"Asceza in arta e o incercare necesara"
- Imediat dupa evenimentele din 89, v-ati numarat printre intelectualii prezenti in viata publica romaneasca, interesati - cel putin aparent - de binele si viitorul tarii. Ne-am pus multe sperante in dvs. dar, dintr-odata, ati disparut...
- Nu stiu cat de prezent mai sunt in viata publica, dar sunt totusi prezent pe scenele pe care trebuie sa fiu. Eu continui sa traiesc, sa-mi vad de viata mea si de lucrurile care sunt foarte importante pentru mine, cu aceeasi pasiune si cu aceeasi daruire ca inainte, dar probabil ca spatiul public e mai aglomerat acum, mai ocupat cu altele si nu am intotdeauna loc. Dar publicitatea aceasta nu e ceva ce-mi lipseste, pentru ca stiu ca ceea ce fac fac bine si cu fruntea sus si nu-mi pare rau. Am ajuns sa-mi realizez vocatia si talentul inspre muzica, catre muzica si in muzica, asa cum mi-am dorit. Ma simt un om implinit. Daca e ceva de care sa-mi para rau este ca muzica mea nu a avut o inraurire si asupra imaginii tarii mele, asa cum ar fi putut sa fie. Si nu din cauza mea. Pentru un muzician, sa nu poti iesi sa canti in strainatate, pentru a te confrunta cu artistii de acolo, e ucigator. Sigur, sunt constient ca la un moment dat, in traiectoria mea muzicala, nu mi-am respectat intrutotul conditia profesionala, am simtit ca trebuie sa traiesc mai degraba ca un scriitor, decat ca un pianist, am tinut mai mult la conditionarile etice, decat la cele profesionale, care imi reclamau sa ies in lume, sa arat ca am ceva de spus. A fost o asceza asumata si clara, cumva impusa si de regimul comunist, care imi interzicea sa ies in Occident. Am renuntat si la anumiti prieteni, si la anumite activitati. A fost o perioada de intoarcere spre mine insumi, de care nu-mi pare rau, pentru ca m-a imbogatit foarte mult. M-am forjat mai bine ca muzician, am ajuns in zone mai profunde ale talentului meu, care poate ar fi ramas umbrite de partea superficiala a lucrurilor. Am renuntat la efortul exterior presupus de o cariera mediatica, dar am castigat in schimb o relatie privilegiata cu muzica, mi-am salvat eul meu profund, muzical, pentru a ma pastra in acord cu mine. Asceza in arta e o incercare necesara...
- Si probabil si foarte grea, in cazul unui artist cu o seductie atat de puternica. Pareti foarte deschis, foarte sincer, inzestrat cu o iradiere emotionala cuceritoare.
- Nu am incercat niciodata sa plac publicului, ci sa fiu cat mai adevarat pe scena, sa reflect adevarul compozitorului, nu sa ma exhib pe mine, folosind muzica lui ca pretext. Dar se pare ca originalitatea vine mai ales la cei care n-o cauta. Desi nu-ti propui sa te etalezi, ceva din personalitatea ta intra, fara sa vrei, si in ecuatia artistica. Caldura mea vine probabil din credinta si din placerea cu care fac aceste lucruri. Pentru mine, marea arta este puterea credintei, un fel de a descoperi si a te bucura ca un copil, impreuna cu ceilalti, de descoperirile tale, a comunica emotia pe care o resimti, a nu uita sa impartasesti si altora aceste trairi. Cand eram tanar, lumea punea pret pe inteligenta. De-abia acum, in ultimii ani, au descoperit si oamenii de stiinta ca inteligenta fara emotie nu are asa mare valoare, ca o idee care nu izvoraste dintr-o mare credinta nu are forta de a rodi in constiinta nimanui. O mare credinta inseamna pentru mine puterea de a invalui un sens care exista in tine, cu trairea si emotia ta. Maria Callas, cand isi alegea bucatile de inregistrat pentru un disc, selecta uneori bucati imperfecte, dar cu multa emotie, traire si caldura. Multi se mirau de alegerile ei, fiindca ea era vazuta ca intruchiparea perfectiunii canto-ului feminin in acea perioada. Dar ea detinea cheia, stia ca vrea sa transmita emotie, ca sunetul, oricat de perfect ar fi, nu e decat un vehicul, daca nu poarta nimic cu el.
"Cantam la pian inca inainte sa invat sa vorbesc"
- A existat in viata dvs. o clipa anume cand ati descoperit muzica? Ce a declansat atractia aceasta irezistibila catre pian?
- Cantam la pian inca inainte sa invat sa vorbesc. Nu eram constient, cand la 3 ani stateam in picioare in fata pianului si cautam cu mainile claviatura. A iesit un vals pe care parintii l-au botezat "Danut Vals". Au mai iesit apoi niste "Pasarele", "Scufita Rosie", "Ciobanul cu oile", "Dor de tata". Imi aduc aminte de o calatorie la Brasov, care m-a bulversat. Am fost la Biserica Neagra, aveam 5, 6 ani, si am ascultat orga.
