Cum s-au nascut bisericile fortificate din Transilvania - Adrian Andrei Rusu

[altmariusart]

Dacă ne-am reaminti faptul că şi alte istoriografii recunosc Transilvania drept „adevărata patrie a bisericilor fortificate”[1], atunci am putea să-i privim cu mai mare îngăduinţă şi pe istoricii locali care au îngroşat acelaşi particularism până dincolo de limitele decenţei. Nici aici nu avem nevoie de exhaustivitatea revistei istoriografice, ci doar de câteva jaloane care aparţin, fie unor „creatori de şcoală”, fie realizărilor din urmă.
Bisericile parohiale fortificate au constituit un subiect predilect al istorio­grafiei săseşti. Pentru ele au şi fost avansate criterii speciale de tipologizare, care depăşesc, evident, intervalul cronologic pe care îl abordăm aici. Începutul sinteti­zării problematicii, semnat de către Friedrich Müller, a fost dintre cele mai viguroase[2]. Mai departe, în perioada interbelică, Walter Horwath a condus cercetă­rile de arhitectură la o scară pe care nu o va mai depăşi nimeni în urma sa[3]. Ultimul portstindard al istoriografiei săseşti este Hermann Fabini, cel care, după câteva abordări mai mult ori mai puţin restrânse, a reuşit performanţa unui monumental repertoriu[4]. În acest compartiment istoriografic nu s-au produs zguduiri de substanţă. Aspectele particulare vor constitui teme de reveniri, ceva mai jos.

În paralel cu istoriografia săsească, dar ceva mai târziu, au fost „descoperite” şi bisericile fortificate din Secuime[5]. Balogh Jolán şi Entz Géza au subliniat unele diferenţe faţă de bisericile săseşti. Ultimele lucrări care ating subiec­tul aparţin fie lui Gyöngyössi János[6], fie Tüdős Kingăi S.[7]. Primul autor nu este istoric, ci doar un foarte merituos publicist al acestei teme[8]. Alta este situaţia autoarei. Pentru Tüdős S. Kinga cazurile princeps sunt socotite a fi Oradea (turnul-capelă al Sfântului Ladislau, care este o simplă speculaţie mai veche şi, îndeobşte uitată, a cercetătoarei Balogh Jolán[9]; edificiile din anul 1241 constituiau, în fapt, o cetate în toată regula, nicidecum o biserică fortificată), mănăstirea cisterciană de la Igriş, apoi Cisnădioara. Fortificaţiile de după tătari sunt ilustrate prin Alba Iulia (dovedită între timp ca fiind o lectură sau interpretare greşită a lui Entz Géza[10]), apoi bisericile (dacă nu, mult mai corect, capelele) de la Firtuşu şi Cernat[11]. Exemplele reluate aici demonstrează că, într-adevăr, autoarea nu se referă doar la bisericile fortificate, ci, mult mai larg, la asocierile dintre biserici şi fortificaţii. Între noţiunile de „biserică fortificată” şi „cetate bisericească” o preferă pe cea din urmă, cu toate că cele două tipuri coexistă, uneori în cadrul aceluiaşi complex monumental. Mai apoi, tipologia avansată este foarte restrânsă, comparativ cu cea care s-a avansat anterior în istoriografie (biserici îngrădite, cetăţi bisericeşti cu turnuri, cetăţi bisericeşti cu bastioane în stil italian). Deşi se referă la precedente europene, consideră că problema este specifică Transilvaniei, după începerea invazii­lor turceşti, în cursul secolului al XV-lea, fie doar că începând din ultimul secol „înfloreşte”[12].

Şi istoriografia românească a produs interferări în temă. Există şi două volume speciale. Cel dintâi, al lui George Oprescu[13], nu contează aproape deloc. Oliver Velescu l-a succedat apoi[14], fără ca să poată atinge altă performanţă decât un transfer trunchiat, în limba română, a unor elemente banale, interpretate în contextul necesităţii afirmării valorilor populare. Virgil Vătăşianu nu s-a ocupat explicit doar de începuturilor procesului, dar a decantat mai bine decât oricine înainte de el, clasele bisericilor cu fortificaţii şi a celor ele-însele fortificate, pe care le-a denumit „biserici reduit”. Vasile Drăguţ scrisese destul de inconsecvent, mai întâi că era vorba despre „cea mai importantă şi mai originală contribuţie pe care arhitectura medievală de zid din Transilvania a înscris-o în patrimoniul artistic european”. Dar, imediat mai departe, a recunoscut că fenomenul apare „izolat” pe o largă arie europeană[15]. Cea mai veche înălţare, de factură gotică, este preluată de la Virgil Vătăşianu (Bartolomeu – Şprenghi), dar a trimis şi la forme romanice pe care le consideră a fi identificate la Cisnădioara, Turnişor şi Sibiu[16]. Ele sunt citate doar ca prezumţii, nu ca repere solide. Gheorghe Anghel a dezbătut problema identic, în două locuri diferite[17]. A recunoscut antecedentele anului 1400, fără să facă altceva decât să propună câteva noi exemple; ele l-au condus la concluziile potrivit cărora, pe lângă faptul că bisericile fortificate nu sunt tipice pentru acea perioadă, au fost făcute mai ales de către comunităţile săteşti şi orăşeneşti, iar din punct de vedere planimetric au cuprins două forme tipologice (corect, de fapt, trei: „rectangulară neregulată”, neregulate şi incinte ovale)[18]. Teodor O. Gheorghiu sugerase şi el că lucrările de fortificare puteau fi şi mai vechi[19]. I-au lipsit însă exemplele convingătoare.

Între timp, literatura istorică europeană a formulat suficiente argumente pentru înţelegerea globală a fenomenului. S-a constatat că antecedentele bisericilor fortificate sunt de atribuit deja domniei lui Iustinian[20]. Fenomenul a fost specific întregii Europe, dar în proporţii diferite şi în funcţie de conjuncturile strict locale[21]. Europa a început să le cunoască mai ales din secolul al X-lea, pe arii foarte diverse (Anglia[22], Franţa[23], Scandinavia[24], Imperiul german, mai restrâns în Austria[25]). Ieşirea unora din uz a insularizat pe cele care au continuat să aibă roluri militare active sau doar aparenţe speciale, aflate în contradicţie cu ceea ce se considera a fi particular arhitecturii bisericeşti[26].

În teritoriul central-est european, nuanţele cronologice se pot urmări mai atent. În regatul ceh, elemente de fortificare sunt înregistrate anterior anului 1300[27]. În Polonia, se acopereau prin termenul de refugia obiective folosite îndeosebi împo­triva tătarilor[28]. Progrese în cercetare s-au înregistrat şi pentru Ungaria medievală[29]. Mai departe, trebuie remarcat că şi alte istoriografii recunosc Transilvania (România de vest) drept „adevărata patrie a bisericilor fortificate”[30]. Din acest motiv am putea să-i privim cu mai mare îngăduinţă şi pe istoricii locali care au îngroşat acelaşi particularism.

