DE ZIUA MONDIALĂ A TINERETULUI. FOŞTII DROGAŢI DIN COMUNITATEA CENACOLO, HERŢEGOVINA (CEZARINA ADAMESCU)

[adamescu cezarina victoria]

DE ZIUA MONDIALĂ A TINERETULUI


FOŞTII DROGAŢI DIN COMUNITATEA CENACOLO HERŢEGOVINA


Nu numai la Vama Veche, în compania formaţiilor de muzică uşoară la modă, nu numai la Mamaia ori Costineşti, sau în barurile de noapte pot petrece tinerii ziua lor internaţională. În noaptea când Domnul Nostru Isus Cristos se afla încă pe Cruce, anumiţi tineri petreceau în barurile şi cluburile de noapte, în Sex-cluburi unde dansau pe dezbrăcate şi mai dădeau şi interviuri spunând că preferă să petreacă acolo, unde a „super cool”, decât să meargă la biserică să ia Lumină din Lumină. Erau chiar mândri de asta că ei se distrează şi nu fac ceea ce părinţii ori rudele lor obişnuiesc să facă în mod tradiţional în Noaptea de Crăciun ori în cea de Paşte. Vă propunem alt fel de experienţe ale unor tineri care, au trecut şi ei prin astfel de faze şi acum pot declara în mod responsabil că Isus le-a schimbat radical viaţa şi că acum abia, pot mărturisi credinţa adevărată.
Este vorba de Cristoterapia care se practică în multe ţări, împotriva unor boli şi vicii, care-i fac dependenţi pe tineri de alcool, droguri, sex, muzică satanistă. Cristoterapia – mai eficientă decât orice tratament aleopat ori de medicină alternativă. Medicul lor se numeşte: Cristos. Asistenta Acestuia se numeşte Maica Domnului. Medicamentul cel mai eficient: o infuzie ori o tranfuzie de Duh Sfânt. O transfuzie, nu de sânge, nu în limbi de foc, ci o transfuzie de Lumină şi Credinţă adevărată. Care vindecă definitiv. Doar de noi depinde să urmăm acest tratament. Dumnezeu ne întinde o mână. De felul cum o vom întinde şi noi pe a noastră, într-o unire tainică şi profundă, depinde vindecarea, fericirea, liniştea, pacea şi mântuirea noastră. Aceşti tineri au ales să petreacă împreună cu Isus, nu o noapte, nu câteva ceasuri, ci întreaga viaţă. E alegerea lor pentru că au înţeles că Isus înseamnă Totul. Tinerii din Comunitatea Cenacolo, „Campo della Vita”, foşti drogaţi, marginalizaţi, discriminaţi, daţi afară din propria casă, alungaţi din colectivitate, au găsit aici un refugiu şi un prieten: pe Isus. Acum au o Mamă. Au un Tată. Au fraţi. Au îndrumători spirituali. Au confesori. Nu mai sunt singuri. Apartenenţa aceasta le dă curaj să lupte mai departe cu slăbiciunile, cu bolile, cu îndoiala, teama, nesiguranţa, cu toate necazurile şi durerile vieţii lor.
Se sprijină unul pe celălalt. Se sprijină pe Isus. Cenacolo este o alternativă fundamentală în viaţa lor. E o nouă şansă, pe care ei o fructifică, nu fără eventuale recăderi. Dar se ridică din nou, ajutaţi de Îngerii Păzitori (unii tineri mai vechi care au depăşit fazele de început şi sunt acum pe picioarele lor, ajutându-i pe cei care pătrund aici pentru prima oară). Nu e uşor să-ţi duci viaţa alături de un drogat. Mai ales când acesta intră-n sevraj. Mai ales când doreşte să fugă, ori să consume droguri. Aici nu se distribuie medicamente. Singurul medicament este Isus. Şi vorba cea bună a Îngerului Păzitor, căruia i-a fost repartizat. Acesta ştie ce să facă întotdeauna în momentele de criză. Şi stă alături de cel slab şi neajutorat, acordându-i sprijinul, la fel cum a primit, la rându-i, la început. O experienţă cutremurătoare. Dar şi benefică. Plină de sensuri, de învăţăminte. Care demonstrează că se poate să-ţi depăşeşti propriile slăbiciuni, propriile limite, SĂ TE RIDICI în orice moment şi să mergi mai departe. Poate că anume ei au fost azvârliţi în Infern ca să poată descoperi încă de pe pământ, Paradisul.

