Sentimentul când îl citești pe sfântul Isaac Sirul este că e prea mare pentru noi, e copleșitor. De multe ori am văzut la cei care încearcă să vorbească despre credință, despre Dumnezeu, că au o anumită reticență. Nu mi se cuvine mie să vorbesc despre asta pentru că sunt prea păcătos, sunt plin de patimi, cum aș putea eu să discut despre lucrurile sfinte? Eu ar trebui să-mi văd de patimile mele și să nu ridic capul din pământ. Nu se potrivește cu viața mea să fac asta.
Și totuși, chiar dacă am acest sentiment, trec mai departe, vorbesc despre aceste lucruri. Într-un fel știu că se cuvine să tac, pentru că vorbind dau impresia că m-aș pricepe la ceva. Dar atunci, consecința logică este că voi tăcea despre orice. Căci nu se potrivește să treci lucrurile importante sub tăcere, cum sunt scrierile sfinților, și să vorbești despre istoria țării, cultura oamenilor, provocările contemporane, isprăvile parlamentarilor, ideologiile la modă în Occident și ceea ce ne mai ocupă mintea în zbaterea ei zilnică. Dacă ești creștin, atunci baza de la care pleci este exclusiv în credință. Toate celelalte trebuie să decurgă din ea. Cum se împacă treaba asta?
Scrierile Părinților Bisericii propun un model de viață mult prea înalt pentru noi, un fel de a trăi pe care nu că nu-l mai înțelegem cu mintea, că încă putem să-l înțelegem rațional, dar este atât de depărtat de modul în care viețuim noi, că ni se pare din alt film. Le înregistrăm întâi cu mirare (oare cum e posibil un așa mod de viață?) și de abia apoi simțim impulsul de a face și noi măcar o sutime din cât au făcut ei. Suntem mult prea implicați în viața asta, prea stimulați în fiecare secundă de bombardamentul informațional, ca să mai putem imagina și un alt mod de a trăi și pentru a mai încerca să îl și realizăm practic.
Așa că, să vorbești despre sfântul Isaac Sirul, ca și despre alte părți din Filocalie, și despre multe din scrierile Sfinților Părinți, pare un mod de a-ți da prea multă atenție, de a te încadra undeva unde nu ți se potrivește. Ca să fac o comparație, este ca și cum ai fi un jucător de divizia a patra și ai vrea să joci în Champions League. Nu se potrivește, nu e bine, trebuie să cobori la măsura a ceea ce știi tu că poți să oferi, nu să mergi către lucruri care sunt pentru alții. Un gând al smereniei te îndreaptă către asta: stai la locul tău, nu încerca să faci mai mult decât îți este dat ție să fii, liniștește-te.
Sunt multe subiecte pe care le putem discuta. România se află într-o mare derivă, dacă vrei să ai o atitudine creștină și conservatoare, ai despre ce să vorbești. Aproape tot ce se întâmplă în politică, în viața de zi cu zi, în concepțiile oamenilor, în programele de la televiziune, în postările de pe facebook, în modul cum ne petrecem timpul liber, totul devine necreștinesc, dacă nu dea dreptul anti-creștin. Și toate aceste lucruri au o seducție căreia cu greu îi mai facem față. De aceea, am avea multe subiecte despre care să vorbim cu rost în fața semenilor, în afara acestor scrieri ale sfinților, care sunt la o măsură pe care noi nu putem să o atingem. Și atunci, ar trebui să ne lăsăm de o asemenea preocupare căci, dacă e să fiu sincer, dacă vorbesc despre scrierile sfinților mă insoțește sentimentul imposturii.
E asta o soluție bună? Părerea noastră este că nu, că până la urmă, chiar dacă nu suntem în stare, tot despre aceste lucruri trebuie să vorbim. De ce? Pentru că Dumnezeu este sfânt și ne cheamă și pe noi la măsura sfințeniei. Nu suntem la măsură sfințeniei, poate nici nu vom ajunge la ea, dar spre asta trebuie să tindem.