Cu cea mai tanara prietena: Cella Delavrancea
- Cum e tovarasia pe viata cu muzica? Nu exista oboseala, plictis, saturatie, ca in iubirile pamantesti?
"Mie imi canta tot timpul ceva prin cap"
- Cum asculta muzica un maestru al ei? Altfel decat muritorii de rand?
- Faptul ca pot sa ascult muzica este una din cele mai mari bucurii ale vietii mele. Dar eu ascult muzica si in interiorul meu. Mie imi canta tot timpul ceva, imi umbla muzica prin cap. Pot sa studiez si sa creez fara sa stau la pian. Repet anumite piese doar in gand sau le montez si le demontez si le recant la mine in cap. E un proces mental foarte complex, care ma consuma enorm. Am si visat piese pe care le studiam in timpul noptii. Cateodata, imi vin si armonii noi, pe care nu le am dinainte. Dar de cele mai multe ori, sunt lucruri pe care le stiu si le prelucrez in timpul somnului. Ca sa nu o iau razna, mi-am facut un fel de tehnica de a-mi opri acest fir al muzicii interioare si am invatat sa ma detasez din cand in cand.
In fata pianului, "intensificat" la maximum
- Dupa atatia ani de cariera, mai aveti emotii cand urcati pe scena?
- Cu cateva zile inainte de un concert, ma apuca grijile. Intai e un soi de disperare ca n-o sa pot sa fac concertul, ca nu sunt gata, ca nu e inca bine. Dupa ce am suportat la viata mea enorm de mult stres si emotii covarsitoare, am inteles ca asta e de fapt o mobilizare generala a firii. Ca atunci cand imi spun ca n-o sa pot, ca nu-mi iese, sunt la cota la care de fapt inca nu-i destul adunat in mine. Mai trebuie sa adun energie si tensiune. Incet-incet, pana in ziua concertului. Daca repetitiile cu orchestra ies bine, stresul se mai amelioreaza. Daca nu ies bine, stresul urca si ma trezesc pe scena intensificat la maximum. Si apoi, cand incep sa cant, e ca si cand m-as lansa intr-un zbor, am satisfactia uriasa ca sunt in muzica. E pe de o parte muzica in sine, care te face sa plutesti si cu care te confunzi, iar de cealalta parte e bucuria de a stapani acest proces care naste muzica, ca poti face lucruri care altor pianisti nu le ies, ce reprezinta o dificultate tehnica si pentru tine, dar totusi tie iti ies. E ca euforia zborului, pe care o ai cand faci o acrobatie cu risc mortal, dar careia ii supravietuiesti cu eleganta. Atunci cand canti, nu trebuie sa se simta ca e greu, muzica nu trebuie sa iasa chinuita ca o doamna calcata pe bombeu in timpul dansului. Cand vin aplauzele, nimeni nu sta sa te intrebe cat ai studiat pentru a face asta, la cate ai renuntat. Ramane doar bucuria de a fi impartasit cu ei acest zbor divin si de a primi de la ei energia cheltuita, la schimb.
"A fost o sansa extraordinara s-o cunosc pe Cella Delavrancea"
- In memoria celor care va cunosc, prietenia dvs. cu Cella Delavrancea ocupa un loc aparte. Ce a insemnat pentru dvs. intalnirea cu ea?
Cu dirijorul Sergiu Celibidache
- Cu cat povestesc mai mult despre doamna Cella, cu atat parca raman si mai multe de spus. Cella ramane si azi cea mai tanara prietena a mea, desi cand am cunoscut-o, avea deja 70 de ani, si apoi a atins centenarul. Am intalnit-o intr-o auditie pe care profesoara mea de atunci, Eugenia Ionescu, o dadea in casa dansei, o data, de doua ori pe an, cand chema instantele muzicale ale vremii sa evalueze elevii cu care lucra. Erau nume mari din pedagogia pianistica romaneasca acolo, doamne cu morga, stand foarte serios, picior peste picior, contrazicandu-se in tot felul de argumente teoretice. Cella era printre ele o flacara calda, vie, jucausa, simteam miezul ei fierbinte, fara nici o coaja. Am simtit-o de varsta mea. Avea un mod foarte sincer si copilaresc de a se raporta la muzica. Lasa intai instantele superioare sa vorbeasca, le canta in struna tuturor ca sa le calmeze si apoi, cu modestie, isi spunea si ea parerea. Peste ani de zile, Cella devenise profesor consultant la Conservator, desi era deja la pensie. Cum titularul meu a lipsit de la un curs, a venit dansa si i-am cantat Sonata de Liszt. Tin minte cum topaia in jurul pianului, traia muzica, o respira prin toti porii. A fost o sansa extraordinara s-o cunosc, sa pot canta in casa ei, sa stau ore si ore de vorba, despre tot felul de lucruri. Era o persoana foarte generoasa, o structura artistica adevarata.
- Oare mai exista si astazi aceasta lume, dedicata artei cu atata fervoare? Mai are cineva nevoie de muzica clasica?