S-a făcut de multă vreme remarca privitoare la funcţia cultică a cetăţilor[31]. Contaminările dintre cele două monumente, ca şi dintre cele două instituţii care le-au produs, au fost fireşti. Cum se observă foarte uşor, aici nu este vorba doar despre o tematică cu specific arhitectonic, ci şi de adânci implicaţii de altă natură. Chestiunea stabileşte şi necesitatea competenţelor celor care încearcă să se interfereze în subiect. Studiul implică o paletă largă de direcţii privind istoria dreptului canonic, orientări către arhitectura ecleziastică, a fortificaţiilor construite de ordinele militaro-călugăreşti, istoria cimitirelor etc. Ca urmare, realizările istoriografice au fost pe măsura acestor mari provocări tematice[32].

Nu trebuie să uităm că şi aceste tipuri de construcţii, ca toate fortificaţiile medievale de altfel, au suferit o drastică selecţie temporală. Unele au pierit odată cu bisericile, dar în multe alte cazuri, bisericile au rămas, şi fortificaţiile lor au fost eliminate din diverse motive (extinderi ale spaţiilor de cult, refolosirea mate­rialelor de construcţie, scoaterea cimitirelor din perimetrul localităţilor, consideraţii estetice, inutilitate militară etc.). Monumentele conservate au şansa de a acumula componente de apărare şi din alte perioade istorice, îndeosebi din perioada premodernă. Este suficient să ne amintim că, în fapt, majoritatea bisericilor fortificate din Transilvania sunt produse ale secolelor XVI-XVII. În aceste numeroase obiective, o selecţie riguroasă de componente este încă un deziderat. Drept consecinţă, repertoriul tipurilor de fortificaţii s-ar putea să crească în continuu, în timp, pe măsura progresului cercetării arheologice.

Informaţiile documentare care să ne fie utile sunt extrem de sărace. În anul 1380, la Feldioara se scria despre murum quo ecclesia parochialis de eadem est circumdata[33]. Ar fi fost greu de explicat situaţia, dacă nu am cunoaşte că acolo trebuie să fi fost, înainte vreme, cavalerii teutoni. Ori, atunci este pe deplin admisibil să fi fost doar moştenirea unei relaţii mai vechi, evident cu alte semnificaţii. Ar trebui să marcăm încă faptul că „zidul” împrejmuitor nu ar merita, în mod obligatoriu, interpretat ca o incintă de fortificaţie. La 1403 se spune despre castellum Obad (Jobbagy, jud. Timiş) că est constructum in circuitu ecclesie[34]. În anii ΄40 ai secolului al XV-lea, se strecoară o altă informaţie de valoare excepţională. Biserica Sfintei Fecioare din Opatiţa (lângă Deta, jud. Timiş) avusese a superiori parti, in angulis ipsius, două sacristii peste (alături?) care se înălţaseră ziduri de lemn şi pământ, înalte, in modum fortalicii. Datorită turcilor (infidelium), se solicita reînnoirea lucrărilor în piatră (pro defensione et tuicione ecclesie et incolarum)[35]. În anul 1473 este atestat castellum seu fortalicium in circuitu ecclesiae in Karol (Carei, jud. Satu Mare)[36]. Cele trei cazuri din urmă sunt, de astă dată, foarte limpezi. Evident că, două dintre aceste construcţii nu aveau de ce să fi fost construite sub influenţa pericolului turcesc. Dar, în toate cazurile, este suspectată implicarea nobiliară. Bisericile au fost asimilate ansamblurilor de curţi-castele şi nu ar fi de proclamat ca fiind ele însele fortificate. Ar putea să fi plecat din situaţia de capele private, de curte, şi să fi devenit biserici parohiale aflate tot sub strict patronaj nobiliar. Văzusem în dreptul discuţiei capelelor, că cetatea şi biserica sunt două entităţi instituţionale şi arhitectonice care pot supravieţui separat sau împreună.

Dreptul canonic nu admite fortificarea unui lăcaş decât cu titlu excepţional. Legăturile se stabilesc însă normal pe principiile următoare: biserica „apără” cu ajutorul lui Dumnezeu şi a sfinţilor, iar la rândul ei, sacralitatea trebuie „apărată” de profanare. În acelaşi timp, biserica, ca instituţie, a avut posibilitatea, ca orice altă individualitate medievală, să aleagă şi să folosească componente de fortificare (= fortificaţii). Dacă privim astfel lucrurile avem căderea să facem câteva departajări arhitectonice categoriale. Avem de-a face cu: 1. biserici auxiliare (alături de palate, donjoane, cisterne etc.) în cetăţi (capele independente ori integrate) ori în alte ansambluri fortificate (palate, curţi nobiliare); 2. biserici independente care aglomerează în jurul lor compo­nente de fortificare exterioare (= biserici fortificate); 3. biserici ele însele fortificate (= bisericile reduit[37])[38]. Pentru a preciza lucrurile, vom scrie că ne interesează acum, aici, doar cele două categorii din urmă. Totodată, mai este de precizat faptul că o biserică reduit poate deţine şi fortificaţii exterioare, intrând concomitent în categoriile 2 şi 3.

Fortificarea exterioară a instituţiilor ecleziastice a avut capete de serie care au pornit din centrele episcopale şi din mănăstiri[39]. Fenomenul a luat amploare odată cu organizarea teritorială a bisericii catolice din Transilvania şi vecinătăţile ei vestice, unde fiecărui castru-comitat îi corespundea un arhidiaconat, fiecărei episcopii, o cetate (castru). Dacă nu s-au instalat direct în fortificaţii, bisericile au căutat fie şi numai vecinătatea lor. În faza de început, în dreptul cetăţii-capitală de comitat se afla câte o biserică parohială[40], de care putem lega funcţii arhidiaconale. Şi numele de comes parohiales era aplicat unor comiţi de comitate, fapt ce demonstra unitatea de coabitare administrativă a celor două fundamentale împărţiri ale socie­tăţii. Ostilitatea şi puterea păgânilor – căci încă despre masa compactă şi nepriete­noasă a unor ortodocşi nu se poate scrie – şi necesitatea protecţiei inventarului bisericesc, le impuneau acest lucru.

În principiu, nici o mănăstire nu se dota cu fortificaţii fără vreo raţiune anume. Din acest motiv, ele au apărut doar acolo unde a fost nevoie[41]. Doar că, prin felurile lor de a se construi, folosind biserica ca o „citadelă” centrală ori plasând-o în flancul unui careu sau poligon închis, exegeţii au putut reţine că au servit ca surse de inspiraţie pentru cetăţi şi au fost, la rândul lor, influenţate de cetăţi. Cele două ansambluri se apropiau semnificativ. Dintre mănăstiri[42], cel mai timpuriu şi mai clar caz este acela al benedictinilor instalaţi în perimetrul castrului de la Cluj-Mănăştur[43]. Mai cunoaştem cel puţin complexele destul de timpurii de la Bulci (jud. Arad)[44], Mănăştiur (jud. Timiş)[45], Pâncota[46]. Dienesmonostorul (între Mocrea şi Ineu, com. Zarand), atestat între anii 1199-1390, a fost plasat într-o fortificaţie cu val şi şanţ, al cărei plan l-a publicat Márki Sándor[47]. Ar putea fi vorba încă de Acâş (jud. Satu Mare) şi Arad-Vladimirescu[48]. La invazia tătară, cel puţin câteva alte mănăstiri din Ungaria centrală îşi dovediseră capacitatea de rezistenţă, tocmai datorită zidu­rilor de care dispuneau[49].

