Cuza și problema țărănească

[altmariusistoric]

Repere şi idei

http://ziarullumina.ro/cuza-si-problema-taraneasca-140863.html

Arhim. Mihail Daniliuc, 27 Ianuarie 2019

S-au perindat pe răbojul istoriei naționale 160 de ani de la Unirea Principatelor Române, moment de referință din trecutul nației noastre, punct determinant în făurirea statului național unitar român de la 1918. Omagierea actului istoric de la 24 ianuarie 1859 ne readuce în minte și în suflet dragostea înaintașilor faţă de idealul sfânt al unității, văzut ca o necesitate istorică, politică, economică, ba chiar religioasă.

Artizanul momentului a fost, fără doar și poate, Alexandru Ioan Cuza, un moldovean care, pe lângă țara lui, a izbutit să convingă și Muntenia să-l aleagă în fruntea ei. Cu toate acestea, nu a domnit mult, deși popularitatea mare în rândul poporului l-ar fi îndrituit să șadă în fruntea țării până la adânci bătrâneți. Nu așa s-au petrecut lucrurile: Unirea a avut de la început și potrivnici, atât din exterior, cât mai cu seamă din interior. Primii ani ai domniei s-au dovedit foarte grei: Înalta Poartă eliberase firmanul de unire abia prin decembrie 1861, iar alesul poporului conducea cu două guverne și două foruri legiuitoare, la Iași și la București. Abia prin proclamația din 11 decembrie 1861 Cuza a reușit să convoace Parlamentul reunit la București. Cuvintele rostite cu acel prilej vădeau o puternică dragoste de ­neam și țară: „Români! Unirea ­este îndeplinită. Naționalitatea Română este întemeiată. Dumnezeul părinților noștri a fost cu țara, a fost cu noi. El a întărit silințele noastre prin înțelep­ciunea poporului și a condus Națiunea către un falnic viitor. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiți Patria, veți ști a o întări. Să trăiască România!”

Prin reformele sale, în doar șapte ani, Cuza a reușit să supună înnoirilor și prefacerilor toate instituțiile politice, social-economice, juridice și, nu în ultimul rând, ecleziastice. Deși reformele s-au arătat bine-venite, generatoare de progres, anumite tensiuni politice ori interese economice de grup au favorizat apariția „monstruoasei coaliții”, care, în frunte cu unii apropiați ai camarilei, dar și generali ai armatei, a plănuit înlăturarea lui Cuza.

Între cele mai așteptate reforme a fost cea agrară. Cuza cu­noștea bine soarta obidită a țăranilor români, deoarece, în prima parte a vieții, a trăit printre ei. Deși n-a fost, poate, cea mai bună lege, deși nu toți țăranii s-au considerat pe deplin satisfăcuți de regulamentul agrar aplicat după 1864, totuși reforma a marcat începutul ridicării spirituale și social-economice a satului românesc. Aproximativ 406.000 de țărani au fost împroprietăriți, împăr­țindu-li-se cam 1.700.000 hectare de pământ. Să menționăm că mare parte din suprafețele respective nu proveneau din moșiile marilor latifundiari, ci din pământurile Bisericii, trecute în proprietatea statului cu un an înainte.

De unde oare dragostea domnitorului pentru oamenii satelor și aplecarea spre gravele lor probleme? Deși biografii încă nu s-au pus de acord cu locul nașterii sale, vehiculându-se când Bârladul, când Hușiul, când chiar Galațiul, cert este că junele Cuza și-a petrecut o parte din copilărie pe moșia tatălui său, la Barboși, astăzi comuna Hoceni, județul ­Vaslui; frumosul conac al familiei Cuzeștilor s-a păstrat aici până în 1927, când, printr-o neîn­țeleaptă decizie, a fost demolat.

Carevasăzică Alexandru Ioan Cuza a crescut aproape de țărani, iar atunci când zbuciumata-i existență l-a făcut să ia hotărâri capitale, chiar în ceea ce privește viața lui și a familiei sale, a preferat să-și lege existența tot de lumea rurală. Mă refer la achi­ziționarea, în 1862, a reședinței de la Ruginoasa, unde plănuia să se retragă după ce își va fi încheiat mandatul încredințat de făuritorii Unirii. Doamna Elena Cuza își amintea că la Ruginoasa veneau la poarta domeniului sute de țărani, fluturând steagul tricolor și scandând „Măria Ta!” sau „Izbăvitorule!”.

Țărănimea română nu şi-a uitat binefăcătorul. Cu prilejul scrutinului parțial ce a avut loc în ianuarie 1870, în județul Mehedinți, la colegiul IV, Cuza, aflat în exil, a fost ales deputat. Situaţia s-a repetat peste 3 luni, la 8 aprilie 1870, cu același rezultat; mai mult, în același an, electorii colegiului II din Turnu Severin l-au votat senator. Cu toate acestea, prețuind pacea țării, nu s-a întors pentru a împlini dorința alegătorilor de a-i reprezenta în forul legiuitor de la București. La un moment dat, mistuindu-l dorul de acasă, izgonitul domn a cerut principelui Carol I permisiunea să revină în țară și să se stabilească la Ruginoasa, ca simplu cetățean. Deși nu i s-a permis, el a purtat această dorință până-n ultimele clipe ale zbuciumatei sale vieți, rugând pe buna și prea îngăduitoarea sa soție, Doamna Elena, să-i așeze trupul în pământul străbun, tot la Ruginoasa, fapt și întâmplat la două săptămâni după ce a trecut la cele veșnice, pe 3/15 mai 1873. Dragostea țăranilor români s-a vădit și pe ultimul lui drum: adus cu trenul din Germania, prin Cracovia, Lemberg și Cernăuți, către locul unde a fost așezat sub brazda țării, zeci de mii de țărani au ieșit prin stațiile pe unde trecea trenul cu trupul neînsuflețit, înclinându-se și mulțumind pentru ultima oară Domnului lor.

Oamenii satelor l-au considerat un real izbăvitor, transformându-l într-un veritabil personaj de legendă prin atribuirea unor virtuți sau însușiri pe măsura aștep­tărilor lor, trecând cu vederea inerentele scăderi omenești ale Domnitorului, căci erau flămânzi de dreptate, omenie, bunătate, dar mai ales de demnitate. Întruchipând aceste simțăminte ale țăranilor români, Iorga l-a descris pe Cuza astfel: „...a fost un Domn care se cufunda bucuros în rândurile mulțimii, ca să afle, ca să îndrepte, ca să pedepsească şi să mângâie, ca să miluiască pe ascuns de ochii lumii. Prin gura lui nu mai vorbea un om, ci, cum se cuvine pentru un stăpânitor de oameni, un neam întreg. Întruparea naţiunii era el în gând şi grai”.