VINERI, CEA DE-A 6-A ŞI ULTIMA ZI A PELERINAJULUI BOSNIAC, în această anticameră a Paradisului. O zi superbă cu soare mult şi mirat de propria-i îndrăzneală, pentru că ne aflăm totuşi, în aprilie.
Părăsim casa gazdei noastre la ora 7,40 dimineaţa şi ne îndreptăm spre Comunitatea Cenacol la Sfânta Liturghie. Ajunşi acolo, participăm la o Adoraţie pregătitoare Sfintei Liturghii. Spectacolul e încântător, mai precis – înduioşător.
Peste 50 de tineri, în genunchi, fără excepţie, în faţa Prea Sfântului Sacrament, cu ochii la icoana imensă din spatele altarului, cântă şi recită Ave Maria în toate limbile. Aud şi un Bucură-te Marie în limba română, ceea ce mă emoţionează profund, semn că există câţiva români în această comunitate.
Cineva cântă la chitară şi e acompaniat de voci. Toţi stau cu ochii ţintă la altar sau în jos. Se recită Salve Regina. Alături de noi se mai află un grup de pelerini italieni, veniţi să asiste la slujbă. Recită un fel de Angajament de renunţare la tot, pentru a-L pune pe Isus pe primul loc.
Se cântă la chitară şi voci Alleluia! Cineva bate în ritm de tobe africane. Cele mai multe cântece sunt în italiană, limba care se vorbeşte aici cel mai frecvent. E uimitor cum aceşti tineri, până mai ieri pierduţi pentru societate, rătăciţi de oameni şi de ei înşişi, şi-au aflat rostul şi pacea interioară, fără de care nu poţi construi nimic în tine şi în afară.
Într-adevăr un tânăr bate din tobe. Cântă Sanctus, Sanctus Dominum Deus Sabaoth.
A vorbi de convertire din exterior, văzută „din avion”, e lesne. Dar ceea ce trăiesc aceşti tineri aici e mai mult decât o convertire simplă. E o schimbare radicală, o transformare profundă, nu fără dureri şi jertfe, nu fără îndoieli şi greutăţi şi ispite, dar cu o covârşitoare dorinţă de a fi alţii, alţii decât cei care au fost până acum. Şi ce altceva înseamnă convertirea?
Este ceea ce a spus Gospa în Mesajul din 25 octombrie 1992:
„Vă invit să vă schimbaţi radical viaţa şi să vă hotărâţi pentru convertire, nu în vorbe, ci în viaţă.”
Aceşti tineri au înţeles că au fost prinşi în capcana unei false lumini. Dar Dumnezeu le-a oferit ceva mai mult şi mai bun: S-a oferit pe Sine Însuşi pentru că ne iubeşte infinit mai mult. Dar pentru aceasta a trebuit întâi să-i sărăcească. Ei au acceptat renunţarea la gloria ce vine de la oameni în favoarea Gloriei care vine de la Dumnezeu, cu toate sacrificiile pe care aceasta le implică. Sfântul Pavel spunea: „Este îngrozitor să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu!”
Iar prorocul Ieremia: „M-ai sedus Doamne, şi m-am lăsat sedus. Ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit!”
Aceşti tineri, datorită drogului şi bolii L-au descoperit pe Dumnezeu, au descoperit adevărata fericire în Dumnezeu.
Dar ca să ajungă în Paradis, a trebuit mai întâi să treacă prin Infern.
Nefericirea lor a devenit astfel o bincuvântare, aşa cum în Vechiul Testament, unele blesteme se transformau în binecuvântări, având o putere mai mare de a transmite binele decât răul. Binele învinge.
Lepădându-s de tot, abia atunci au început să iubească sincer şi adevărat. Ceea ce trăiesc aici este de fapt, ceea ce le-a lipsit întotdeauna: să iubească şi să fie iubiţi. Când nu mai ai nimic – descoperi că eşti foarte, foarte bogat. Durerea a fost baza creşterii lor interioare. După ce au trecut prin suferinţă, au învăţat să privească Cerul.
În aglomeraţia pustie care se numeşte societate au experimentat că drogul înseamnă: resentiment, ură, dorinţă de răzbunare, violenţă, însingurare.
Dar Dumnezeu nu i-a lăsat singuri. El nu ne lasă niciodată singuri. Ne întinde o Mână. Mâna Sa. Şi o sumedenie de şanse.