Pe moştenirea benedictină, cistercienii au fost cei care au instituit şi, mai ales, propagat maximal arhitectura de claustru (= incintă, de obicei rectangulară, închisă). Nu este surprinzător deci că, mănăstirea Igrişului era apreciată ca fiind dotată cu munito castro şi asediată cu maşini, la mijlocul secolului al XIII-lea[50]. Cum am văzut, cercetătorii români s-au lăsat ispitiţi de ideea că au existat implicări cisterciene la construcţiile de la Cisnădioara, dacă nu şi la Breaza. În anul 1260, primul document diplomatic intern, maghiar, menţiona o mănăstire fortificată[51]. Multe dintre mănăstirile ordinelor cerşetoare au fost dotate apoi cu fortificaţii[52]. Problema s-a pus altfel în cursul secolului al XV-lea[53].

Discuţia privitoare la acest subiect gravitează însă îndeosebi în jurul bisericilor parohiale. Fortificarea ori numai multiplicarea valenţelor de apărare ale unei biserici a depins constant de regimul ei juridic. Este vorba despre acel ius patronatus, care stabilea dependenţa sa de un stăpân de moşie ori un alt fel de ctitor important. Dreptul la care ne referim putea fi deţinut de o autoritate ecleziastică (episcop, arhidiacon, decan, capitlu, mănăstire) sau de una laică (seniorul locului, regele). Ca urmare, totdeauna aceea trebuie făcută responsabilă de ceea ce se întâmpla cu o biserică.

Printre altele, apariţia incintelor în jurul bisericilor a fost interpretată ca o consecinţă a sinodului de la Buda, din anul 1278, care stipula interzicerea locuirii lor, dar le accentua rostul de refugiu, în caz de pericol[54]. De aici se prelungeşte ideea potrivit căreia funcţiile de apărare ale monumentelor ecleziastice trebuiau exercitate temporar, în subsidiar, şi totdeauna cu stricta respectare a tipurilor de acţiuni care nu ar fi atentat la sacralitatea edificiului (de exemplu: vărsarea de sânge în biserică, comportamente indecente sau incompatibile etc.).

Cât priveşte aceleaşi incinte din jurul bisericilor, lucrurile nu sunt foarte simple. Uneori grosimea zidurilor este un motiv pentru bănuiala intenţionalităţii de apărare. A existat şi există permanent tendinţa asimilării „gardurilor” de cimitir (obligaţie stipulată în mod repetat de reglementările bisericeşti), construite din materiale rezistente, cu fortificaţiile. Este foarte greu de acceptat din primul moment, şi fără alte argumente suplimentare, că un zid sub 0,50 m grosime ori un altul chiar mai gros, dar realizat cu liant de proastă calitate sau lut, a putut fi vreodată altceva decât un simplă delimitare. Pentru aceeaşi categorie de curtine, care nu depăşeau elevaţia de circa doi metri (de la nivelul iniţial de călcare), nu vom putea admite altă clasificare decât tot aceea de împrejmuiri nefortificate. Prezenţa contraforturilor nu este nici ea relevantă pentru clasificarea, într-o categorie sau alta, a incintelor de la biserici. Niciodată, acest detaliu de construcţie nu a fost socotit ca unul exclusiv de arhitectură militară.

În acelaşi timp, spaţiul imediat învecinat bisericii trebuie apreciat ca având două valenţe. Fiind pământ sfinţit, adăpost al defuncţilor, care trebuiau să rămână netulburaţi până la Judecata de Apoi, era, pe de-o parte, restricţionat pentru alte folosiri (suprapuneri), dar justifica şi o protecţie (izolare, îngrădire, apărare). Cu alte cuvinte, cimitirul era cel care, concomitent, încurca şi încuraja fortificarea. Formele de materializare ale acestor concepte dogmatice sunt utile în continuu pentru o protecţie primară (oprirea animalelor în cimitir, îndepărtarea negoţului de lângă zidurile templului, asigurarea liniştii pentru slujbe, un plus de curăţenie şi estetică). Nici încărcătura simbolică nu a fost respinsă (sacralitatea spaţiului cumulat de biserică şi cimitir).

În alte cazuri, raportul exagerat dintre dimensiunea cimitirului şi aria cuprinsă de ziduri, este un alt indiciu de analiză; nu însă o certitudine. Aceleaşi raţionalităţi pot fi aplicate pe un spaţiu mai generos, când el exista, iar cineva era în măsură să le transpună în practică (patronul, parohul sau parohia). Ni se pare o greşeală monumentală a încerca raporturi matematice între spaţiul dintre curtine (aria) şi numărul populaţiei[55]. Ca şi în cazul interiorului unei biserici, nici aici lucrurile nu sunt direct proporţionale. Să ne gândim doar că un palat medieval nu are nici o relaţie organică cu numărul membrilor familiei posesorului; nici o cetate. De ce, atunci, ar fi avut celelalte construcţii? Adevărul este că dimensiunile nu au fost decât foarte vag determinate de cifrele demografice, ci mai mult de puterea financiară a constructorilor. În urma acestei logici, o comunitate mică, foarte bogată, construieşte, nu neapărat în prelungirea nevoilor sale stricte, ci, mai mult ostentativ, pentru a-şi afişa în zidiri potenţele superioare, şi invers, o alta, mare şi săracă, ridică o biserică sau o fortificaţie mică, atât cât îi permit, în lipsa buzunarelor, pungile. În consecinţă, decizia construirii zidurilor peste morminte mai vechi ar fi putut proveni din necesităţile mai restrânse, ale unei etape de evoluţie demografică a localităţii, sau din capacităţile economice scăzute de a realiza o incintă concordantă cu dimensiunea reală, dar prea mare, a cimitirului.

Dacă pe curtinele conservate în elevaţie se identifică vreun auxiliar de facilitare a tragerii (gură de tragere, drum de strajă, crenelaj), ori este descoperită alături şi o linie de şanţ, nici un fel de dubiu nu mai poate exista în legătură cu depăşirea rostului simplu de îngrădire a cimitirului. În acest sens, incinta Cisnădioarei este grăitoare.

Desigur, cu totul altfel se pune problema atunci când fortificaţia a preexistat.

Există clişee interpretative care transferă în trecut realităţi apărute la distanţă de câteva secole. În legătură cu incintele, asistăm la un fenomen destul de generalizat, promovat de către istoriografia săsească. Este vorba despre o presupunere a priori a fortificaţiilor din jurul unor biserici, mai ales din viitoarele oraşe transilvane. S-a ajuns astfel la situaţia în care, toate bisericile medievale de pe raza actualului Braşov (Neagră, Sfântul Martin, Sfântul Bartolomeu) să fie văzute ca având fortificaţii începute în secolul al XIII-lea[56]. De aici nu a fost foarte greu să se prelungească realitatea automat, la alte comunităţi cu veleităţi urbane, fără vreo confirmare de natură arheologică, la fel ca în exemplul de la care am plecat (Sibiu, Cluj etc.). Va trebui să observăm mai întâi că toate ansamblurile care vor fi trăit, dintre cele bănuite, au fost nu biserici fortificate, ci cetăţi în mijlocul cărora se găseau biserici. Funcţiunea lor a fost în primul rând de altă natură (probabil centre de putere ale autorităţilor locale şi ale delegaţiilor puterii de stat). Relicvele de ziduri care s-au transmis până la cartografia secolului al XVIII-lea nu ar trebui automat asimilate cu primele nuclee de fortificare ale oraşelor care le găzduiesc. Am văzut că rolul lor putea fi şi altul, mai adăugăm că puteau fi şi din afara perioadei noastre (post 1400).