- Nu am sentimentul ca lucrurile stau foarte bine. Mi se pare ca sunt niste cute ale tainitelor noastre sufletesti pe cale de disparitie. Omul tanar de azi nu mai are forta de a-si pastra propria lui intimitate, e mereu intr-un curent, intr-un glissando perpetuu, nu mai reuseste sa prinda radacini. Publicul e mai labil din punct de vedere al criteriilor estetice, e mai sensibil la reclama, la comercial. De exemplu, la Festivalul Enescu, au venit niste mari nume, care insa de data asta nu mi-au spus nimic din punct de vedere artistic. Publicul in schimb era pe spate, a devenit foarte vulnerabil la zgomotul publicitatii. Saraceste forta individului de a se exprima cu vorbele lui, iar o saracie a limbajului aduce si o saracie a emotiilor, o aplatizare si o cliseizare a lor. Mi-e foarte teama de aceasta uniformizare.
"Las viata sa curga. Imi place sa ma las surprins de emotii"
- Cum arata o zi obisnuita din viata pianistului Dan Grigore?
- Zilele mele difera in functie de ce am de facut. Acum, de exemplu, tocmai m-am mutat in casa noua. Nu am avut inca puterea sa pun totul la loc si-mi mai ocup timpul, gandindu-ma cum sa aranjez noul camin. Daca e o zi de dinainte de un concert, atunci pregatesc programul, ma odihnesc, citesc, stau cu ai mei. Sunt multe zile in care nu mai studiez. Dar asta imi permit doar de la o vreme incoace, caci in tinerete nu exista zi fara sa lucrez temeinic. Acum las muzica sa se aseze in mine si ma bucur si de alte lucruri. Stau mai mult cu familia sau imi vad prietenii, care sunt putini, dar de nadejde. Nu-mi place sa-mi programez totul, las viata sa curga, imi place sa ma las surprins de emotii.
- Cum reusiti sa va pastrati in acord cu sine, sa nu o luati razna, sa nu va pierdeti in vria societatii de azi?
- Nu totdeauna reusesc. Exista multe lucruri din viata de zi cu zi care ma tulbura mai mult decat ar trebui. In tinerete, am invatat sa fiu mai puternic si mai profund de la Brahms. Avea o stabilitate si o anumita greutate morala, o forta, un caracter puternic, in timp ce eu eram mai fluturatic. Incet incet, am invatat sa respir cu respiratia lui Brahms, cum ai invata de la un guru. Sa zbor cu batai mari de aripi, nu cu batai mici si precipitate. Insa ceea ce imi da cu adevarat greutate sunt valorile in care cred.
"Sotia si copilul imi sunt cei mai fideli tovarasi de drum"
- Familia este in viata dvs. un astfel de punct de reper?
- Nevoia mea de a prinde radacini se completeaza cu dorinta mea dintotdeauna de a avea o familie solida. De la 18 ani am cautat o mama pentru copilul meu, o sotie si o iubita. Si numai la 38 m-am casatorit, pentru ca numai atunci am gasit. La un an diferenta, s-a nascut si baiatul meu. Daca as fi gasit iubirea asta mai repede, ar fi fost mai bine, mi-ar fi dat un echilibru. Agitatia din viata mea s-a datorat si singuratatii.
In casa noua, cu oameni dragi
- Ati putea impartasi si altora succesul unui mariaj fericit?
- Paleologu spunea ceva foarte frumos: "Nu e bucurie mai mare decat sa imbatranesti cu iubita ta". In momentul in care casatoria nu mai e privita ca o institutie sacra, ci ca un contract, incepem sa pierdem din umanitate, si omenirea devine un fel de miscare browniana. Casatoria, in mod clar, nu mai e ceea ce a fost odata, fiindca viata insasi s-a schimbat. Si mi se pare ca rolul cel mai mare aici ii revine televiziunii, care este un accelerator de traire, propune un model de a trai intens si rapid viata, de a obtine cat mai mult de la ea, patinand cu placere si foarte foarte iute, dar fara sa mai prindem radacini si sa mai devenim profunzi. Casatoria a devenit si ea, din pacate, un contract care, atunci cand si-a indeplinit menirea, se inlocuieste cu un alt contract, datorita "cerintelor crescande" sau, alteori, in cazurile mai dramatice, mai adauga niste amendamente pentru satisfacerea nevoilor. Ca sa rezum, as spune ca nu exista o reteta, in afara de credinta, sinceritate, fidelitate si de putin noroc. Eu l-am avut.
- Va e teama de batranete?
- Mi-e frica doar de boala, batranetea nu ma sperie. Este o varsta frumoasa, care aduce in schimb perspectiva si intelepciunea. Mi-e teama doar de perspectiva mortii, ma doare sa pierd cate o persoana draga, devin tot mai sentimental cu timpul si-mi dau seama cat au contat in viata mea anumiti oameni care azi nu mai sunt. Cat despre mine, mi-as dori o moarte comoda, senina, fara aventuri. Ha! Ha! Deci, vorba lui Caragiale, nu o moarte mizericordioasa!
Fotografii de PETRE COJOCARIU
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius