 10, 24).

Iar Domnul Iisus Hristos îi înfruntă şi le spune direct: „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30). Chiar dacă ştia că asta era echivalent, în ochii lor, cu o blasfemie ce se pedepsea prin omorârea cu pietre. Iar când ei pun mâna pe pietre, îi întreabă: „Multe lucruri bune v-am arătat vouă de la Tatăl Meu. Pentru care din ele aruncaţi cu pietre asupra Mea?” (Ioan 10, 32).

Iată, în sinteză, lucrarea lui Dumnezeu în lume: El face binele, pe toate le face „bune foarte” (Facerea 1, 31), iar oamenii răspund cu răul.

Era absolut necesar ca, prin venirea lui Mesia, nu doar să se lucreze binele pe pământ, ci şi să se scoată afară toată răutatea din om. Iisus Hristos nu S-a lăsat prins, dat pe mâinile celor ce L-au răstignit, decât după ce Şi-a dus la bun sfârşit lucrarea Sa, după ce a împlinit („bifat”!) toate cele necesare mântuirii noastre. A intrat triumfal în Ierusalim (Cf. Matei 21, 10) inclusiv pentru ca, prin aceasta, să provoace toată invidia şi mânia celor ce-L duşmăneau.

Pentru că, pe agenda pământească a Domnului se afla şi această ţintă, de a răscoli tot răul din sufletele oamenilor, dar nu în mod gratuit sau din sadism, ci din dragoste, cu scopul de a nu mai rămâne nimic neasumat de El pe Cruce, din cele ale firii noastre corupte de păcat şi răutate.

Cu alte cuvinte, deci, prezenţa lui Dumnezeu ne ajută să conştientizăm starea noastră de oameni întunecaţi la minte, supuşi patimilor, egoişti şi autosuficienţi. El ştie prea bine că „lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5, 19).

Încât provocarea Lui este o şansă să sesizăm această realitate, să înţelegem ce nu este în regulă cu noi, ce trebuie să schimbăm la viaţa noastră. Această lucrare începută pe pământ acum două mii de ani de Iisus Hristos, Dumnezeu - Omul, va fi continuată şi dusă la capăt de Duhul Sfânt, Mângâietorul, care „vădeşte lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată” (Cf. Ioan 16, 8).

Însă Domnul nostru Iisus Hristos nu scoate din noi doar răutatea, ci şi binele pe care ne-am îngrijit să-l cultivăm. „De aceea, orice cărturar cu învăţătură despre Împărăţia Cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 52).

Ce înseamnă „vechi” şi ce înseamnă „noi”, citim în alt loc din Sfintele Evanghelii: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui” (Luca 6, 45).

Nu putem da vina pe nimeni şi pe nimic din afară, iată, toate sunt în noi. Ele sunt răscolite ca noi să nu putem spune că n-am ştiut, că nu am cunoscut ce s-a scris în fiinţa noastră. Dacă ne-ar lăsa în pace, adică în voia noastră, am trece toţi în viaţa veşnică împovăraţi cu multă şi chinuitoare răutate.

Drept urmare, prin purtarea de grijă (provocarea sau intervenţia) lui Dumnezeu, noi avem şansa de a ne cunoaşte aşa cum suntem, de fapt, având o şansă şi oportunitate uriaşă, aceea de a schimba, transforma şi converti totul în favoarea noastră. Acum, cât încă mai este timp!...

Altfel spus, “Doamne, dacă este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta dar nu precum voiesc Eu ci, precum Tu voieşti!” adică, aşa, prin luptă, determinare, după exemplul, modelul sau reperul Mântuitorului, şi, prin dobândirea răspuns bun, asumat şi responsabil, la adevărata şi veritabila provocare, aceea, a eradicării, îndepărtării şi eliminării răului, din noi, de, lângă noi şi, dintre noi!...

Doamne, ajută-ne, tuturor, în continuare, (numai) în tot lucrul cel bun! Amin!...

Dr. Stelian Gomboş