Nici circumvalaţiile ori „palisadele” din jurul unor biserici nu ar trebui altfel interpretate. Biserica de la Nagyszénas a fost terminată în a doua jumătate a secolului al XI-lea sau în cursul secolului al XII-lea. A avut un şanţ inelar care delimita cimitirul, şanţ refăcut, ceva mai departe, după astuparea celui dintâi, în secolele XIV-XV[57], dar fără rost de fortificaţie. A fost ea o biserică fortificată? Biserica din Ács, datată în secolele XII-XIII, a avut deja o incintă cu un turn (de poartă?) pătrat[58]. Cea din Nagytálya are fortificaţia (?) datată în a doua jumătate a secolului al XIII-lea[59]. O altă biserică romanică din acelaşi secol, cu amplasament pe un vârf de deal şi cu sectoare de val şi şanţ, a fost cercetată la Galgamácsa-Ecskemend (com. Pest)[60]. La Sárospatak, o rotondă a fost înconjurată de un zid de 0,80 m gros, cel puţin doi metri înalt şi lung de 170 m. Ansamblul datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al XIV-lea[61]. Biserica din Tar are, la rândul ei, o incintă simplă, dotată cu guri de tragere, socotite lucrate în secolul al XIV-lea[62], iar cea din Ecsér o alta, construită la începutul secolului al XV-lea[63]. Mai există apoi şi alte biserici, în satele ungureşti, considerate fortificate, dar cu datări incerte (XIII-XV şi post)[64].

Dintre situaţiile care vor fi fost în zona noastră, cea mai bine cunoscută este cea de la Ilidia. A avut o biserică înzestrată cu altar pătrat, atribuit secolelor XIII-XIV, înconjurată cu o curtină (41 x 32 m), un şanţ interior şi un val cu palisadă de lemn (din două rânduri de bârne verticale, dispuse la o lăţime de doi metri, unite cu altele longitudinale, umplute cu pământ) şi un şanţ exterior (lăţime opt m, adâncime 1,7-2 m). Datarea este asigurată cu morminte de secol XII, care se aflau sub palisadă[65]. După unele opinii, ar fi fost vorba acolo de o biserică arhidiaconală[66]. Biserica de la Cernat[67] este un monument pentru care ne lipsesc multe informaţii ca să o putem încadra corect. Incinta, strânsă în jurul unei clădiri minuscule, pare să trădeze o simplă îngrădire de cimitir. La Tauţi (jud. Arad), biserica romanică, cercetată arheologic în ultimii doi ani, pare să se fi instalat, după modelul unor mănăstiri contemporane, într-o fortificaţie preistorică[68]. Drăuşenii a avut un şanţ sectorizat, a cărui datare este doar afirmată, decât argumentată[69]. Moşna are o incintă (sau gard?) din secolul al XIV-lea[70]. O listă întreagă (Şeica Mare, Guşteriţa, Toarcla, Cristian (Braşov), Daia, Axente Sever, Lunga, Ghidfalău, Valea Crişului[71]) ar avea o nevoie stringentă de verificări.

Cercetarea din Transilvania nu stă strălucit la capitolul de­monstraţiei prezenţei unor fortificaţii în sau la incintele bisericeşti medievale. Din mărturiile arheo­logice, nu am putea descoperi incintele care au avut coronamente de apărare activă, iar identificările contraforturilor rămân, şi ele, precum am scris, irelevante.

Elementele de flancare (turnurile de curtină sau de poartă) ar putea fi avute în vedere.

Orice clădire propriu-zisă de biserică rustică a avut şi are statornice valenţe de apărare[72] sau chiar numai apropieri de chipul unei fortificaţii[73]. Zidurile de biserică sunt adesea masive, cu deschideri economice, chiar în forma unor ambrazuri. Verificarea solidităţii a fost demonstrată în 1241, atunci când populaţia s-a apărat ori a căutat doar să o facă, în biserici[74]. Realitatea bisericii-fortificaţie rezultă din masivitatea construcţiei sale, mai ales atunci când se foloseşte cărămida ori piatra. În absenţa cetăţii, o astfel de construcţie este de-a dreptul o invitaţie la adăpost solid, mai ale când deţine şi ispititorul ius asylum[75].

Pentru Transilvania şi vecinătăţile ei vestice, consensul pentru secolul al XIII-lea ca început al valorificării bisericilor în scopuri militare, rezultă credem din datele de istoria arhitecturii romanice târzii pe care le posedăm. Este discutat de către noi fenomenul de interferenţă şi sincronizare dintre proliferarea construcţiilor ecleziastice şi a celor laice. Dacă îl rememorăm aici este pentru că admiţându-l, vom putea să ne aşteptăm ca exemplele pe care le putem întâlni să dateze mai mult din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Începuturile de secol XIII sunt însă restricţio­nate, deocamdată, doar la aria locuită odinioară de către saşi. Autorii maghiari au fost împreună de acord că ele au început să fie ridicate în Secuime doar din secolul al XIV-lea, dar sunt semnale arheologice că fenomenul ar fi putut fi şi acolo ceva mai timpuriu.

Graniţa tipologică generală a bisericilor sau chiar a unor turnuri, pretinse a fi clopotniţe, nu s-a vrut foarte bine delimitată nici chiar în vremurile de construcţie, tocmai pentru a dubla valenţa strict ecleziastică a părţilor arhitectonice, cu potenţialităţi militare. Concluziile actuale privind simbioza cu fortificaţiile au rezultat numai din analize superficiale ale complexelor (incinte şi turnuri „simple”, „puţin înalte” etc.).

Odată cu înmulţirea bisericilor de piatră, apare în epocă, ca manifestă, şi o preocupare de a le delimita de posibilitatea deturnării rosturilor lor, la cele militare. Nu dispunem de o dovadă mai bună a interrelaţiilor arhitecturale şi funcţionale care existau între cele două categorii. Fenomenul cu care am început aliniatul este oglindit mult mai puţin de monumentele în sine (supuse deteriorărilor sau transformărilor), ci în mai mult de reglementările juridice, formulate atât de autorităţile religioase, cât şi de cele laice. Într-un document, adesea invocat în istoriografia provinciei, al regelui Andrei al III-lea (1291) se scria despre turris sive castra super ecclesiis edificata[76]; deci, nici vorbă de clopotniţe (campanile), ci pur şi simplu de turnuri. Documentul trebuie obligatoriu alăturat reglementărilor conce­pute de către franciscani, cu câteva decenii înainte, respectiv la 1260 (campanile ecclesie ad modum turris de cetero nusquam fiat)[77] şi altele, probabil formulate tot în scris, dar pierdute, puse în practică de arhitectura provincială dominicană[78]. Dar, pe acest suport documentar consistent, rămâne doar o problemă de selecţie a obiectivelor care s-au înscris în fenomen.