Foştii drogaţi au aflat că acolo unde nu există comunicare, relaţiile, chiar şi familiale, se deteriorează. Ei au trăit minciuna, ataşamentul faţă de bani, faţă de false valori, teama în faţa vieţii şi în sufletul lor înceţoşat s-a trezit setea de răzbunare în faţa acestei realităţi care rodeşte moarte. Şi astfel, într-o lume de incertitudini – au aflat într-o zi că religia este singura certitudine. Au învăţat să comunice între ei. Singurul capital care le-a rămas a fost viaţa lor pe care au învăţat s-o preţuiască la adevărata valoare.
În Imitatio Christi, capitolul 19, v. 4 scapitolul 19, v. 4 se spune: „De voieşti să fii încununat, luptă-te cu bărbăţie şi îndură cu răbdare. Nu se ajunge la odihnă fără muncă, nici la victorie fără luptă.”
Ei luptă şi înving, luptă continuu cu ei înşişi pentru că ştiu că nu sunt singuri. Sfânta Tereza spunea:
„Nimic să nu vă neliniştească, nimic să nu vă sperie, toate trec. Dumnezeu e mereu acelaşi, cu răbdare totul vom învinge. Cine îl are pe Dumnezeu, nu duce lipsă de nimic. Dumnezeu singur îi este de ajuns!”
Gospa a spus într-un Mesaj din 25 IV. 1996:
„Copilaşilor, căutaţi cu smerenie ceea ce nu este în ordine în inimile voastre şi veţi înţelege ce trebuie să faceţi. Convertirea va fi pentru voi o datorie zilnică, pe care o veţi împlini cu bucurie.”
Foştii consumatori de droguri aici şi-au găsit adevărata lor identitate: aceea de creştini. Şi au învăţat valoarea şi calitatea de Om. Cu busola numită Isus, ei au găsit Calea. Au aflat Răsăritul şi au ajuns în luminişul numit împăcare cu sine şi cu ceilalţi, Luminişul credinţei.
Asistăm la Sfânta Liturghie în această Comunitate a foştilor drogaţi.
În momentul când intră cei patru preoţi concelebranţi, printre care şi părintele Eusebio, mă inundă o emoţie şi o bucurie lăuntrică vecină cu plânsul. Surâd şi plâng pe dinlăuntru. Totul se rosteşte în italiană.
Îngerii păzitori (cei mai vechi, care au grijă de tinerii nou veniţi în Comunitate, stând cu ei 24 de ore din 24 şi ajutându-i să se integreze şi să înveţe limba italiană şi croată) iar acum le traduc, fiecare celui care i-a fost încredinţat, ceea ce preotul vorbeşte de la altar.
A sosit şi Melinda – fata cu vioara. Psalmul se recită, nu se cântă.
Privesc pe o ferestruică lunguiaţă şi văd munţii şi sunt fericită fără pricină. În momentul acesta îmi amintesc cuvintele Părintelui Nicolae Steinhardt: „Dar fericit de unde ştiu că sunt?” Pe geam urcă şi coboară un soi de gâze care seamănă cu furnicile zburătoare. Termite vesele care asistă nestingherite la Sfânta Liturghie a tinerilor comunitari, înfrăţiţi prin aceeaşi fostă suferinţă: consumul de droguri.
Campo della Vita – o comunitate diversă, eterogenă din 18 ţări, catolici, ortodocşi, protestanţi, greco-catolici şi alte confesiuni, poate şi alte religii dar care rămân uniţi în credinţă, speranţă şi iubire, pentru că aici şi-au găsit, nu numai liniştea, dar şi sensul vieţii şi, mai mult decât atât, mântuirea.
Tobele se numsc bonghi şi bonghetti (tobe mici africane).
E timpul să ne luăm rămas bun. Time to say good bye – după titlul cântecului interpretat magistral de orbul Andrea Bocelli.
Îi spun Gospei: „La revedere, Mamă şi pe curând!”
Gazdele noastre s-au numit: Zdravka, Ivanka, Jelena, Vida.
La ora 10,00 fix, trecem prin faţa bisericii Sfântul Iacob din Medjugorje şi a statuii Gospei din curte. O mai privim o dată şi plecăm spre Split, Mostar, Citluk.
Ne luăm rămas bun de la tineri şi de la Arcadie, un bărbat matur care a trecut prin toate aceste experienţe şi acum îi ajută pe tineri. Primim de la tineri, daruri făcute de ei: iconiţe, mici crucifixe, rozarii. Noi nu avem ce le da. Poate doar amintirile acestea care vor dăinui în inima şi cugetul nostru.



5 MAI 2010

Teolog CEZARINA ADAMESCU