Suntem noi jucători de liga a patra, dar nu trebuie să rămânem la acest nivel, tendința noastră trebuie să fie de creștere, de progres. De aceea, ca o paranteză, singurul progresist adevărat este creștinul, pentru că el își propune creșterea, dar singura creștere adevărată este cea în duh, cea a omului care se apropie de Dumnezeu, care se leapădă de patimile sale și caută să se curățească. De aceea nu putem ignora aceste subiecte, nici nu le putem da la o parte, chiar dacă actualitatea ne cheamă și ne impune să ne ocupăm de alte probleme presante. Nici ele nu trebuie ignorate. Dar trebuie să acționăm pe două planuri. Unul este al actualității, în care încercăm să păstrăm cât de cât o normalitate în mijlocul atâtor nebunii care se întâmplă, iar altul este fundalul accederii către o viața creștină așa cum este ea descrisă de Sfinții Părinți. Degeaba ne luptăm noi cu progresiștii, cu ateii, cu corectitudinea politică, cu toate ispitele veacului nostru dacă nu avem un suflet creștin. Nu este suficient să arătăm ce e rău în lumea noastră, să îndepărtăm ce e păcat în societate. Hai să ne gândim că am reuși asta. Ce vom pune în locul răului pe care îl eliminăm? Nu vom pune nimic dacă nu avem această viață creștină.
De aceea, chiar dacă nu o avem, trebuie să o creăm, să menținem mereu ideea că suntem foarte departe de ceea ce ar trebui să fim. Și atunci, noi trebuie să ne străduim să fim creștini, iar asta este singura noastră preocupare pe care ar trebui să o avem în viață. Sigur că mai sunt și alte preocupări, și aproape orice face un creștin poate fi bun, dar numai dacă pleacă de la credința pe care ne-o revelează sfinții. Altfel este o acțiune umană, poate salutară, dar nu mai mult decât atât. Pe scurt spus, îi citim pe sfinți ca să nu uităm care ne e menirea.
*
Aș vrea acum să trec în revistă câteva motive pentru care merită să citim cărțile Sfinților Părinți. Filocalia este despre „cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”. Acestea par obiective pe care noi și contemporanii noștri nu le mai luăn în seamă, dar ele rămân și vor rămâne pururi idealul în viață al oricărui creștin. De aceea, indiferent ce căi are viața noastră, ce căderi ne întâmpină, obiectivul este tot desăvârșirea. Atunci se poate ivi întrebarea: sunt aceste cărți conform cu viața contemporană, pot ele să ne spună ceva, când vedem cum arată lumea din jurul nostru? Când noi ne lovim de problema imigrației musulmane, de ideologia de gen care, mai nou, se vrea impusă și în școlile românești, când vedem cum corupția gâtuie statul până la nivelele cele mai înalte, ne mai putem sustrage comandamentelor zilei, zăbovind în scrierile teologilor din al patrulea secol? Acum este mai necesar ca înainte să facem asta, căci din aceste scrieri de vom lua puterea ca să ne batem cu derivele lumii.
Pentru acest timp nărod în care ne-a fost dat să fim, nu avem o altă Biblie, alți părinți duhovnicești. Ceea ce deja ne este dat în materie de credință rămâne valabil așa cum a fost și în trecut, și va fi până la sfârșitul veacurilor. Sigur, nu trăiesc ca în Filocalie, dar măcar am un model și știu cât de mult mă îndepărtez de el. Oricât de mult aș cădea, știu unde să mă întorc, am un reper.
Recurgând la cărțile părinților pot să îmi dau seama de valoarea proprie. Sau, ca să fiu mai clar, valoarea proprie reală, nu ceea ce sunt în societatea în care mă mișc. Eu sunt o ființă creată de Dumnezeu, la fel ca semenii mei, este un lucru pe care, chiar dacă îl știu, îl uit în disputele zilnice. Amintindu-mi mereu de asta, pot să gestionez mult mai bine ce pot și ce nu pot să le fac. Apare, în mod cu totul curios, un soi sfială față de aproapele meu. Este și el, asemenea mie, după chipul Creatorului. Și atunci, chiar dacă sunt convins că se înșeală sau că susține cele mai mari falsuri dintr-un interes al lui personal, nu îmi permit să îl tratez cu dispreț și aroganță, nici să-i atribui intenții pe care numai diavolul le are. Dacă am fi conștienți de valoarea inestimabilă a fiecăruia, pe care numai adâncirea în literatura creștină o poate da, am avea alte relații între noi.
Scrierile Părinților sunt un îndemn de a face și noi la fel ca ei. Mă bucură la nivel intelectual, dar nu le pot citi (doar) pentru desfătarea minții, căci sunt îndreptate către practică. Citindu-le, îți fac poftă de mers la biserică, de făcut fapte bune, de rugăciune, de tot ce înseamnă concret viețuirea creștină. Ce poate fi mai inactual, într-o lume cu atâtea urgențe, decât să pui în aplicare niște cuvinte ale unor scriitorii de acum multe sute de ani?