Noţiunea de turris la biserică a avut, astfel precum o recunosc cele mai noi interpretări, tot o semnificaţie de turn, nu de clopotniţă[79]. Turnul-clopotniţă nu a avut un rol liturgic[80], aşa încât el a fost o opţiune destul de liberă, care incumba o simbolistică de statut, destul de bine ierarhizat, dar şi nevoi foarte prozaice, de apărare[81]. Relaţia pe care o putem stabili între formele clopotelor timpurii şi dimensiunile clopotniţelor, dovedeşte fără nici un fel de rezervă că nu era nevoie de asemenea înălţări supradimensionate, pentru a le adăposti. Studiile de campanologie ne spun că până către finalul secolului al XIV-lea întâlnim abia un singur clopot mai greu de 300 kg[82]. În regatul maghiar, s-a utilizat frecvent, pentru clopotniţă, termenul de „harangláb”, ceea ce în traducere românească ar fi „picior de clopot”. Însă el nu poate fi echivalat cu un turn, ci cu un simplu stâlp (= picior) sau, eventual, mai complicat, o piramidă de bârne. Deja am putea aprecia că ne-am obişnuit prea mult cu clopotniţele-turnuri ale epocilor apropiate pentru a nu le vedea transferate, automat, dar nedrept, cât mai adânc în Evul Mediu.

În sfârşit, şi istoriografia noastră a făcut apropierea dintre clopotniţe şi donjoane[83]. Adeseori nu se pot lua în considerare asemănările arhitectonice[84] datorate unor principii constructive comune. Cu toate acestea, valoarea de donjon nu poate fi contrazisă de unele particularităţi constructive sau de documentele epocii care recunosc fără echivoc utilitatea lor în afara funcţionalităţii monumentelor de cult[85].

Un turn de biserică poate avea, ca şi un donjon, o zidărie exagerat de masivă, dispusă pe trei-patru nivele şi o intrare numai la etaj. Amintim apoi că dispoziţia şi estetica deschiderilor este şi ea comparabilă cu cea a palatelor sau a turnurilor-locuinţă. Clopotniţa bisericii de la Strei (jud. Hunedoara) reprezintă ¼ din dimensiunile generale ale navei, iar accesul i se asigură la etajul I. Biserica de la nordul districtului Haţeg a fost însă o înălţare modestă, dacă o comparăm cu clopotniţele de la Aiud, Chirpăr, Cisnădie, Cisnădioara, Rotbav etc., unde grosimile de zidărie aproape dublează pe cele ale spaţiului liturgic. Dacă clopotele au fost aşa cum le-am descris, ar trebui să ne gândim stăruitor că aceleaşi pseudoclopotniţe vor fi fost utile pentru locuire (în cazul slujitorilor bisericeşti), dar şi pentru protecţia de bunuri (ale bisericii, patronilor ori enoriaşilor).

Cum am văzut ceva mai sus, referinţele documentelor indică cu limpezime că potenţialitatea militară a turnurilor de la biserici a fost constant exploatată. Ca­zurile de transformare radicală a destinului unor edificii de cult a fost, cel puţin pentru vremurile cu care ne ocupăm, un fenomen destul de sporadic. Cu toate acestea, mănăstirea Egyed era gata să devină cetate a nobililor din Diosig (ante 1287). Din păcate nu cunoaştem amănuntele de metamorfoză arhitectonică, dar, din moment ce, cu un prilej anterior (1278), coloanele mănăstirii serviseră pentru con­struirea unui turn[86], am putea presupune orice tip de acţiune radicală, identică. Una dintre cele mai vechi preschimbări de utilizare a fost suferită de către donjonul de la Viscri. Relaţionarea şi transformarea turn-locuinţă în clopotniţă (secolul al XIX-lea) este demonstrată pe viu de fortificaţia din Gârbova-sat, care este şi azi în funcţiune, cu toate transformările sale ulterioare[87]. Anterior anului 1631, clopotniţa romanică de la Roşia (jud. Sibiu) a devenit un turn de apărare[88]. Au fost clopotniţe care au servit şi pentru alte rosturi decât de donjoane. La Boian (secolul al XV-lea), turnul de poartă este şi singura clopotniţă. La fel s-a întâmplat însă şi la Ilieni, în timp ce la Codlea, Crainimăt, Cristian, Dăneşti, Valchid, clopotniţa s-a metamorfozat ori i s-a dat rostul de turn de flancare. Există, în mod singur, încă şi alte cazuri în care, de fiecare dată, a apărut suspiciunea unor deturnări de folosire (Agârbiciu, Aiud, Axente Sever, Bărcut, Cisnădie, Iacobeni, Mediaş, Ruja[89] etc.). Dubiile persistă pentru că investigaţiile au rămas doar la nivelul contemplării superficiale a monumentelor.

Adesea, şi rotondele au fost tratate cu etaje izolate şi crenelaje[90] ori au fost direct introduse în economia unor incinte, cu rol de turnuri[91]. Cu toate acestea, nimeni nu are vreo motivaţie de a le considera biserici-fortificate şi nici nu a făcut-o explicit. Dar, şi ele au constituit experienţe ori o zestre utilă pe care s-a clădit mereu patrimoniul târziu al celor câteva zeci/sute de biserici fortificate din provincie.

Turnul-clopotniţă aşezat direct peste cor nu este o raritate în lumea catolică[92]. Se întâlneşte şi în arhitectura romanică din Slovenia[93]. Cetatea Ónodului a fost construită de un ban al Slavoniei în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea, în jurul unei biserici parohiale. Lucrările au continuat apoi cu un donjon peste biserică, dar lăsat neterminat până la moartea iniţiatorului (1395-1396)[94]. Deşi pose­dăm actul regelui Andrei al III-lea (1291) prin care fenomenul (dacă îl înţelegem corect) era întrezărit periculos de amplu şi, din acest motiv, de eradicat, nu se mai pot cita multe exemple transilvane contemporane sau anterioare acelui act. Exemplul singular dat de Virgil Vătăşianu (Ocna Sibiului)[95] nu a mai fost completat cu altele. Cu toate acestea, poate că s-ar mai fi putut adăuga biserica din Axente Sever[96] şi cea din Turnişor[97], unde turnurile par să preceadă ansamblurile actuale, dar nu este exclus ca ele să fi funcţionat altfel, în faza iniţială (cum ar putea fi la Hosman, de pildă). Cea mai serioasă discuţie s-a purtat în ultima vreme doar în jurul turnului de pe biserica Colţului (Suseni). Cu acel prilej, analogiile nu s-au înmulţit, ci doar au indicat în plus compatibilităţile arhitecturii ortodoxe cu fortificaţiile de tipul turnurilor, la distanţa unui secol de la formularea diplomatică a problemei. Nu a fost vorba, în mod obligatoriu, de turnuri înălţate peste componente de biserici[98]. Având în vedere situaţia arătată, probabil că ar trebui să renunţăm la interpretarea ad litteram a documentului de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi să admitem că regele reacţionase la toate turnurile care însoţiseră, în vreun fel oarecare, arhitectura bisericească, nu neapărat doar la cele explicit situate peste altare ori nave.

Mai trebuie menţionată încă o asemănare constructivă de ansamblu, care a deţinut un anume rol, şi pe care ar trebui să-l avem în vedere, în egală măsură. Planimetria bisericii şi a turnului-clopotniţă sunt frapant de apropiate de planime­tria unor palate cu turnuri-locuinţe asociate. Exemplul cel mai citat este cel isprăvit tocmai de către un episcop, la Wangen-Bellermont, Reams, în provincia Trient, la începutul secolului al XIII-lea[99].

Concluziile se trag foarte uşor: bisericile au avut de la început dorinţa, dar şi obligaţia de a-şi proteja sacramentele liturgice, cimitirul şi ambianţa specifică. Nu au fost niciodată destinate apărării comunităţilor parohiale, ci numai unui patrimoniu sacral şi slujitorilor săi direcţi (preoţi, canonici, ctitori). De la această întrebuinţare minimală, au evoluat diferenţiat, prin soluţii diferite, care au implicat atât biserica în sine (refăcută în piatră şi cu potenţialitatea militar accentuată a clopotniţelor), cât şi spaţiul ei învecinat (devenit o adevărată incintă). Cronologic, fenomenele nu au trepte bine delimitate, dar, în nici un caz, ele nu s-au circumscris doar unei epoci anume.

Spre deosebire de cetăţi, bisericile s-au amplasat obligatoriu în interiorul sau în vecinătatea apropiată a satelor. Oricum, chiar şi în poziţia aleasă, ele au deţinut avantaje tactice (mici coline, boturi de deal, terase de ape). Formele planimetrice pe care le descoperim acum sunt, în marea lor majoritate, elipse nere­gulate, cu turnuri rare. Erau străbătute de cel mult două intrări, din care cel mai frecvente au fost paternele.

Între noţiunile de „biserică fortificată” şi „cetate bisericească” o preferăm pe cea din urmă, cu toate că cele două tipuri coexistă, uneori în cadrul aceluiaşi complex monumental. Tipologia avansată în istoriografie conţine biserici îngrădite, cetăţi bisericeşti cu turnuri, cetăţi bisericeşti cu bastioane în stil italian.

Acesta poate fi considerat bagajul cu care bisericile teritoriului au întâmpi­nat marile provocări ale invaziilor turceşti, adică tocmai acelea care aveau să le aducă exagerarea componentelor de apărare.

Constatarea este aceea că abia după secolul al XV-lea, Transilvania cunoaşte exacerbarea fenomenului arhitectonic. Doar că el este mai complicat decât ne-au lăsat să înţelegem studiile efectuate de istoricii de artă sau ai arhitecturii. Stimulentul a venit datorită incapacităţii puterii centrale de a asigura securitatea teritoriului în faţa atacurilor otomane. Este general admisibil că operaţiunile au fost conduse şi împlinite doar de către comunităţi privilegiate, fie săteşti, fie ale unor târguri. Mai este apoi de observat că fortificările au conţinut, cel mai des obiective mai vechi care nu au dispus niciodată de biserici. Există apoi o diferenţă esenţială între filozofia de construcţie a saşilor şi cea a secuilor. Dacă cei din urmă au conceput construcţiile lor doar ca soluţii clare pentru refugii, saşii au locuit în interiorul lor. Modelele de habitat interior au păstrat relicve serioase, fiind doar neglijate de către cercetare. Şi pentru că interpretările arhitecţilor au prevalat, astăzi se discută prea des despre biserici fortificate cu „cămări”, în loc de biserici cu case de locuit.

Fortificările au fost continue până în secolul al XVII-lea. Ba se poate afirma că au fost specifice mai ales epocii premoderne decât evului mediu. Nu au existat „reţete”, ci de fiecare dată soluţii locale ori grupate pe diferite arii. Fără îndoială, nici rolul simbolic al unor construcţii nu poate fi scos din discuţie. A te înconjura cu ziduri şi turnuri, devenise aproape o chestiune de prestigiu. Transferurile de soluţii au fost posibile cu atât mai uşor cu cât, în cazul saşilor, s-a lucrat în formule cooperatiste, la nivelul întregii Universităţi. Evident, toate au respectat rigorile impuse de progresele armelor de foc. Într-o asemenea conjunctură, sunt dese bastioanele, barbacanele, gurile de tragere pentru toate tipurile de arme de foc, galeriile de atragere acoperite etc.



Adrian Andrei Rusu

(capitol uşor modificat de către autor, preluat din vol. Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2005, p. 444-456)



--------------------------------------------------------------------------------

[1] Tolnai G., Templomvárak, erődtemplomok Magyarországon. Esztergom, 2001, p. 6.

[2] Die Verteidigungskirchen in Siebenbürgen, în Mitteilungen des K. K. Comission zur Erforschung und Erhaltung der Baudenkmale, 2, 1857, p. 211-216, 227-231, 262-271.

[3] Principala sa sinteză este Siebenbürgisch-sächsische Kirchenburgen. Sibiu, 1940, 128 p. Afirmaţia este exactă pentru că cea mai mare parte a releveelor sale este astăzi continuu reluată, fără modificări ori cu modificări minime.

[4] Atlas. I-II.

[5] Kővári L., Erdély építészeti emlékei. Kolozsvár, 1866, p. 241; Orbán B., Székelyföld. I-V, passim; Balogh Jolán, A késő-gótika és a kora-renaissance művészete, în vol. Magyar művészettörténet. Ed. Domanovszky S., II. Budapest, 1939, p. 538; Entz G., Székely templomerődök, în Szépművészet, nr. 4, 1944, p. 1-8; Balogh Jolán, în Művészettörténeti Értesitő, 33, nr. 1-2, 1984, p. 46-49; Kelemen L., în Művészettörténeti tanulmányok. I. Bukarest, 1977, p. 213-222.

[6] Gyöngyössi J., Székely templom erödök. Sepsiszentgyörgy, 1993, 101 p.; Gyöngyössi J., Kerny Terézia, Sarudi Sebestyén J., Székelyföldi vártemplomok. Budapest, 1995, 240 p.

[7] Háromszéki templomvárak. Erdélyi védőrendszerek a XV-XVIII. században. Ed. a 2-a. Marosvásárhely, 2002.

[8] Ultimul vol. citat a beneficiat de contribuţia istoricului de artă Kerny Terézia.

[9] Discuţia în Cetatea Oradea, p. 26.

[10] Care a echivalat un arx, de la 1291, cu o fortificaţie (Die Baukunst Transilvaniens im 11-13. Jahrhunderts, în AHA, 14, fasc. 3-4, 1968, sub voce). Interpretarea a dăinuit şi la Gh. Anghel, Fortificaţii medievale, p. 73. Corecţia a fost făcută deja de către A. Kovács, Die mittelalterliche Topographie der Burg von Alba Iulia (Weissenburg), în vol. Bischöfliche Burgen und Residenzen im Mittelalter. Resumées der Vorträge. 3. Castrum Bene-Konferenz. Pécs, 10-13, Juni 1992, p. 107-111.

[11] Háromszéki templomvárak, p. 15-16.

[12] Háromszéki templomvárak, p. 13, 212, 214.

[13] Bisericile cetăţi ale saşilor din Ardeal. Bucureşti, 1957, 284 p.

[14] Cetăţi ţărăneşti din Transilvania. Bucureşti, 1964, 95 p.

[15] Arta gotică în România. Bucureşti, 1979, p. 113.

[16] Ibidem, p. 114, 135, n. 82.

[17] Typologie des églises fortifiées de Roumanie, în Château Gaillard, 9-10, 1982, p. 13-33; Consideraţii privind tipologia bisericilor şi mănăstirilor fortificate din ţările române (sec. XIII-XVII), în Apulum, 20, 1982, p. 155-173.

[18] Consideraţii privind tipologia…, p. 155-158.

[19] Arhitectura medievală, p. 48.

[20] H. Hunz, în Lexikon des Mittelaleters. I, col. 1786.

[21] Hermann Phleps (Über Wehrgeschosse und Gaden an Dorfkirchen in Siebenbürgen und Westdeutschland, în Südostdeutsche Archiv, 1, 1958, p. 30 şi urm.) întreprinde o primă analiză comparativă mai largă, din păcate, puţin cunoscută în România.

[22] Ch. N. L. Brooke, Churches and Churchmen in Medieval Europe. London-Rio Grande, 1999.

[23] R. Rey, Les vieilles églises fortifiées du midi de la France. Paris, 1925, 241 p.

[24] H. Hinz, Wehrkirchen im östlichen Skandinavien, în ZAM, 11, 1983, p. 61-91.

[25] K. Kafka, Die Wehrkirchen Niederösterreichs. I-II. 1969-1970; Idem, Die Wehrkirchen Kärntens. I-II. 1971-1972.

[26] G. Binding, în Lexikon des Mittelaleters. V, col. 1173.

[27] J. Sommer, în Sbornik spolecnosti prátel starozitností. Praha, 1, 1997, p. 111-113.

[28] J. Bogdanowski, „Peasant Castles” in Poland as a Defence against Tartars (13th-17th Centuries), în Fasciculi Archaeologiae Historicae, 11, 1998, p. 10.

[29] Nováki Gy., Baráz Cs., Őskori és középkori erődített telepek várak Heves megye Mátrán kívüli területén, în Agria, 36, 2000, p. 20-21. Ultima sinteză, la Tolnai G., Templomvárak… (Ungaria actuală). Deschmann A., Kárpátaja műemlékei. Budapest, 1990 (Ucraina subcarpatică); ex. din Slovacia nu sunt adunate încă într-o sinteză; ţinuturile sudice, aparţinătoare astăzi Serbiei, sunt cele mai puţin cunoscute.

[30] Tolnai G., Templomvárak, erődtemplomok Magyarországon. Esztergom, 2001, p. 6.

[31] V. şi la C. Schuchhard, Die Burg im Wandel der Weltgeschichte. Potsdam, 1931, p. 307.

[32] F. Mone, Kirchhofbefestigungen in 13. bis 16. Jh., în Zeitschrift GORhein (?), 6, 1855, p. 37 şi urm.; K. Pöhlmann, Kirchhöfe als Befestigunganlage, în Pfälzische Rundschau, 49, 1921; H. Graf, Der mittelalterliche Dorfkirchhof als Ort der Wehr und der Gerichts, în Abhh. SaarpfälzLand Forschungen, 1, 1937, p. 44 şi urm.; H. Bergner, Befestigte Kirchen, în Zeitschrift Christliche Kunst, 13, 1901, p. 205 şi urm.; W. Frhr. von Erffa, Die Dorfkirche als Wehrbau, 1937; L. Musset, Cimiterium ad refugium tantum virorum non ad sepulturam mortuorum, în Revue du Moyen Âge latin, 4, 1948, p. 56 şi urm.; M. Backes, Kirche und Burg, în Mitteilungen des Steirischen Burgvereins, 9, 1960, p. 15-18, subsumate, în parte, de către H. Ebner, Die Burg als Forschungsproblem mittelalterlicher Verfassungsgeschichte, în vol. Die Burg im deutschen Sprachraum. Ihre rechts- und verfassungsgeschichte Bedeutung. I. Sigmaringen, 1976, p. 13. Mai nou, raporturile studiate de către G. Streich, Burg und Kirche während des deutschen Mittelalters. Untersuchungen zur Sakraltopographie von Pfalzen, Burgen und Herrensitzen. I-II. Sigmaringen, 1984.

[33] Ukb. II, p. 529.

[34] Ortvay T., Pesty Fr., Oklevelek Temesvármegye és Temesváros történetéhez. Pojon, 1894, p. 317.

[35] K. Juhász, Die Stifte der tschanader Diöceze in Mittelalter. Münster, 1927, p. 263. Comentat şi în Adrian A. Rusu, G. P. Hurezan, Biserici medievale din judeţul Arad. Arad, 2000, p. 50.

[36] Csánki. I, p. 466.

[37] Termen lansat de către V. Vătăşianu şi folosit de majoritatea istoricilor de artă români.

[38] Între timp, a apărut o nouă clasificare şi mai nuanţată; Tolnai G., Templomvárak…, p. 12.

[39] O panoramă a situaţiei din ţările de lb. germ., la Ursula Lewald, Burg, Kloster, Stift, în vol. Die Burgen im deutschen Sprachraum. I. Sigmaringen, 1976, p. 155-180.

[40] Marie-Madeleine de Cevins, Les paroisses hongrois au Moyen Âge, în vol. Les Hongrois et l’Europe: conquête et intégration. Paris-Szeged, 1999, p. 345.

[41] V. spre ex. cazul Angliei, A. Saunders, Attitudes towards defence at english monastic Houses and Granges, în IBI Bulletin, 50, 1994-1995 (1997), p. 51-54.

[42] T. O. Gheorghiu (Arhitectura medievală, p. 47-48) a ridicat deja problema.

[43] Vom cita aici doar P. Iambor, Şt. Matei, Incinta fortificată de la Cluj-Mănăştur (sec. IX-XIV), în ActaMN, 16, 1979, p. 145-150.

[44] Şt. Ferenczi, M. Barbu, Cercetările arheologice de la Bulci şi împrejurimi, în Ziridava, 10, 1978, p. 67-81. Adrian A. Rusu, G. P. Hurezan, Cetăţi medievale din judeţul Arad. Arad, 1999, p. 38. Dar, în nici un caz pe amplasamentul vreunui castru al Legiunii a XIII-a Gemina, cum credea T. O. Gheorghiu (Arhitectura medievală, p. 47).

[45] Al. Rădulescu, Mănăşturul de Bega (jud. Timiş) – date preliminarii (sec. XIV-XVII), în Studii de Istorie a Banatului, 19-20, 1995-1996, p. 73-75.

[46] Adrian A. Rusu, G. P. Hurezan, Biserici medievale din judeţul Arad. Arad, 2000, p. 191. Nu este deloc clară amplasarea cetăţii, menţionată deja la începutul sec. al XIV-lea. Una dintre cele mai plauzibile ipoteze este că ea funcţiona lângă, ori în simbioză cu mănăstirea.

[47] Aradvármegye és Arad szabad királyi város története. I. Arad, 1892, p. 442.

[48] Zidul de incintă, fără datare clară, a fost văzut acolo, ultima dată în anul 1835. Adrian A. Rusu, G. P. Hurezan, Biserici medievale din judeţul Arad. Arad, 2000, p. 50.

[49] Fügedi E., Castle and Society, p. 47. Implicaţii benedictine sunt sigure în cetăţile de la Szigliget (a mănăs­tirii din Pécsvárad), apoi Tihany şi, probabil, Dömös.

[50] Rogerius în SRH. II, p. 582-583.

[51] Lexicon latinitatis Medii Aevii Hungariae. II. Budapest, 1991, p. 67.

[52] B. Stüdeli, Minoritenniederlassungen und mittelalterliche Stadt, în Franziskanische Forschungen, 12, 1969, p. 84 şi urm.; un turn al paulinilor de la mănăstirea Marianostra (Parádi N., A kácsi középkori lakótorony, în A Hermann Ottó Múzeum Évkönyve, 21, 1982, p. 22).

[53] Tot de atunci a început fortificarea aşezămintelor monastice moldave. Lia Bătrâna, A. Bătrâna, în RMM.MIA, 44, nr. 2, 1975, p. 77.

[54] Ritoók Ágnes, A Magyarországi falusi templom körüli temetök feltárásának újabb eredményei, în Folia Archaeologica, 46, 1997, p. 166.

[55] Introduse de către P. Niedermeier (Siebenbürgische Städte. Bukarest, 1979, p. 146): 5 m² de curte pentru un locuitor, aprox. 25 m² de curte pe familie!

[56] Mai nou, H. Fabini, Atlas. I, p. 413.

[57] Szatmári I., în Nagyszénás. Fejezetek a község történetéböl. Nagyszénás, 1996, p. 43.

[58] I. Holl, Mittelalterarchäologie in Ungarn (1946-1964), în Acta Archaeologica, 22, 1970, p. 379.

[59] Kovács B., Nagytálya középkori templomának feltárása, în Az Egri Múzeum Évkönyve, 10, 1972, p. 139-140.

[60] Miklós Zsuzsa, în vol. Egy múzeum szolgálatában. Tanulmányok Asztalos István tiszteletére. Aszód, 1998, p. 99-106.

[61] Ferenczy K., în vol. Magyar Műemlékvedélem. 1969-1970. VI. Budapest, 1972, p. 115.

[62] J. A. Cabello, A tari Szent-Mihály templom és udvarház. Budapest, 1993, p. 41, 47.

[63] I. Holl, Mittelalterarchäologie in Ungarn (1946-1964), în Acta Archaeologica, 22, 1970, p. 380.

[64] Idem, Mittelalterliche Dorfgrundrisse in Ungarn, în Mitteilungen des Archäologischen Instituts der Ungarischen Akademie der Wiessenschaften, 14, 1985, p. 243 şi urm.

[65] I. Uzum, Gh. Lazarovici, în Banatica, 1, 1971, p. 170; Şt. Matei, I. Uzum, Date noi asupra bisericii şi fortificaţiei de la Ilidia, în ActaMN, 9, 1972, p. 555-557.

[66] Benkő E., în KMTL, p. 281.

[67] Székely Z., în Materiale, 9, 1970, p. 309.

[68] Nu cunoaştem, din păcate, datarea ei. Adrian A. Rusu, G. P. Hurezan, Biserici medievale din judeţul Arad. Arad, 2000, p. 142.

[69] Mariana Dumitrache, Cetatea sătească Drăuşeni, jud. Braşov, ansamblu de arhitectură medievală. Cercetări arheologice 1973-1977, în CA, 3, 1979, p. 173; Daniela Marcu, Biserica fortificată de la Drăuşeni, jud. Braşov, în vol. Arhitectura religioasă medievală din Transilvania. II. Satu Mare, 2002, p. 51.

[70] Daniela Marcu şi colab., în Cronica 1999, p. 65.

[71] Oferită de către T. O. Gheorghiu, Arhitectura medievală, p. 85-86. Multe dintre ele, dar şi altele, descoperim în H. Fabini, Atlas, I. passim.

[72] Marosi E., Falusi templomok. Budapest, 1975, p. 13.

[73] G. Fournier, Le Château dans la France médiévale. Essai de sociologie monumentale. Paris, 1978, p. 203.

[74] Rogerius, Carmen miserabile, cap. X, în Izvoarele istoriei Românilor. V. Ed. G. Popa-Lisseanu. Bucureşti, 1935, p. 29.

[75] În legătură cu evoluţia aplicării acestui drept în Ungaria medievală, v. KMTL, p. 67.

[76] DIR.C. XIII. II, p. 363.

[77] G. Binding, M. Untermann, Kunstgeschichte der mittelalterlichen Ordensbaukunst in Deutschland. Darmstadt, 1993, p. 334.

[78] Observate de către Mihaela S. Salontai, Biserici medievale ale ordinelor cerşetoare din Transilvania, în vol. Artă românească. Artă europeană. Centenar Virgil Vătăşianu. Oradea, 2002, p. 55.

[79] Fügedi E., Sepelierunt corpus eius in proprio monasterio. A nemzetségi monostor, în Sz, 125, nr. 1-2, 1991, p. 52.

[80] Sisa B., Kampanilék, haranglábak – harangtornyok, în vol. Tuşnad – 2001. Integrated protection of built heritage, Cluj-Napoca, 2001, p. 149.

[81] Idee formulată deja de T. O. Gheorghiu: „la ora aceea cu turn-clopotniţă la vest, au fost gândite şi pentru apărare” (Arhitectura medievală, p. 49).

[82] Benkő E., Erdély középkori harangjai és bronz keresztelőmedencéi. Budapest-Kolozsvár, 2002, p. 58. Alte clopote cântărite, din provincie, au câte 167, 115, 60 şi 10 kg.

[83] Gh. Anghel, Cetăţi medievale de la Alba Iulia (I), în Apulum, 13, 1975, p. 251, preluare după Viollet le Duc.

[84] Un caz de confuzie este cel al clopotniţei fostei biserici (dispărute) de la Petreşti (jud. Alba), judecată a fi donjon. În capcana sa, au căzut O. Velescu, Cetăţi ţărăneşti din Transilvania. Bucureşti, 1964, p. 51; I. M. Ţiplic, Caracteristici tipologice, p. 209.

[85] 22 februarie 1291. DIR.C. XIII. II, p. 363.

[86] Györffy. I, p. 614-615.

[87] Gh. Anghel, Fortificaţii medievale, p. 120.

[88] Iuliana Fabritius-Dancu, Cetăţi ţărăneşti săseşti. Sibiu, 1980, p. 5.

[89] Maria-Emilia Crângaci-Ţiplic, Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, Biserica evanghelică din Ruja. Studiu istoric şi arheologic, în vol. Arhitectura religioasă medievală din Transilvania. III. Satu Mare, 2004, p. 186, 189.

[90] V. ex. de la Bromma, oferit de către H. Hinz, Wehrkirchen im östlichen Skandinavien, în ZAM, 11, 1983, Abb. 7/4.

[91] Cazul de la Sárospatak (Ungaria), la Molnár Vera, Beszámoló a Sárospataki r. k. templom 1964-1965. évi ásatásáról, în Műemlekvédelem, 10, nr. 4, 1966, p. 228, 230, fig. 6.

[92] Primele ex. din lumea germ., citate de către V. Vătăşianu, Istoria artei, p. 121.

[93] M. Zadnikar, Typologie der Romanischen Baukunst in Slowenien, în vol. Actes du XXIIe Congrès International d'histoire de l'art. (1969). I. Budapest, 1972, p. 379.

[94] Détshy M., Az Ónodi vár korai épitkezései, în A Hermann Otto Múzeum Évkönyve, 13-14, 1975, p. 191.

[95] Istoria artei, p. 121.

[96] W. Horwath, Der Frauendorfer Berchfrit, în Korrespondenzblatt, 48, nr. 9-11, 1925, p. 90-91.

[97] Idem, Die Neppendörfer Berchfrit, în Korrespondenzblatt, 49, nr. 4-5, 1926, p. 48-49.

[98] V. începutul, la R. Popa, Ţara Haţegului, p. 239, apoi, Adrian A. Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700. Satu Mare, 1997, p. 114-115.

[99] Th. Biller, Die Adelsburg in Deutschland. Entschtehung, Form und Bedeutung. München, 1993, p. 141, 143.

Copyright © medievistica.ro 2005-2009