Foarte important, pot să merg în căutarea liniștirii. Sigur, sunt mulți care îmi oferă rețete despre cum să trăiesc bine și mulțumit. Știu însă că numai apelul la acești sfinți mă poate mulțumi cu adevărat.
Trăim între o lume de oameni inculți, grăbiți să nege valorile culturii creștine pe care, de fapt, nici nu o cunosc. Ei pot fi invitați să ia parte la acest festin, iar dacă o vor face, vor ieși în câștig. Dacă nu, oricum, cunoașterea textelor Sfinților Părinți este și o datorie culturală. Cultura tuturor popoarelor a fost, până în zorii modernității, o cultură religioasă. Orice fel de religie ar fi avut, ocupa un loc foarte important în viața oamenilor. Creștinismul singur este capabil să dea acea libertate omului, care poate să se despartă complet de Dumnezeul lui. Pentru că orice apropiere trebuie să fie bazată pe libertatea omului, nu pe constrângerea mediului din care face parte. faptul că acum paradigma creștină mai este împărtășită de puțini oameni nu face ca textele esențiale ale creștinismului să devină desuete. Ele rămân pe mai departe, iar cine vrea să înțeleagă cultura europeană, trebuie neapărat să le cunoască.
Ele propun nu doar o cunoaștere culturală, dar ne dezvăluie lucruri importante despre noi înșine. Căci acolo se află o psihologie, o cunoaștere a omului, cu patimile și defectele lui, pe care psihologia laică a atins-o foarte rar. Astfel că ne oferă o cunoaștere despre om, pe care probabil nu am putea să o atingem pe alte căi. Nu mai sunt la fel de folosite pentru că acum contemporanii noștri împărtășesc o viziune laică. Este greu să le vorbești despre păcat ca ratare a ființei, și să pui asta într-un tratat de psihologie academică. Comorile de înțelepciune ale creștinismului, care ne ajută să ne înțelegem pe noi înșine ca ființe umane, ar putea să iasă din preocupările stricte ale teologilor și creștinilor care încă mai citesc, și să ajute la înțelegerea omului pe care o oferă psihologia. Va fi însă destul de greu de ajuns aici, căci să propui virtuți, să îți închini viața slujirii lui Dumnezeu, pare depășit de vremuri și bigot.
*
Mereu ne raportăm, obsesiv aproape, la timpul pe care îl trăim. Ne poate ajuta citirea Filocaliei să răspundem la problemele timpului nostru, să facem față valului de corectitudine politică impusă, să fim mai ageri în înțelegerea mecanismelor care conduc lumea? În mod direct nu. Dar lectura textelor sfinte este o sursă de echilibru al minții și a sufletului. Ne dau raportarea corectă la timpul pe care îl trăim. Pune lucrurile în adevărata lor valoare: întâi scrierile sfinte, apoi lupta cu lumea.
Sigur că lumea în care trăim este asaltată de ideologii stângiste, neomarxiste care pe unii îi seduc, în timp ce alții, creștinii conservatori, sunt marginalizați pentru că nu le acceptă. Ideologiile ne anihilează capacitatea de a avea o minte liberă, căci ne propun un model de înțelegere general, în loc să ne lase să înțelegem lumea în complexitatea ei ireductibilă. Ne prezintă realitatea distorsionat, manipulează, dar, cu toate acestea, sunt îmbrățișate de tot mai mulți oameni. Credința singură nu este capabilă să facă față ideologiilor care vin să acapareze piața ideilor și chiar mințile oamenilor care iau decizii la nivel local și global. Dar e un punct de plecare pentru a ne elibera de ideologiile care tind să ne acapareze mințile. Credința trebuie însoțită de lecturi, iar acestea nu sunt numai cele care răspund direct neo-marxismului. Dacă ne lăsăm pătrunși de scrierile Sfinților Părinți, suntem mult mai greu de păcălit.
Mersul lumii pare să fie spre situații din ce în ce mai rele. Există o degradare pe care ideologiile anti-creștine o aduc în lume. Nu știm acum cât sunt sufletele oamenilor de pervertite. Majoritatea celor care susțin aceste ideologii sunt doar păcăliți de aparența lor. Creștinii au mai departe datoria de a-și salva sufletele, și în același timp, să se îngrijească și de ceilalți oameni. Hristos este scopul spre care trebuie să ne îndreptăm. Sfinții ne arată, în mod concret, în ce fel trebuie să o facem.
Paul Curca
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius